NAŞTEREA DOMNULUI: „Tu eşti Fiul meu”

Această a treia Liturghie, numită “Liturghia zilei”, după cea de la miezul nopţii şi cea de această dimineaţă, ne prezintă cel mai profund mesaj al sărbătorii. Lecturile biblice se distanţează de tonul narativ; nu mai relatează faptul, ci ne adresează o întrebare: “Cine este acela care s-a născut?” Acum suntem chemaţi să ne transferăm întreaga atenţie de la personaje la protagonist; ne vin în minte acele reprezentări ale Naşterii Domnului din Şcoala barocă, în care se vede o serie întreagă de personaje: Maria, Iosif, păstorii, îngerii, în jurul Noului Născut, cu feţele luminate de o lumină puternică şi caldă, care provine de la Pruncul ce se află culcat în mijloc. Iată, în acest moment trebuie să trecem de la reflecţii la focarul acelei lumini, să ne întoarcem privirile de la păstori şi chiar de la Maria, care ne-a îndrumat cu dragostea ei până aici, şi să-l contemplăm numai pe el, numai pe Isus.

Cine este acest Prunc? În crezul liturgic peste puţin timp noi vom proclama că el este “Unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat; de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Aceasta este credinţa pe care Biserica o vesteşte de la Conciliul de la Niceea şi până în zilele noastre. Pe ce se bazează această credinţă? Pe revelaţie, pe cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales tocmai pe ceea ce am ascultat cu puţin înainte: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”. Aceste cuvinte, deschid ca o cortină un orizont nemărginit spre a ni-l arăta pe acel Prunc în leagăn; el este Cuvântul Tatălui, pronunţat mai înainte de toţi vecii. “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Astfel începe istoria lumii în Biblie. Ei bine, acum ştim că acela nu era începutul absolut, ci era începutul vremurilor. În acea clipă în care se conturau cerurile şi pământul, Cuvântul era deja la Dumnezeu.

Nu era aşadar doar un simplu cuvânt, o forţă obscură care se agita în mintea lui Dumnezeu, ci era “Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut şi veacurile”, deci o persoană. Aici atingem fundamentul sublim al credinţei noastre. Ioan, care scrie după ceilalţi evanghelişti, a dus la bun sfârşit, să spunem aşa, un proces de săpături, ajungând până la izvoarele cele mai apropiate de Isus. În tentativa de a răspunde la întrebarea: “Cine este Isus din Nazaret?”, el s-a mulţumit ca mai întâi de toate să plece de la înviere; apoi ajunge la botez (Marcu de aici îşi începe evanghelia), apoi la naşterea de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioară (aşa îşi încep evangheliile lor Matei şi Luca). Ioan înţelege că orice răspuns este insuficient atâta vreme cât se rămâne numai în orizontul vremii, şi face un mare salt înapoi, în preexistenţă, aflând, să spunem aşa, chiar rădăcina existenţei lui Isus, în sânul Tatălui. Aceasta este plenitudinea credinţei noastre, iar Crăciunul nu este altceva decât proclamarea acestei credinţe.

Cu toate acestea, liturghia nu se opreşte nici măcar o singură clipă la această contemplare a lui Isus în sine, aşa cum era la început şi în afara vremii, ci mereu ne stimulează la a contempla “cine este Isus pentru noi!”; “şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi!” Ne amintim din nou cuvintele Crezului: “care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioară, şi s-a făcut om”. “Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Isus este “Dumnezeu cu noi”, dar şi “Dumnezeu pentru noi”: un Dumnezeu al oamenilor, însă şi un Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu a venit El în persoană ca să mângâie şi să mântuiască tot neamul omenesc, nu printr-un înger sau printr-un profet (cf. Is 63,9). Iată adevăratul sens al misterului Naşterii Domnului: “După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile” (lectura a doua).

