II TP (B): Acele semne ale unei păci adevărate

In 20,19-31   

Uşile erau închise de frica iudeilor: aşa începe evanghelia celei de a doua duminici a Paştelui. Frica este un semntiment pe care cititorul celei de a patra evanghelii îl cunoaşte deja: frica mulţimii care nu îndrăzneşte să vorbească în public despre Isus; frica părinţilor orbului vindecat care se tem de reacţiile autorităţilor; frica unor oameni notabili care nu au curajul să se declare în favoarea lui Cristos de teamă să nu fie expulzaţi din sinagogă. În toate cazurile frica este trezită de autorităţi, care sunt ostile lui Isus. Dar dacă frica poate să intre în inima omului aceasta se datorează faptului că aici găseşte un punct de sprijin. Nu foloseşte deci să închizi uşile. Frica intră în profund dacă eşti şantajabil, dacă ceva este mai important decât Isus. Acum o dată ce Isus a înviat, nu mai există motiv de teamă. Chiar şi moartea este învinsă: de ce să ne mai fie teamă?

Simone Weil (1909—1943)

Simone Weil se află printre acei scriitori a căror gândire nu poate fi bine înteleasă fără să fie pusă în legătură cu viata şi caracterul lor. La Simone Weil aceasta se întâmplă nu doar pentru că cea mai mare parte a operei ei a fost publicată postum - o bună parte nefiind de fapt destinată publicării (cele patru volume ale Caietelor, bunăoară) - şi nu doar pentru că a avut un traiect existenţial spectaculos - de la bolsevica poreclită "Fecioara Roşie" la mistica crestină pe care nu putini o consideră o sfântă - dar mai ales pentru felul în care ea scria, după propria-i mărturie, ca traducând cu acrivie o inspiratie din alte sfere.

Născută în Parisul anului 1909, într-o familie de intelectuali evrei din clasa de mijloc - tatăl ei era medic - a urmat cele mai bune şcoli pariziene ale timpului, făcând furori cu inteligenţa ei strălucitoare în colegiul de filosofie de la Sorbona, unde Simone de Beauvoir îşi lua diploma în "Filosofie generală şi Logică" a doua, fiind devansată doar de... Simone Weil.

Alegerile de viaţă ale lui Carlo Carretto (1910-1988)

Moştenirea lui Carlo Carretto - viaţa, operele, scrierile - este încă actuală şi provocatoare, deoarece este o moştenire "profetică", deci în mod inevitabil incomodă. Nu întâmplător este moştenirea "unui călugăr că Evanghelia în mână, în minte şi în inimă, pentru a o traduce în viaţă. Un călugăr mereu disponibil să vorbească despre Isus şi despre mântuirea veşnică oricui i-ar cere asta. Un slujitor al Bisericii, pentru ca ea să fie tot mai sfântă şi mai aproape de oameni" (C. Carretto, Innamorato di Dio, Assisi, Cittadella, 1991, pag. 365).

 

Carlo Carretto se naşte la 2 aprilie 1910 la Alessandria. Foarte repede, pentru a îmbunătăţi propriile condiţii de viaţă, familia Carretto se mută mai întâi la Moncalieri, unde tatăl obţinuse un post la Căile Ferate, şi puţin după aceea, prin cumpărarea unei case, la Torino. Aici tânărul Carlo, cu fraţii, frecventează parohia şi oratoriul salezienilor: "Oratoriul m-a educat la viaţa lui don Bosco, într-un mod aşa de simplu, aşa spune, încât este făcut înadins pentru cel care vine din popor, care asimilează bine o educaţie esenţială fără prea multe complicaţii: am admirat mereu în salezieni echilibrul între distracţie şi rugăciune".

 

Miercuri - TP: Tristi

Rembrant - Cina la Emaus

Luca 24,13-35

Cei doi ucenici din Emaus mergând spre casă îl întâlnesc pe Isus pe drum, nu-l recunosc, dar se opresc pentru a le răspunde la nişte întrebări. Textul spune literalmente: „atunci ei, foarte trişti, s-au oprit” [în greacă: skythropòs].

Skythropòs cuvântul grecesc, care se traduce fi trist, etimologic înseamnă "furios". Ucenicii din Emaus au întâlnit pe Isus, Dumnezeul bucuriei, şi nu l-au recunoscut pentru că sunt tristi.

Da, despre ce tristeţe este vorba?  Tristeţea este doar furie, simplă furie. Furia e un lichid de moarte pe care Satana vrea să înnece bucuria din inimă şi suflet şi să învenineze toată viaţa noastră. Bucuria este fluidul dătător de viaţă, de care este înţreţesut toată viaţa, pe care îl umple cu inima şi sufletul, pe care le face sănătoase şi puternice celulele noastre. Lichid de moarte al Satanei se poate îmbrăca în diferite moduri, dar este întotdeauna aceeaşi natură, este furie. Poate să se arate ca tristeţe, dar e furie, poate să se arate ca dezamăgire, dar e furie, ca melancolie, dezolare, amărăciune, dar este întotdeauna furie. Poate să se arate ca rău, durere, disperare, depresie, dar într-adevăr este furie, pură furie. Mintea pot să o descrie în diferite moduri, dar lichidul otrăvitor este tot furie.

