† Duminica a 16-a de peste an (B): „Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin!” (omilie)



Isus învată mulțimile
de James J. Tissot (1836-1902)

Evanghelia Marcu 6,30-34: În acel timp, apostolii s-au adunat la Isus şi i-au povestit toate câte au făcut şi ce au învăţat. Atunci el le-a spus: „Veniţi deoparte, într-un loc retras, şi odihniţi-vă puţin!”; pentru că mulţi veneau şi plecau şi nu aveau timp nici măcar să mănânce. Au plecat cu o barcă spre un loc pustiu, ei singuri. Mulţi i-au văzut plecând şi şi-au dat seama. Au mers, deci, pe jos, din toate cetăţile şi, alergând într-acolo, au ajuns înaintea lor. Coborând, Isus a văzut o mare mulţime şi i s-a făcut milă de ei pentru că erau ca oile care nu au păstor; şi a început să-i înveţe multe.

 

Omilie

 

Textele biblice din duminica de astăzi încep cu o acuzație teribilă împotriva responsabilor politici ai lui Israel. Misiunea lor era de a aduca poporul în pace și unitate. Dar se întâmplă opusul. Ei au căutat interesele lor personale. S-au îmbogățit în detrimentul celor mai săraci. Din cauza lor poporul este împrăștiat.

 

Dar profetul anunță o veste bună: Dumnezeu rămâne credincios. El nu abandonează pe copiii săi înșelați de acești oameni fără conștiință. Ca și în timpul lui Moise, Dumnezeu a văzut mizeria poporului său. El anunță că va aduce oile împrăștiate. Sugerează venirea unui singur Pastor, fiul lui David. Acesta va fi Cristos. Cu el va fi anunțată vestea cea bună săracilor, celor excluși, prizonierilor, bolnavilor... El va reface unitatea poporului lui Dumnezeu.

 

Prin aceste texte biblice, profetul ni adresează un mesaj de maximă importanță. Principala prioritate a lui Dumnezeu nu este ca noi să organizăm ceremonii magnifice. Ceea ce vrea el este în primul rând fericirea poporului său, dreptatea și justiție pentru toți oamenii. El ne așteaptă că trăim împreună ca frați, solidari unii pentru alții. Este imposibil să vorbim despre Dumnezeu în timp ce uităm de alții. Mai târziu, Isus va spune ucenicilor săi că după iubirea noastră vom fi recunoscuți ca discipolii săi. Sfântul Paul ne va spune în felul lui: „Dacă nu am iubire, nu mi-ar folosi la nimic”. Marea dorință a lui Dumnezeu este ca fiecare să fie respectat și să trăiască în pace.

 

În scrisoarea sa către Efeseni, sfântul Paul ne dă o nouă perspectivă asupra lui Cristos și asupra misiunea sale. Isus se prezintă ca un mare unificator. Prin sacrificiul său, el realizează unitatea neamului omenesc frântă de păcat. El a doborât „zidul urii” pe care anumiți oameni l-au ridicat ca să apere privilegiile lor. Dumnezeu care iubește pe toți oamenii vrea ca să reușim să fim împreună și de a ne iubi. Unitatea finală va fi rezultatul unei astfel de iubiri. Acum suntem invitați să privim spre crucea lui Cristos. Ea unește cerul și pământul. Atrage pe toți oamenii la ea.

 

În Evanghelia vedem pe Isus care vine să asocieze apostolii săi misiunii sale de păstor. I-a trimis să predice, să scoată demoni, să aline pe bolnavii. Când se întorc, ei povestesc tot ce au făcut și ce au învățat. Isus îi ascultă. Îi invită să i-a un timp de odihnă. În tăcere și rugăciune, el însuși se odihnește. Și astăzi vedem tot mai mulți oameni că caută această formă de odihnă în mănăstiri. Sunt locuri reconfortante foarte apreciate.

 

Dar vedem că lucrurile nu merg conform planului prevăzut. În loc de liniște și de pustiu, o mare mulțime căută să-l vadă pe Isus, să atingă și să-i asculte. Cristos vede mulțimile, cele ale timpului său și cele de astăzi. Îi este milă pentru că sunt ca niște oi fără păstor. Apoi a început să-i învețe îndelung. Spre deosebire de păstorii răi descriși de profetul Ieremia, el se consumă trup și suflet. El spune că a venit ca „să caute și să salveze ce era pierdut”.