Însă prin naşterea lui Cristos, Dumnezeu nu ne-a dat numai pe Cuvântul său, ci ne-a dat chiar şi viaţa lui, adică ne-a făcut fiii săi: “celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu”. Prin urmare noi nu sărbătorim numai naşterea lui Isus, ci şi naşterea noastră, pentru că naşterea lui Isus marchează renaşterea noastră. În cea de-a doua lectură am ascultat acele cuvinte solemne: “Fiul meu eşti tu; eu astăzi te-am născut”. Aceste cuvinte le rosteşte Dumnezeu, dar cui îi vorbeşte, şi despre cine vorbeşte? Fără îndoială că despre Fiul său, Isus Cristos; aşa a înţeles întreaga tradiţie creştină, însă Isus Cristos nu este singurul: el este “primul născut între mulţi fraţi” (Rom 8,29); “ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos” (Ef 1,5). Fiecăruia dintre noi Tatăl îi adresează cuvintele sale: “Fiul meu eşti tu; eu astăzi te-am născut”. Aceasta este recunoaşterea paternităţii, adopţiunea! Ioan exclamă uimit: “Vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1In 3,1).

Poate că vreunuia dintre noi această renaştere i s-ar părea prea îndepărtată, imposibilă, din cauză că se simte rece, necredincios sau nedemn, socotindu-se a fi un sclav şi nu un fiu. Poate că vreunul dintre cei de faţă este copleşit de experienţa rupturii şi a îndepărtării de Dumnezeu, asemenea Fiului risipitor, şi îi este încă gura amară de ghindele şi de lăturile porcilor, dar în inima lui totuşi mai nădăjduieşte să fie reprimit în casa părintească, măcar ca o simplă slugă (cf. Lc 5,19). Dar iată că Dumnezeu îi vine în întâmpinare spunându-i: “Fiul meu eşti tu”. Iar nouă, slujitori ai cuvântului, ne porunceşte să îi vorbim la inimă acestui frate şi să îi strigăm cât mai tare: “Ascultă, Dumnezeu este cel ce-ţi vorbeşte şi-ţi spune: ‘Robia ta a luat sfârşit!’” (cf. Is 40,2); Dumnezeu Tatăl te-a eliberat de sub puterea întunericului şi te-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii sale (cf. Col 1,13); păcatul nu mai are nici o putere asupra ta! Trebuie numai să accepţi aceasta şi să îi mulţumeşti lui Dumnezeu din toată inima. Şi dacă nu ai făcut încă aceasta, vei simţi tu însuţi nevoia de a-ţi depune sarcina păcatelor în mâinile unui slujitor al Bisericii, pentru ca şi tu să poţi asculta cu urechile trupeşti cuvântul lui Cristos, care iartă şi vindecă: “Încrede-te, fiule! Păcatele îţi sunt iertate” (Mt 9,2).

Nimeni nu este exclus de la bucuria acestei zile: nici păcătosul, nici bătrânul încărcat de ani şi de amărăciuni. Tuturor celor care sunt primiţi Isus le dă puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, adică de a renaşte la o viaţă nouă, independentă de vârstă şi de merite, şi care depinde numai de credinţă. Îndoiala lui Nicodim, referitoare la cum s-ar mai putea naşte omul încă odată, din moment ce el este bătrân deja, este risipită, pentru că Isus i-a explicat că aici nu este vorba de o naştere trupească, ci de una sufletească (cf. In 3,5). În această zi în care amintim Naşterea Domnului, noi avem dreptul de a depune sarcina anilor noştri, ca şi a remuşcărilor noastre, şi să ne simţim ca nişte copii nou-născuţi (1Pt 2,2), în stare de a ne lăsa conduşi spre bucurie şi spre speranţă, aşa ca în tinereţe, când toate aceste idei mai erau încă proaspete în mintea şi în fantezia noastră.

Tot ceea ce am ascultat este ceva înălţător şi măreţ, însă acum trebuie să ne impunem o obligaţie exactă: să nu stricăm prietenia noastră cu Dumnezeu. “Recunoaşte, creştinule, demnitatea ta, şi fiind părtaş al naturii divine, nu te mai întoarce la josniciile din trecut printr-o purtare nedemnă. Aminteşte-ţi cine este capul tău, al cărui mădular eşti” (sf. Leon cel Mare). Aminteşte-ţi, adăugăm noi, cine este Tatăl tău, al cărui fiu eşti! Când te simţi ispitit, înjosit sau părăsit, aminteşte-ţi de cuvintele: “Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut”. (pr. Raniero Cantalamessa).

