VII Timpul Pascal (C): ”Ca ei să fie una!” Iată unitatea perfectă! (omilie)



Cina cea de taină

 

Ioan 17,20-26: În acel timp, Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat astfel: ²⁰ "Părinte sfânt, nu mă rog numai pentru aceştia, ci şi pentru cei care vor asculta cuvintele lor şi vor crede în mine: ²¹ toţi să fie una; după cum tu, Părinte, eşti în mine şi eu în tine, aşa şi ei să fie în noi una, ca lumea să creadă că tu m-ai trimis. ²² Slava pe care mi-ai dat-o tu eu le-am dat-o lor, ca să fie una precum noi una suntem: ²³ eu în ei şi tu în mine. Ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum m-ai iubit pe mine. ²⁴ Părinte, vreau ca şi cei pe care mi i-ai dat să fie împreună cu mine acolo unde sunt eu, ca ei să vadă slava pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit pe mine mai înainte de întemeierea lumii. ²⁵ Părinte drept, lumea pe tine nu te-a cunoscut, dar eu te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că tu m-ai trimis. ²⁶ Eu le-am făcut cunoscut numele tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care m-ai iubit tu să fie în ei şi eu în ei".

 

 

OMILIE

 

 

Înălţându-se la cer, Isus i-a trimis pe apostoli în cetate, să aştepte coborârea Duhului Sfânt în rugăciune. Ne spune Faptele Apostolilor că „toţi într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui” (Fap 1,14).

 

 

Dar astăzi suntem puşi să-l ascultăm pe Isus în primul rând cu rugăciunea sa lungă şi minunată, numită rugăciunea sacerdotală, întrucât ca şi preot al sale, el se adresează Tatălui.

 

Anul acesta ascultăm ultima parte a rugăciunii. Isus lărgeşte rugăciunea sa şi ne include pe noi toţi cei care primim cuvântul apostolilor şi credem în el. În acea seară, la Cina cea din urmă, Isus s-a rugat şi pentru noi.

 

Comunităţile creştine din timpul sfântului Ioan nu erau fără istorie; delăsarea începea să pună stăpânire pe ele. Dar ceea ce pare să le reproşeze Ioan cel mai mult este lipsa de unitate, neunirea. Apostolul ne lasă să înţelegem că există acest pericol al dezbinării, al schismei, în celelalte scrieri: Apocalips, cap. 2-3 precum şi în cele trei scrisori.

 

Atunci apostolul îşi aminteşte cuvintele pe care Isus le-a pronunţat în seara în care şi-a luat rămas bun de la ucenicii săi, înainte de a trece din această lume la Tatăl. Îşi aminteşte rugăciunea pe care a făcut-o Isus, cu voce tare, în faţa lor. Cuvintele îi revin în minte, el le transcrie...

 

Ca ei să fie una!

 

Isus cere aici mai mult decât o unitate intelectuală, acceptarea adevărului, un bagaj dogmatic comun. Sfântul Francisc şi inchizitorul recitau aceeaşi formulă din Crez, totuşi, ce diferenţă! Isus vrea altceva decât un grup care împărtăşeşte aceleaşi idei, care trăieşte într-un ambient cald şi se află angajat în aceeaşi luptă. El cere ca toţi să fie una precum tu Tată eşti în mine şi eu în tine. Acest „aşa cum” este mai mult decât o comparaţie morală, este cauză; mai mult decât model, este izvor: „Dumnezeu nu este „singuraticul care se plictiseşte în spatele stelelor”. În el este o continuă schimbare un tu şi un eu indicibil un anumit „mai mulţi”. Isus cere ca acest schimb cu care Tatăl îl iubeşte pe Fiul să fie şi în noi; ca noi să ne iubim cu iubirea şi în iubirea care vibrează în interiorul lui Dumnezeu. Ei să fie una în noi! Să fie una aşa cum noi suntem uniţi, eu în ei şi tu în mine. Iată unitatea perfectă!

 

Noi ne străduim să găsim noi metode de evanghelizare. Isus, în momentul despărţirii de ucenicii săi, le-o dă pe cea mai eficace: „Iubiţi-vă! Atunci voi îi veţi atrage pe oameni, ei vor fi curioşi să vă cunoască, uimiţi, cuceriţi. Un cuptor aprins radiază căldura. O comunitate unită, caldă este o comunitate care atrage, care cucereşte. Lumea va şti că tu m-ai trimis să port iubirea ta, va vedea că iubirea cu care m-ai iubit tu trăieşte în ei.