 

Această Evanghelie este de o actualizare arzătoare: trăim într-o lume rănită de războaie, violență, disperare. Mulți și-au perdut orientarea. Dar Domnul este acolo. Cu el, nu există nici o situație disperată. El vrea să ne ajute să găsim sensul vieții noastre. Nu vrea ca noi să fim pierduți, fără a ști unde mergem. Vine să ne aducă lumina prezenței sale, căldura iubirii sale. Cu el înaintăm spre mai multă iubire. Să nu uităm niciodată: Isus, „păstorul întregii omeniri”, este iubire. El nu este decât iubire.

 

Această veste bună trebuie să fie anunțată lumii întregi. Este misiunea și responsabilitatea noastră. Sunt trimiși pentru a fi purtători bucuriei și speranței pentru toți răniții acestei lumi.

 

Evanghelia lui Marcu nu ne spune conținutul acestei predicii lungi a lui Isus din acea zi. Dar ghicim: timp de cinci duminici vom auzi cea mai lungă predică a lui Isus – Pâinea Vieții. Doamne, te rugăm: ca această Euharistie să ne ajute să schimbăm privirea noastră despre tine, despre lumea noastră și despre noi înșine.

 

(pr. Jean Compazieu [10 iunie 2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:   

http://dimancheprochain.org/5338-homelie-du-16eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

 

Sfânta Fecioară Maria de pe muntele Carmel (16 iulie)

Sfânta Fecioară Maria de pe muntele Carmel  și sfinții, 
de Pietro Novelli

Numele ebraic „Carmel” înseamnă „grădină roditoare” datorită vegetaţiei extraordinare care creşte pe acest munte. Muntele Carmel a fost câmpul de război unde profetul Ilie a susţinut luptele sale pentru apărarea credinţei Israelului împotriva preoţilor lui Baal, după cum ne relatează 1Re 18,21-40. Pe acest munte profetul a distrus cultul lui Baal şi a reconstruit altarul lui Jahwe 1Re 18. Tot aici, Ilie, a obţinut de la Dumnezeu să cadă ploaie de sus, ploaie prevestită de un nouraş, ce înainta încet dinspre Orient (1Re 18,42).

 

Odată cu creştinismul, Muntele Carmel a devenit ţinta tuturor celor care căutau singurătatea şi iubeau contemplaţia.

În timpul cruciadelor, în secolul XII, Muntele Carmel s-a populat cu eremiţi. Ei au elaborat o regulă din care s-a născut ordinul Carmelitanelor, răspândit apoi în toată Europa. Noul ordin călugăresc s-a aşezat sub ocrotirea Sfintei Fecioare Maria, Carmelitanii au introdus către anul 1380 comemorarea Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel: comemorare admisă în 1726 în calendarul roman „ca semn al serviciilor acordate de Maria şi în amintirea nenumăratelor binefaceri primite de la ea” – Martirologiul carmelitan.

Valoarea teologică a comemorării stă în raportul Maria – contemplaţie. Pentru eremiţii de pe Muntele Carmel, nouraşul care a apărut la orizont după rugăciunea lui Ilie anunţând intervenţia lui Dumnezeu şi ploaia salvatoare era simbolul Mariei, care prevestea intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu şi venirea lui Isus Cristos.

Maria, care asculta cuvântul lui Dumnezeu şi se gândea la el în inima ei, e luată ca model de contemplaţie şi rugăciune.

 

Muntele Carmel, muntele sfânt, este imaginea deosebită a vecinătăţii cu Dumnezeu; Moise a urcat pe munte pentru a putea discuta cu Dumnezeu; Isus însuşi a urcat pe munte pentru a se ruga în linişte; psalmul 24 notează că pe muntele cel sfânt al Domnului poate urca numai cel care are mâinile nepătate şi inima curată. Marele mistic al ordinului carmelitan, sfântul Ioan al Crucii îşi intitulează „Urcarea pe muntele Carmel” opera scrisă spre a-l călăuzi pe omul ce se află în căutarea lui Dumnezeu.

Profetul Isaia afirmă că pustiul ars ar putea să se transforme în „măreţia Carmelului”. Carmelul, grădina roditoare este imaginea prezenţei lui Dumnezeu, a frumuseţii şi rodniciei harului său. Maria este adevăratul Carmel grădina roditoare, unde s-a manifestat prezenţa lui Dumnezeu, rodnicia şi frumuseţea harului său.

 (sursă: http://www.profamilia.ro/liturgie.asp?anlit=51).