CRĂCIUNUL (Noapte): Minunăţia simplităţii (Is 9,2-4.6-7; Tit 2,11-14; Lc 2,1-4)

„Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare” (Is 9,2). Aceste cuvinte ale profetului Isaia ni se potrivesc şi nouă celor de astăzi. Noi suntem acel popor invadat de întuneric, întunericul războiului, a violenţilor, a scandalurilor de orice fel, de excludere. Săracii devin din ce în ce mai săraci şi mai numeroşi. Aceasta o vedem toată ziua.

Dar în mijlocul întunericului, răsare o lumină. În această noapte de Crăciun, am auzit o veste bună: „a strălucit o lumină… un prunc ni s-a născut. Numele lui este: sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Părinte veşnic, Principe al păcii". Biserica a văzut în acest cuvânt profetic anunţul venirii lui Isus. El este principele păcii care a adus lumii lumina lui Dumnezeu. El este mâna care îi prinde pe cei mici, pe cei săracii, pe cei excluşi, pe cei răniţi în viaţă. El ne prezintă pe Dumnezeu ca un Tată iubitor, gata să primească pe fiul risipitor şi să-l ierte. El este Păstorul cel bun totdeauna îngrijurat de cea mai mică din turma sa. Cu el nimic nu poate fi ca mai înainte.

În liturghia din noaptea Crăciunului, liturgia Naşterii, ne propune relatarea naşterii lui Isus după Luca (Lc 2,1-10). Imaginea „pruncului înfăţat în scutece şi pus într-o iesle” – pe care Luca o repetă de trei ori – şochează prin simplitatea ei totală. Ceea ce uimeşte cel mai mult este absenţa oricărei trăsături de minune. Păstorii, da, sunt învăluiţi şi plini de teamă în faţa gloriei lui Dumnezeu, dar semnul pe care îl primesc este simplu: „Veţi găsi un prunc înfăţat şi pus în iesle”. Şi când ajung la Betleem nu văd altceva decât „un copil pus în iesle”. Minunăţia Crăciunului stă aici. Fără descoperirea de către îngeri nu vom înţelege că acel copil pus într-o iesle este Domnul. Şi fără pruncul pus în iesle nu vom înţelege că gloria adevăratului Dumnezeu este diferită de gloria omului.

Că vestea plină de bucurie a naşterii Mântuitorului este anunţată păstorilor mai întâi nu trebuie să ne surprindă: este simplu o anticipare clară a comportamentului viitor al lui Isus, care, frecventându-i pe cei săraci, pe vameşi şi păcătoşi, avea să irite mult pe bine-gânditorii timpului său. Pacea pe care cântecul îngerilor o pune în legătură cu venirea lui Isus este o pace care diferă de concepţia romană şi de cea ebraică. La Roma s-a dezvoltat o filosofie politică ce susţinea ridicarea cetăţii la rangul de putere mondială: Roma purta războaiele sale pentru a impune legile păcii celor învinşi, pentru a le garanta astfel ordinea, siguranţa şi civilizaţia. Nu la acest concept de pace face aluzie Paul, dar nu este nici conceptul de pace pe care îl învăţau rabinii legii în iudaism. Pentru ei pacea era concepută ca un acord între părţi, care îşi recunoşteau reciproc drepturile şi posibilităţile de viaţă, limitând fiecăruia propriile exigenţe.

Luca se plasează în schimb pe linia tradiţiei profeţilor, pentru care pacea este un dar al lui Dumnezeu, un miracol al intervenţiei sale salvatoare, un dar pentru toţi oamenii pe care el îi iubeşte. Şi iubirea sa nu are margini şi nu face diferenţe. Cu precizarea: pacea dintre oameni este transcrierea pământească a ceea ce se întâmplă în cer. Gloria în înaltul cerului, pe pământ pace între oameni. Aşadar, dacă se vrea a da glorie lui Dumnezeu este necesar a construi pacea.

IV - ADVENT: sâmbătă, 24 decembrie 2011

Adevărul a răsărit din pământ şi dreptatea s-a arătat din cer

Trezeşte-te, omule: pentru tine, Dumnezeu s-a făcut om. Trezeşte-te, tu, care dormi, şi ridică-te dintre morţi, iar Cristos te va lumina (Ef 5,14). Pentru tine, spun, Dumnezeu s-a făcut om.