 

Un exemplu: Un cardinal renumit a fost întrebat care este motivul pentru care unele persoane doresc să devină catolice? La care el a răspuns: “Aceasta nu se datorează faptului că în Biserica Catolică liturghia ar fi mai frumoasă, nici faptului că Biserica Catolică ar avea un Drept Canonic clar şi explicit, nici faptului că morala catolică le-ar fi mai la îndemână, dar cei mai mulţi aleg să devină catolici, deoarece la un moment dat au întâlnit pe cineva care prin viaţa lui a vorbit despre Cristos şi au rămas impresionaţi!”

 

Cel mai convingător mod de a vorbi despre Cristos este “unitatea”. Din ea se naşte bucuria, pofta de viaţă, curajul de trăi. Şi cine nu îşi doreşte în viaţă să fie bucuros şi fericit! (Isidor Chinez, Predecile mele).

Enciclica Redemptoris Mater (de Ioan Paul II) – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/05/enciclica-redemptoris-mater-de-ioan-paul-ii.pdf

Enciclica Mama Răscumpărătorului

Împărtăşania spirituală: recomandată de Papa celor divorţaţi şi recăsătoriţi

(Rario Vatican, 5 iunie 2012) - La Milano, în cadrul Întâlnirii mondiale a familiilor, Benedict al XVI-lea observa că „mentalitatea utilitaristă tinde să se extindă şi la relaţiile interpersonale şi familiale reducându-le la convergenţe precare de interese individuale şi subminând trăinicia ţesutului social”.

 

Se înmulţesc astfel falimentele, despărţirile şi divorţurile. La „Sărbătoarea mărturiilor” în dialogul cu familii din toate continentele Benedict al XVI-lea a destăinuit că „problema divorţaţilor recăsătoriţi este una din marile suferinţe ale Bisericii de azi. Şi nu avem simple reţete. Suferinţa e mare şi putem doar să ajutăm parohiile, persoanele individuale să ajute aceste persoane să suporte suferinţa din pricina divorţului”. După ce a amintit ceea ce afirmase în alocuţiunile sale către Tribunalul Rota Romana din 2007 şi 2011, că „ar fi foarte importantă, evident, prevenirea”, inclusiv un examen serios din partea parohilor în privinţa intenţiilor reale ale cuplurilor care se prezintă să se căsătorească, Pontiful repetă persoanelor aflate în situaţie matrimonială iregulară „că Biserica le iubeşte, dar ele trebuie să vadă şi să simtă această iubire”.

Înălțarea Domnului (de Amato Angelo)

 

 

A. „S-a înălţat la cer”

 

În simbolul niceno-constantinopolitan se mărturiseşte că Isus, după înviere, „s-a înălţat la cer” (anelthonta eis tous ouranous). În NT este încredinţarea definitivă a Fiului cu omenitatea sa înviată Tatălui în veşnicia iubirii trinitare. Ne întrebăm acum asupra semnificaţiei „înălţării” lui Isus la „cer” şi despre conţinutul original al acestui mister glorios în relaţie cu învierea.

 

Facem de la început două precizări. Înainte de toate viaţa veşnică a lui Dumnezeu nu înseamnă „atemporalitate” inertă, fără nici o influenţă în timp. Dumnezeu nu poate rămâne prizonierul veşniciei sale. De aceea viaţa divină a lui Cristos înviat trebuie să fie văzută ca „forţa creatoare şi care susţine orice timp, componenta care cuprinde în perenul şi unicul prezent fluxul timpului, făcându-i posibilă existenţa”[1]. Fiind viaţa divină suportul intrinsec al oricărui timp şi eternul său prezent, Cristos înviat nu poate doar să se interfereze cu timpul, dar are în timp progresiva sa manifestare şi înţelegere, prin apariţii, înălţare, Rusalii. Aşa cum Isus pământesc era timpul lui Dumnezeu pentru noi, la fel Cristos înviat în aceste evenimente continuă să fie „locus”-ul originar al manifestării şi comunicării în timp a vieţii sale divine. Învierea sa, înălţarea şi Rusaliile continuă în timp pedagogia revelaţiei şi comunicării din această „proexistenţă” a sa.