Sfântul Bonaventura de Bagnoregio (1217/1218-1274), episcop, doctor serafic

 

“Dacă vrei să ştii apoi cum are loc (mişcarea sufletului în Dumnezeu), întreabă harul, şi nu ştiinţa, dorinţa, şi nu intelectul, suspinul rugăciunii, şi nu entuziasmul cititului, mirele, şi nu maestrul, pe Dumnezeu, şi nu omul, ceaţa, şi nu seninul, nu lumina, ci focul care înflăcărează întreaga fiinţă şi o cufundă în Dumnezeu cu uncţiunea lui suavă şi cu sentimentele cele mai arzătoare” (Bonaventura da Bagnoregio, Itinerarium mentis in Deum, 7, 5).

 
„Se povesteşte – scrie Piero Bargellini – că, într-o zi, fratele Bonaventura s-a dus să-l viziteze, la Monteripido, lângă Perugia, pe unul dintre cei mai simpli şi neşlefuiţi tovarăşi ai sfântului Francisc, fratele Egidiu, un fost agricultor, din vechea gardă, şi deci preocupat de noua direcţie culturală a ordinului.

Când l-a văzut, bătrânul şi mucalitul însoţitor al sfântului Francisc, i-a spus maestrului Bonaventura, cu intenţie aproape polemică: «Maestre, ţie Dumnezeu ţi-a oferit darul unei inteligenţe deosebite, dar noi, cei ignoranţi, lipsiţi de studii, fără ştiinţă, cum ne vom mântui?»

 

Fratele Bonaventura i-a răspuns imediat: «Dacă Dumnezeu îi dă omului numai harul de a-l putea iubi, asta îi este suficient». Era răspunsul pe care fratele Egidiu îl aştepta, dar a voit să-l aprofundeze şi, de aceea, l-a întrebat din nou: «Poate deci un ignorant să-l iubească pe Dumnezeu aşa cum o poate face un învăţat?» Şi Bonaventura i-a răspuns: «O bătrânică îl poate iubi mai mult decât un maestru în teologie».

Egidiu, fericit să găsească în doctrina lui Bonaventura spiritul sfântului Francisc, a alergat în fundul grădinii, strigând şi adresându-se unei persoane imaginare: «Bătrânico, sărăcuţo, omule simplu şi ignorant, iubeşte-l pe Domnul şi vei putea deveni mai mare decât fratele Bonaventura, maestru în teologie!»” (P. Bargellini, Mille santi del giorno, Vallecchi Editore, Firenze 1988, p. 394).

 
Lăsând la o parte istoricitatea sau nu a acestei întâmplări, trebuie să spunem că Bonaventura a ştiut să unească într-o manieră admirabilă în viaţa sa simplitatea genuină franciscană cu o pregătire ştiinţifică de invidiat. În el, Parisul nu a distrus câtuşi de puţin Assisi-ul, ba chiar trebuie spus că ştiinţa a fost pentru el scară spre înţelepciune.

S-a născut la Civita di Bagnoregio, lângă Viterbo, în 1221, în familia lui Giovanni di Fidanza, medic, şi Maria di Ritello. De copil s-a îmbolnăvit şi a fost în pericol de moarte. Mama sa i-a atribuit sfântului Francisc minunea vindecării sale. A studiat la umbra conventului franciscan al cetăţii şi apoi a studiat la Paris, devenind foarte curând maestru al artelor.

La Paris existau de câţiva ani aşa-numiţii „mendicanţi”, franciscani şi dominicani, care, prin exemplul lor, semănau discordie în universitate, deoarece nu numai elevii, dar şi maeştri celebri, ca Alessandro di Hales şi Haymňn di Farveshan, în afară de faptul că-i sprijineau, s-au făcut ei înşişi franciscani. Şi nu erau singurii care renunţau la onoruri şi la bani pentru a alege calea umilinţei şi a sărăciei evanghelice.