Ai fi fost mort pentru totdeauna dacă el nu s-ar fi născut în timp. Nu ai fi fost niciodată eliberat de trupul păcatului dacă el nu ar fi luat unul asemenea trupului păcatului. Ai fi trăit într-o mizerie continuă dacă el nu s-ar fi milostivit de tine. Nu ai fi revenit la viaţă dacă el nu ar fi întâlnit moartea ta. Te-ai fi prăbuşit dacă el nu ţi-ar fi venit în ajutor. Ai fi pierit dacă el n-ar fi venit.

Să celebrăm cu bucurie venirea mântuirii şi a răscumpărării noastre. Să celebrăm ziua de sărbătoare, în care o zi mare şi veşnică, venind din marea zi a veşniciei, a intrat în ziua noastră temporală şi atât de scurtă.

Cristos pentru noi a fost făcut de Dumnezeu înţelepciunea, dreptatea, sfinţenia şi mântuirea, pentru ca, după cum este scris: „Cine se laudă, în Domnul să se laude” (1Cor 1,30-31).

Adevărul va răsări din pământ (Ps 84[85],12): Cristos, care a spus: Eu sunt adevărul (In 14,6), s-a născut din Fecioară. Şi dreptatea va coborî din ceruri (Ps 84[85],12), pentru că, atunci când omul crede în cel care s-a născut, este îndreptăţit nu de la sine, ci de către Dumnezeu.

Adevărul va răsări din pământ, deoarece Cuvântul s-a făcut trup (In 1,14). Şi dreptatea va coborî din ceruri, pentru că orice dar bun şi orice dar desăvârşit este de sus (Iac 1,17).

Adevărul va răsări din pământ, trupul din Maria. Şi dreptatea va coborî din ceruri, pentru că omul nu poate lua nimic dacă nu i-a fost dat de sus (In 3,27).

Îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace de la Dumnezeu (Rom 5,1), pentru că dreptatea şi pacea se vor îmbrăţişa (Ps 84,11). Prin Domnul nostru Isus Cristos (Rom 5,1), pentru că adevărul va răsări din pământ (Ps 84[85],12). Prin care am obţinut, în credinţă, posibilitatea de a ajunge la acest har în care ne aflăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu (Rom 5,2). Nu spune „a gloriei noastre”, ci a gloriei lui Dumnezeu, pentru că dreptatea nu vine de la noi, ci va coborî din ceruri. De aceea, cine se laudă, să se laude nu în sine, ci în Domnul să se laude.

Căci de acolo s-a făcut auzit glasul îngerilor care îl lăudau pe Domnul născut din Fecioară: Mărire lui Dumnezeu în înaltul cerurilor şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte (Lc 2,14).

De fapt, de unde vine pacea pe pământ, dacă nu din faptul că adevărul a răsărit din pământ, adică din faptul că Cristos s-a născut din trup? Îi el este pacea noastră, cel care a făcut din două una (Ef 2,14), pentru ca noi să fim oamenii pe care el îi iubeşte, uniţi de bunăvoie unii cu alţii prin legătura unităţii.

Să ne bucurăm, aşadar, în acest har, pentru ca gloria noastră să fie mărturia conştiinţei noastre; atunci, nu ne vom lăuda în noi înşine, ci în Domnul. De aceea s-a spus: Tu eşti gloria mea, tu îmi înalţi capul (Ps 3,4). Căci ce har mai mare putea Dumnezeu să facă să ne strălucească nouă, decât acesta ca pe Fiul său unic să-l facă Fiul Omului şi, viceversa, ca pe fiul omului să-l facă fiul lui Dumnezeu?

Caută meritul, caută motivul, caută dreptatea, şi vezi dacă vei găsi altceva decât har. (Din Predicile sfântului Augustin, episcop - Predica 185: PL 38, 997-999).

IV - ADVENT: vineri, 23 decembrie 2011

Manifestarea misterului ascuns

Este un singur Dumnezeu, pe care noi nu-l cunoaştem din altă parte, fraţilor, decât din Sfintele Scripturi. Prin urmare, să ştim tot ceea ce proclamă dumnezeieştile Scripturi şi să ştim tot ceea ce ele ne învaţă. Să-l credem pe Tatăl aşa cum el vrea să fie crezut; să-l preamărim pe Fiul aşa cum vrea să fie preamărit; şi să-l primim pe Duhul Sfânt, aşa cum vrea Tatăl să fie dăruit. Să căutăm să ajungem la înţelegerea realităţilor divine nu după propria noastră voinţă, nici după propria noastră simţire, nici făcând violenţă darurilor lui Dumnezeu, ci în modul în care el însuşi a voit să ne înveţe prin Sfintele Scripturi.