Înălțarea Domnului (omilie)

 

 

Luca 24,46-53: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ⁴⁶"Aşa este scris: Cristos trebuia să pătimească, ⁴⁷să învie din morţi a treia zi şi să se propovăduiască în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor, la toate neamurile, începând de la Ierusalim. ⁴⁸Voi sunteţi martori ai acestor lucruri". ⁴⁹Iată, eu vă trimit pe cel promis de Tatăl meu; iar voi rămâneţi în oraş, până când veţi fi îmbrăcaţi cu o putere venită de sus". ⁵⁰Apoi i-a dus afară până aproape de Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat ⁵¹şi, în timp ce-i binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi s-a înălţat la cer. ⁵²Ei s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui, apoi, închinându-se, s-au întors cu mare bucurie la Ierusalim. ⁵³Şi au stat fără întrerupere în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

 

 

OMILIE

 

 

Este sărbătoarea Înălţării. Isus, după ce a dat ultimele sfaturi apostolilor adunaţi în cenacul, iese cu ei spre Betania şi urcă pe muntele Măslinilor. Ajuns pe creasta muntelui, îi binecuvântează pe ucenici, se rupe de ei şi urcă la cer. Povestirea este făcută în trei versete, şi totuşi acest episod reprezintă un moment crucial pentru viaţa lui Isus şi pentru istoria ucenicilor. Luca îl povesteşte de două ori. Prima dată, pentru a încheia evanghelia, iar a doua oară pentru de începe cartea Faptele Apostolilor (este prima lectură a liturgiei de astăzi). Autorul pare că vrea să spună că Înălţarea, dacă pe de o parte indică încheierea vieţii publice a lui Isus, pe de altă parte vrea să însemne o prezenţă a sa mai profundă în viaţa ucenicilor, în aşa măsură că este începutul, fundamentul, întregii istorii următoare a Bisericii.

 

 

„A se urca la cer” vrea să spună a merge mai sus de viaţa oamenilor, până la a atinge prezenţa lui Dumnezeu. În Scrisoarea către Evrei este descris acest mister: „Cristos nu a intrat într-un sanctuar făcut de mâinile unui om, ci chiar în cer, cu scopul de a se prezenta acum în faţa lui Dumnezeu în favoarea noastră”. Înălţarea la cer nu vrea să spună că Isus s-a îndepărtat de ucenici. Înseamnă mai degrabă că el a ajuns la Tatăl şi că s-a aşezat alături de el în glorie. A se înălţa deci înseamnă a intra într-un raport definitiv cu Dumnezeu, şi a avea o prezenţă forte şi răspândită: aşa cum cerul acoperă tot pământul, aşa Domnul, înălţându-se la cer, cuprinde şi învăluie toate. Nu este, aşadar, o îndepărtare. Mai curând este o apropiere mai profundă şi care ne implică şi pe noi. Dacă n-ar fi aşa nu s-ar înţelege bucuria ucenicilor. Cum este posibil să te bucuri în timp ce Domnul se îndepărtează? Şi totuşi Luca scrie: „După ce l-au adorat, ucenicii s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”. Apostolii nu numai că nu sunt trişti din cauza separării, dimpotrivă sunt plini de bucurie. În acea zi ucenicii au experimentat că Domnul era de acum alături de dânşii în mod definitiv, cu Cuvântul său şi cu Duhul său; o apropiere desigur mai misterioasă dar tot atât de reală ca şi prima. Fără îndoială le-au venit în minte cuvintele pe care le-au auzit de la Isus: „Unde doi sau trei se adună în numele meu, eu sunt în mijlocul lor” (Mt 18,20). În acea zi a Înălţării le-au înțeles până în adânc: în orice parte a pământului, în orice timp, în orice ceas, când doi sau mai mulţi ucenici se adună în numele Domnului, el este în mijlocul lor. Din acel moment prezenţa lui Isus avea să fie şi mai largă în spaţiu şi în timp; pentru totdeauna el îi însoţeşte pe ucenicii săi, oricând şi oriunde. Din acest motiv bucuria este mare. Nimeni pe lume nu poate de acum să-l îndepărteze pe Isus din viaţa lor.

 

Bucuria ucenicilor, este acum şi a noastră, pentru că putem să trăim ceea ce ei au experimentat. Putem să-i asemănăm pe cei doi îngeri cu Sfintele Scripturi ale Vechiului şi ale Noului Testament. Acestea ne vin în întâmpinare în timp ce stăm cu ochii fixaţi spre cerul egoismului şi fanteziilor noastre. Nu, nu acesta este cerul pe care trebuie să-l privim. „Bărbaţi şi femei de astăzi, de ce staţi şi priviţi cerul vostru?” Acel Isus este mai mare, este larg cât de largă este lumea şi adânc ca inima oamenilor, învăluie chipul celor săraci, acoperă pământul martirizat de război, se întinde pe patul bolnavilor, acoperă pieţele sau străzile unde trăiesc cei fără acoperiş. Aceştia şi mulţi alţii sunt cerurile pe care îngerii ne invită să le contemplăm.  (sursa: mons. V. Paglia [23.05.2004]; http://www.qumran2.net; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Străinul din inimă

Sf. Tereza de Avila  (1515-1582) 

 

 

„Mai apropiat şi luminos

Ca orice stăpân al acestei lumi,

Tu, Străine lăuntric“ (Thomas Merton).