Sfântul Camil de Lellis (1550-1614)

 

Ziua de 14 iulie este îndeobşte cunoscută prin faptul că în anul 1739 poporul răsculat al Parisului a cucerit închisoarea Bastiliei şi a dat semnalul de începere a luptelor sociale care aveau să curme nenumărate vieţi omeneşti. Această comemorare nu trebuie să întunece amintirea unui alt 14 iulie, din anul 1614, când în oraşul Roma închidea ochii Sfântul Camil de Lellis, „tatăl săracilor”, iniţiatorul şi animatorul ordinului „Slujitorii bolnavilor”, ai cărui fii îngrijeau gratuit bolnavii din opt spitale şi aveau să deschidă în toată lumea creştină nenumărate „şcoli ale iubirii”. Ca semn distinctiv al asociaţiei sale, Camil a prescris o cruce roşie cusută la vedere pe haina specifică, spre a le aminti neîncetat iubirea pe care a dovedit-o Cristos prin vărsarea sângelui său şi iubirea pe care trebuiau să o dovedească ei prin dăruirea totală şi slujirea celor bolnavi. Pentru acest motiv era numit, încă fiind în viaţă, „Sfântul Crucea Roşie”. Lumea modernă i-a adus un tăcut dar meritat omagiu dând numele de „Cruce Roşie” societăţii pentru ajutorarea victimelor de război, societate constituită prin Convenţia de la Geneva din 1864. Trecuseră 150 de ani de când fiii spirituali ai lui Camil de Lellis luptau cu moartea şi mizeria pentru a reda sănătatea trupului, iar sufletelor bucuria şi speranţa.

Camil s-a născut în anul 1550 la Chieti, localitate la poalele munţilor Abruzzi din centrul Italiei. Încă de tânăr a rămas orfan de mamă şi nu după mult timp a murit şi tatăl, care nu i-a lăsat moştenire decât spada şi curajul ostăşesc al familiei de Lellis. Avea o statură de uriaş, cu o înălţime de aproape doi metri, dar era lipsit de avere, şi de un prieten bun. Se angajează în armata Veneţiei şi luptă împotriva turcilor, apoi trece pe galerele spaniole şi urmăreşte pe mauri în apele Mediteranei. Astfel îşi câştigă existenţa şi o bună rezervă de bani, pe care însă îi pierde la jocul de cărţi; această patimă îl stăpâneşte atât de puternic, încât la Palermo şi Napoli ajunge să piardă toată solda, armele, harnaşamentul, şi chiar îmbrăcămintea. Din ostăşie rămâne doar cu obiceiul de a înjura în şapte limbi diferite. Cerşind la colţuri de stradă şi la uşile bisericilor, se îndreaptă spre Roma cu gândul de a se îngriji de o rană veche care nu se mai închidea. Este primit în spitalul Sf. Iacob, cu condiţia să ajute la diferitele treburi gospodăreşti. Dar patima jocului de cărţi nu-l părăseşte, şi într-o partidă disperată îşi pierde şi cămaşa de pe el. Conducerea spitalului îl îndepărtează, deoarece devenise o primejdie pentru ceilalţi bolnavi. Pentru a obţine o bucăţică de pâine, se adresează călugărilor capucini, care tocmai lucrau la o clădire nouă; i se dă sarcina de a căra diferite materiale cu o căruţă trasă de un măgar. Se întâmpla uneori ca măgarul să nu vrea să tragă, şi atunci temutul luptător ajungea de râsul copiilor. Însă călugării observară că sub chipul acestui uriaş care mergea şchiopătând se ascundea ceva deosebit. Au început să împartă cu el pâinea şi apa din ulciorul lor, şi totodată să-l îndrume pe calea rugăciunii.

Într-o zi, când cobora pe drumul dintre San Giovani Rotondo şi Manfredonia, a fost văzut că se aşează în genunchi şi începe să plângă. Mai târziu a mărturisit că în acea clipă i s-a arătat înaintea ochilor cât de urâtă fusese viaţa lui de până atunci. Dacă judecăm după schimbarea ce avea să urmeze în viaţa lui Camil, putem considera că acolo s-a repetat minunea de pe drumul Damascului, care l-a transformat pe prigonitorul Saul în apostolul Paul.

Deoarece călugării capucini nu l-au primit în mănăstirea lor, din cauza rănilor care se arătau rebele la orice tratament, Camil se îndreaptă din nou spre Roma şi roagă să fie primit încă odată în spitalul Sf. Iacob. Conducerea spitalului îl primeşte din milă, dar cu multă rezervă; curând însă avea să constate că ostaşul certăreţ de mai înainte era cu totul schimbat. Rănile au început să se cicatrizeze încetul cu încetul şi Camil a cerut să fie reţinut în spital ca sanitar voluntar. Spre uimirea tuturor, bolnavii îngrijiţi de el mărturiseau că are mâini de mamă şi inimă de înger. Paturile de care personalul angajat nu se apropia decât cu groază, îl atrăgeau în chip deosebit; când ajungea la nefericitul acoperit de răni dezgustătoare şi rău mirositoare, spunea cu glas convingător: „Porunceşte-mi, căci tu eşti stăpânul meu”; zilele de duminică şi orele libere le petrecea în cea mai mare parte cu preotul Filip Neri, viitorul Sf. Filip Neri; împreună cu el a conceput şi a pregătit un plan de îmbunătăţire a asistenţei bolnavilor.