Dumnezeu, care era singur şi căruia nimic nu-i era contemporan, a decis să creeze lumea. El a creat lumea cu inteligenţa, voinţa şi cuvântul său şi creaturile au început să existe aşa cum el a voit, şi aşa cum a voit, aşa a făcut. Pentru noi, aşadar, este suficient să ştim doar că nimic nu-i era contemporan lui Dumnezeu. Nimic nu exista în afara lui. Dar, deşi era singur, era multiplu. Căci nu era fără raţiune, fără înţelepciune, fără putere, fără sfat. Toate erau în el şi el era în toate. Când a voit şi cum a voit, el l-a arătat, la timpul fixat de el, pe Cuvântul său, prin care le-a creat pe toate.

Cuvântul său, pe care îl ţinea în el însuşi şi era nevăzut de lumea creată, l-a făcut să fie văzut, mai întâi, rostindu-l ca o voce; născând lumina din lumină, el trimite înţelepciunea sa ca Domn pentru creaţie. Îi acest Cuvânt, care la început era văzut doar de el, lumea însă nu-l putea vedea, l-a făcut văzut, pentru ca lumea, văzându-l pe el care apărea, să poată fi mântuită.

Acesta este înţelepciunea care, intrând în lume, s-a arătat ca slujitorul lui Dumnezeu. Prin el au fost făcute toate, el însă vine numai de la Tatăl.

Acesta a dat Legea şi Profeţii şi, dându-le, i-a constrâns, prin Duhul Sfânt, să vorbească astfel ca, primind inspiraţia de la puterea Tatălui, să vestească hotărârea şi voinţa Tatălui.

Cuvântul, aşadar, s-a manifestat, aşa cum spune sfântul Ioan. Într-adevăr, acesta recapitulează cele spuse de profeţi, demonstrând că acesta este Cuvântul prin care toate s-au făcut. El spune astfel: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nimic nu a luat fiinţă (In 1,1.3). Îi, mai jos, spune: Lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit (In 1,10-11). (Din tratatul Contra ereziei lui Noetus de sfântul Hipolit, preot - cap. 9-12: PG 10, 815-819).

IV - ADVENT: joi, 22 decembrie 2011 (Lc 1,46-56)

Magnificat

Maria a spus: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu” (Lc 1,46). 

Ea spune: Domnul m-a înălţat cu un dar atât de mare şi atât de nemaiauzit încât nu pot să îl exprim în nici o limbă, ci abia dacă iubirea îl poate înţelege în adâncul inimii. De aceea, mă străduiesc din toate puterile sufletului meu să-i înalţ un imn de mulţumire şi mă dăruiesc, cu tot ce trăiesc, simt şi înţeleg, contemplării măreţiei lui fără de sfârşit, căci duhul meu se bucură în dumnezeirea veşnică a aceluiaşi Isus, adică a Mântuitorului, cu care trupul meu a fost însărcinat prin zămislirea în timp.

Pentru că Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari: sfânt e numele lui (Lc 1,49). 

Aceasta se referă la începutul cântării, unde s-a spus: Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul. Numai acel suflet, căruia Domnul a binevoit să-i facă lucruri mari, îl poate preamări cum se cuvine şi să spună, îndemnându-i pe cei care împărtăşesc aceleaşi dorinţe şi intenţii: Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine, să înălţăm numele lui împreună (Ps 33[34],4). 

De fapt, cel care îl cunoaşte pe Domnul, dar neglijează să-l preamărească pe cât poate şi să sfinţească numele său, va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor (Mt 5,19). Însă sfânt este numele lui (Lc 1,49), pentru că, din înălţimea puterii sale unice, el transcende orice creatură şi este separat infinit de universul pe care l-a făcut.

A venit în ajutorul lui Israel, slujitorul său, amintindu-şi de îndurarea sa (Lc 1,54).