   

Furia îi opreşte paşi, răstignesc gândurile, dorinţele, blochează energia vieţii. Ucenicii Emaus sunt profund supăraţi pe evenimente, pe demnitarii templului, pe liderii oamenilor, pe Isus, în care şi-au pus speranţele de viaţă şi visele lor, pe Dumnezeu pentru că se simt trădaţi,  abandonat de el. Isus nu întâlneşte doi ucenici nesiguri, blocaţi, cu credinţă mică, de o spiritualitate imatură, dar doi ucenici furioşi. Această furie este în mintea şi inima lor, care transformă dialogului în discuţie polemică, relaţia în conflict, unitatea în separare, capacitatea de a vedea şi de a înţelege în orbire intelectuală şi prostie. Această furie face orb ochii, mintea şi inima celor doi călătorii pe drumul spre Emaus, până la punctul că nu-l mai recunoaşte pe Isus chiar şi atunci când se apropie de ei: textul spune că însă ochii lor erau ţinuţi să nu-l cunoască.  Nu este un obstacol, misterios, mistic, este pur şi simplu furie care opreşte viziunea intelectuale şi spirituale.  Este furia pe care Isus reuşeşte să-o dizolvă în inimile ucenicii din Emaus, cu putere şi căldura propriului Cuvânt şi lasă imediat locul bucurie, pacea interioară, înţelegerii, de dorinţa uniunii, de a împărtăşi şi cursa de evanghelizare.

Monseniorul Vladimir Ghika (1873-1954)

Notă biografică

Monseniorul Vladimir Ghika s-a născut la 25 dec. 1873, la Constantinopol, unde se afla tatăl său, Ion Ghika, în calitate de ministru plenipotenţiar. Bunicul patern al monseniorului Ghika, Grigore Ghika X, a fost domnitorul Moldovei între 1849-1856 şi s-a numărat printre cei care au pregătit Unirea Principatelor. Mama monseniorului Ghika, Alexandrina, a fost nepoată a Domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru Ghika.

În 1878, doamna Alexandrina, mama monseniorului, se stabileşte temporar în Franţa la Toulouse, cu cei doi băieţi ai săi, Vladimir şi Dimitrie, pentru a le asigura o educaţie cât mai aleasă. În 1881 survine moartea tatălui. Vladimir îşi ia bacalaureatul şi apoi licenţa în drept la Toulouse. În vederea unei cariere diplomatice, studiază apoi ştiinţele politice la Paris, dar îl interesează concomitent literatura, filosofia, medicina, istoria, ştiinţele exacte. Este dotat cu o memorie prodigioasă, ceea ce i-a permis dobândirea unei vaste culturi şi cunoaşterea a vreo cincisprezece limbi.

Învierea

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărti cu file unse norodul îl învaţă,
Că moartea e în lupta cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adancă şi plină de blândete
Patrunde tânguioasă puternicile bolţi:
"Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi izvorul de viete,

Nimica inainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic iti cere o raza mângâioasa,
În pâlcuri sunatoare de plansete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg".

Cristos a înviat

 
O zi cu soare în Iudeea. Ierusalimu-i frământat.
Se-ncrucişează şoapte-n stradă: Isus din morţi a înviat!
S-a turburat cetatea sfintă. Şi omul prost şi înţeleptul
se duc la Golgota-n grădină, mai pe furiş şi mai de-a dreptul.

Şi parcă-i vezi în două taberi pe toţi la groapa lui Cristos.
Pe unii căutând spre ceruri, pe alţii cu privirea-n jos.
Acei ce-i vezi cântând "Osana", cu ochii ridicaţi în sus
sunt cei ce ieri plângeau amarnic, sunt ucenicii lui Isus.

Sunt cei pe care răstignirea i-a depărtat de cel mai drag,
sunt cei ce-au stat închişi trei zile şi lacrime-au vărsat şirag.
Iar ceilalţi, plini de turburare, plecaţi cu frunţile în jos,
sunt Sanhedrinul, fariseii, răstignitorii lui Cristos.

Scrisoarea pastorală de Paşti 2012

Vestea cea bună a crucii şi învierii lui Isus: iubirea

 

"Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni".

 

Sărbătorim cu mare bucurie triumful Domnului nostru Isus Cristos asupra morţii, prin glorioasa sa Înviere. Inima tuturor creştinilor este plină de bucurie şi de speranţă, căci a înviat Mântuitorul şi este viu în mijlocul nostru. Este Paştele lui Isus, este Paştele nostru.

 

Evanghelistul Ioan relatează că, în timpul ultimei celebrări pascale la care a participat şi Isus, câţiva pelerini greci s-au apropiat de Filip cu o rugăminte: "Vrem să-l vedem pe Isus" (In 12,21). Informat despre dorinţa lor, Isus le dă un răspuns ce cuprinde în sine marele adevăr al vieţii sale, moartea şi învierea sa: "A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur, însă dacă moare, aduce rod mult (In 12,23-24).

Scrisoarea pastorală de Paşti 2012

Dragi fraţi şi surori. Privegherea din noaptea Sfântă a Paștelui începe, conform unei tradiții foarte vechi, cu binecuvântarea focului a cărui flacără alungă întunericul; flacăra este simbol al lui Cristos Înviat care învinge întunericul morţii; Cristos este flacăra luminii lui Dumnezeu.

Implorând binecuvântarea lui Dumnezeu asupra focului, preotul celebrant spune această rugăciune: „Dumnezeule, care prin Fiul Tău ai dăruit credincioşilor flacăra luminii Tale, sfinţeşte acest foc nou şi, prin aceste sărbători ale Paştelui, înflăcărează-ne de dorinţe cereşti, ca să putem ajunge cu inimi curate la sărbătoarea luminii veșnice”. Această rugăciune ne arată că nu numai Postul Mare, dar şi Sărbătoarea Paştelui are menirea să ne înflăcăreze de dorinţe cereşti şi totodată să ne amintească nouă, tuturor, de scopul nostru cel de pe urmă: să ajungem cu inimi curate la sărbătorile luminii veşnice.