 

Căutarea contemplativă a lui Dumne­zeu este descrisă de marii mistici creştini ca un veritabil pelerinaj interior. Deşi teologia mistică sau apofatică vorbeşte despre conştientizarea lui Dumnezeu ca despre cunoaşterea „nimicului“, sau „noaptea“ facultăţilor inteligibile, totuşi Cel cunoscut lăuntric este nimeni altul decât Cristos, care locuieşte ca un rege în adâncul sufletului – după mărturia Sf. Tereza de Ávila, Cristos domneşte în toată maiestatea sa în „încăperea“ cea mai intimă a „castelului interior“ al sufletului omenesc.

 

Domnul care locuieşte în taină în inima omului este cunoscut ca un Altul radical care s-a unit în mod misterios cu natura umană, pe care a asumat-o prin Întrupare. Prin taina celor două naturi ale lui Cristos, sufletul care îl întâlneşte pe Domnul, cu ajutorul harului mistic de a fi purtat în încăperea sa cea mai lăuntrică precum Mireasa din Cântarea Cântărilor („El m-a adus în casa vinului“, Ct 4,2), întâlneşte de fapt dumnezeirea însăşi, care locuieşte în toată plinătatea sa în Cristos. Or, Dumnezeu nu poate fi cunoscut de sufletul uman decât prin paradoxul cufundării sale, asemenea unui submarin, în inexprimabilul şi „incognoscibilul“ divin. Dumnezeul din inimă nu poate fi suprins în cuvinte sau descris în imagini – nici nu poate fi captat de suflet prin lentilele unei „video-camere“, ca în peregrinările noastre turistice.

 

Dumnezeul care locuieşte în inimă se lasă cunoscut numai în tăcerea lăuntrică a celui care caută pacea, în esenţa sa divină care izvorăşte din Iubire şi Adevăr. Sălbăticia pasiunilor – care poate fi, în schimb, favorabilă artei, sub toate formele sale – se cuvine sublimată în rugăciune într-o căutare a ceea ce este ultim, a izvorului din care ţâşneşte întreaga noastră fiinţă şi care, paradoxal, se află înlăuntrul nostru şi totuşi dincolo de noi, întrucât Dumnezeul din inimă locuieşte în noi ca un Străin.

Soteriologia și dificultățile actuale

http://isichi.wordpress.com/2013/05/06/soteriologia-si-dificultatile-actuale/

Gândul zilei

Lăcrămioare

 

”Întâlnirea dintre libertate şi har

este ceva inefabil;

voinţa este în noi,

dar este şi în afara noastră,

ea este a noastră şi totuşi ea ne este dată.

Nimic nu ne aparţine mai mult decât un «da»

din partea noastră,

dar acesta se spune în genunchi”

(Ioan Robu, Itinerarul credinţei în viaţa

şi opera lui Julien Green, 81).

Ziua Tineretului - Pildești 4 mai 2013 - Sfânta Liturghie

Spune-mi, frate bun

Spune-mi, frate bun

 

 

1. Flori frumoase-n buchet porți pe brațe:

Spune-mi, frate bun, unde le duceai?
Le duceam lui Cristos cei din groapă,
Însă gol mormântul eu l-am găsit…

 

 

Ref.    Aleluia, Aleluia,

          Aleluia, Aleluia. 

 

 

2. Bucurie-ai tăi ochi reflectează:

Spune-mi, frate bun, oare ce-ai văzut?

Am văzut moartea cum e înfrântă.
Iată, frate bun, ce am văzut.

3. Mâna dreaptă o duceai la ureche:

Spune-mi, frate bun, oare ce-ascultai?

Ascultam trâmbițe-ndepărtate,
Coruri îngerești, frate, ascultam.


4. Te-auzeam azi cântând cântec vesel:
Spune-mi, frate bun, pentru ce cântai?
Știu că viața nicicând nu e-nvinsă,
Iată, frate bun, pentru ce cântam.