Este frumos ca Israel să fie numit slujitorul Domnului, adică ascultător şi umil, căruia i-a venit în ajutor ca să-l mântuiască, aşa cum spune Osea: Israel este slujitorul meu şi eu l-am iubit (Os 11,1).

De fapt, cine refuză să se umilească nu poate să fie mântuit şi nici să spună cu profetul: Dumnezeu este ajutorul meu, Domnul este ocrotitorul vieţii mele (Ps 53[54],6). Însă, cine se va umili asemenea acestui copil, acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor (Mt 18,4).

După cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui pentru totdeauna (Lc 1,55). 

Nu este vorba aici de descendenţa trupească a lui Abraham, ci de cea spirituală, adică nu este vorba de urmaşii săi după trup, ci de cei care merg pe urmele credinţei sale, fie că sunt circumcişi sau nu. Căci nici el nu era circumcis atunci când a crezut, şi aceasta i-a fost considerată ca dreptate.

Venirea Mântuitorului este promisă, aşadar, lui Abraham şi urmaşilor lui pentru totdeauna, adică fiilor promisiunii, cărora li se spune: Dacă voi sunteţi ai lui Cristos, atunci sunteţi descendeţa lui Abraham, moştenitori după promisiune (Gal 3,29).

În sfârşit, este bine că naşterea Domnului şi cea a lui Ioan au fost vestite în mod profetic prin mamele lor, pentru că, aşa cum păcatul a început cu femeile, la fel, şi binele trebuia să înceapă de la femei. Viaţa care a fost distrusă prin slăbiciunea unei singure femei a fost redată lumii prin aceste două femei care cântă împreună. (Din Comentariul asupra Evangheliei după sfântul Luca de sfântul Beda Venerabilul, preot - Cartea 1, 46-55: CCL 120, 37-39).

IV - ADVENT: miercuri, 21 decembrie 2011

Vizita fericitei Fecioare Maria

Când îngerul îi face cunoscut Fecioarei Maria misterul maternităţii sale feciorelnice, îi vesteşte, pentru a-i întări credinţa cu un exemplu, că o femeie în vârstă şi sterilă a zămislit, şi aceasta dovedeşte că Dumnezeu poate să facă tot ce vrea.

Îndată ce Maria a auzit aceasta, a plecat în grabă spre regiunea muntoasă, nu pentru că nu ar fi dat crezare profeţiei, nici pentru că nu ar fi fost sigură de această veste, nici pentru că s-ar fi îndoit de acest exemplu, ci pentru că era bucuroasă pentru promisiune şi doritoare să facă un serviciu, cu elanul bucuriei sale.

Încotro putea să se îndrepte cu atâta grabă ea, care era de acum plină de Dumnezeu, dacă nu spre înălţimi? Harul Sfântului Duh nu cunoaşte întârzieri, nici încetineli. Sosirea Mariei şi prezenţa Domnului îşi manifestă îndată binefacerile, căci, în momentul în care Elisabeta a auzit salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt (Lc 1,41).

Observă nuanţele şi semnificaţiile fiecărui cuvânt. Elisabeta a fost prima care a auzit vocea, însă Ioan a fost primul care a primit harul; ea a auzit după ordinea naturală, el a tresăltat datorită misterului; ea a simţit venirea Mariei, el pe cea a Domnului; femeia, sosirea femeii, copilul, pe cea a copilului; cele două mame vorbesc despre harul primit, copiii lucrează în sânul mamelor lor şi încep să realizeze misterul pietăţii, făcând ca ele să progreseze în acest mister; în sfârşit, cele două mame, printr-un dublu miracol, profeţesc sub inspiraţia copiilor lor.

Copilul a tresăltat de bucurie, mama a fost umplută de Duhul Sfânt. Mama nu a fost umplută înaintea fiului, ci, pentru că fiul era umplut de Duhul Sfânt, a fost umplută şi mama. Ioan a tresăltat de bucurie, şi duhul Mariei a tresăltat de bucurie. Când Ioan a tresăltat de bucurie, a fost umplută Elisabeta; totuşi, despre Maria nu ni se spune că a fost umplută de Duhul Sfânt, ci că duhul ei a tresăltat de bucurie, căci cel care este incomprehensibil lucra într-un mod incomprehensibil în mama sa. Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt după ce a zămislit; Maria, înainte de a fi zămislit. Fericită eşti tu, care ai crezut (Lc 1,45), i-a spus Elisabeta.

Dar fericiţi sunteţi şi voi, care aţi auzit şi aţi crezut, căci orice suflet care crede îl zămisleşte şi îl naşte pe Cuvântul lui Dumnezeu şi recunoaşte lucrările sale.

Sufletul Mariei să fie în fiecare dintre voi, ca să-l preamărească pe Domnul; duhul Mariei să fie în fiecare dintre voi, ca să tresalte de bucurie în Dumnezeu. Dacă, după trup, Cristos nu are decât o singură mamă, totuşi, după credinţă, toţi îl nasc pe Cristos, pentru că orice suflet îl primeşte pe Cuvântul lui Dumnezeu, cu condiţia să fie neprihănit şi lipsit de vicii şi să păstreze curăţia cu o pudoare intactă.

Orice suflet care va putea fi astfel îl preamăreşte pe Domnul, aşa cum sufletul Mariei l-a preamărit pe Domnul şi duhul ei a tresăltat de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul ei.

Într-adevăr, Domnul este preamărit, după cum aţi citit în altă parte: Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine (Ps 33,4), însă nu pentru că cuvântul omenesc ar putea să adauge ceva Domnului, ci pentru că el este preamărit în noi. De fapt, Cristos este imaginea lui Dumnezeu; prin urmare, dacă sufletul săvârşeşte ceva drept şi sfânt, el preamăreşte acea imagine a lui Dumnezeu, după a cărei asemănare a fost creat; preamărind, aşadar, această imagine, el se înalţă, printr-o anumită participare, la măreţia ei. (Din Comentariu asupra Evangheliei după sfântul Luca de sfântul Ambroziu, episcop - Cartea 2,19.22-23.26-27: CCL 14, 39-42).

IV - ADVENT: luni (Jud 13,2-7.24-25a; Lc 1,5-25)

Anunţuri făcute de îngeri

Îngerii sunt în serviciu a lui Dumnezeu, sunt cântători ai slavei sale şi mesageri ai lui. Unul special i-a fost încredinţat din momentul conceperii în sânul matern. Arhanghelul Gabriel a avut sarcina specială de a anunţa sfintei Fecioare Maria că ea a fost aleasă să devină Mama Răscumpărătorului.
Astăzi două anunţuri au fost vestite: „Îngerul Domnului i s-a arătat femeii (viitoarea mama a lui Samson) şi i-a zis: «Iată, tu eşti sterilă şi nu ai copii, dar vei zămisli şi vei naşte un fiu»”. Anunţarea unei naşteri a unei femei sterile se întâmplă sub o intervenţie divină şi copilul nenăscut are o misiune specială de împlinit. „Copilul a crescut şi Domnul l-a binecuvântat, şi Duhul Domnului a început să lucreze în el”.

De asemenea, şi naşterea lui Ioan Botezătorul are ceva minunat: arhanghelul Gabriel deja prezise Mariei: „Iată, şi Elisabeta, ruda ta, a zămislit un fiu la bătrâneţe şi e, căreia i se zicea sterilă, este acum în luna a şasea”. „Odată, pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în ziua orânduită pentru preoţii din grupul lui, a ieşit la sorţi, după rânduiala preoţească, să tămâieze în templul Domnului. În ceasul tămâierii toată mulţimea poporului era afară şi se ruga. Atunci un înger al Domnului i s-a arătat, stând la dreapta altarului tămâierii”. Naşterea minunată a lui Ioan Botezătorul marchează unirea intimă care există între vechiul şi noul testament. Sosirea este Cristos. Tot ceea ce precede şi tot ceea ce urmează trebuie văzut şi citit la lumina ei. Vom descoperi astfel o acţiune divină minunată, care se desfăşoară în istorie şi se dezvăluie ca un eveniment de iubire şi de mântuire. „Iată, ce a făcut pentru mine Domnul!” Este aclamarea lui Zaharia care a luat la cunoştinţă de intervenţia Domnului în viaţa lui. Să ascultăm ecoul neîncetat al recunoştinţei din inimile salvate, ale tuturor celor ce recunosc că Dumnezeu a făcut lucruri mari, a făcut minuni, a ridicat ruşinea păcatului dintre oameni.