Cuprins de milă faţă de mizeria în care erau lăsaţi bolnavii de către un personal interesat doar de câştigul personal, el îşi propune să caute câţiva bărbaţi dispuşi să îngrijească pe bolnavi, nu pentru bani, ci din dragoste faţă de aproapele şi de Cristos care suferă în fiecare bolnav. Îndată ce şi-a destăinuit planul, cinci tovarăşi de muncă s-au oferit să lucreze cu el.

Deoarece conducerea spitalului nu a admis spiritul nou pe care voiau să-l introducă cei şase, ei s-au retras, au închiriat o casă şi au început să lucreze benevol în alte spitale. Pentru a fi de folos şi sufletelor, Camil se aşează pe băncile Colegiului Roman şi începe a învăţa teologia; peste doi ani va fi sfinţit preot. Din căsuţa lor săracă de pe malul Tibrului, îmbrăcaţi într-o rasă de culoare neagră pe care au cusut o cruce roşie, aleargă toată ziua prin cartierele sărace, ajută, îndrumă, dau îngrijirile elementare, iar pe cei mai firavi îi duc, uneori pe spate, la spitalul mai apropiat. Poporul de jos începe să-i îndrăgească şi chiar îi ajută să-şi construiască un spital propriu. Încurajaţi de elanul acestor eroi, zeci de tineri se pun sub conducerea lui Camil; Papa Grigore al XIV-lea ridică societatea lor la rang de Ordin călugăresc, care afară de cele trei voturi obişnuite adaugă pe al patrulea, acela de a îngriji pe bolnavii de ciumă, chiar cu preţul vieţii. Cu ocazia epidemiei de ciumă în Napoli au făcut zid viu şi cu sacrificii eroice au stăvilit flagelul ucigător. În timpul foametei din 1591 au lucrat până la epuizare, salvând ce era posibil şi pregătind pentru veşnicie pe cei chemaţi dincolo; şi dintre „Părinţii unei morţi bune”, cum erau numiţi, 223 s-au alăturat celor care părăsiseră acest pământ. Sufletul acestei oştiri de eroi ai dragostei era Camil. Nimic nu-l putea smulge de lângă patul unui bolnav. Înştiinţat că o mare personalitate îl aşteaptă, răspunde: „Aveţi răbdare; acum sunt reţinut de Domnul nostru Isus Cristos”. Cu şapte ani înainte de moarte, după ce s-a convins că Ordinul se află în mâini vrednice şi tinere, renunţă la sarcina de superior general. În Italia Ordinul avea deja 15 case, 8 spitale şi peste 300 de membri; cu timpul se va răspândi în întreaga lume. Conştient până în ultima clipă, în ziua de 14 iulie 1614 „Părintele săracilor” închide ochii pentru totdeauna. Trupul i-a fost înmormântat în biserica „Sf. Magdalena” din Roma, unde şi astăzi este cinstit cu pietate.

Deşi încă înainte de a muri poporul credincios l-a considerat sfânt – „Sfântul Crucea Roşie”, Biserica l-a înscris în calendar abia în anul 1746; Papa Leon al XIII-lea l-a declarat patron al bolnavilor şi al spitalelor, împreună cu Sfântul Ioan al lui Dumnezeu.

* * *

Camillus, cu forma feminină Camilla, era un nume foarte vechi la romani; se pare că la început a fost un supranume arătând că cineva se trăgea din tribul etrusc numit Camillus. Există şi un nume comun, Camillus, care denumea pe ajutorul preotului lui Jupiter la aducerea jertfelor, în general un copil sau un tânăr din familie nobilă. În limbile moderne s-a ajuns la formele: Camil, Camilar, Camillo, Camille, mai puţin Camila (evitat pentru apropierea de cuvântul cămilă) ; există şi forma Camelia, amintind de frumoasa floare ornamentală provenită din Japonia, dar floarea şi-a căpătat numele de la aducătorul ei din Japonia, care se numea Kamell.

Pentru viaţa admirabilă a Sfântului Camil de Lellis, prenumele Camil, cu toate variantele lui, poate fi considerat ca o expresie vie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om şi a iubirii adevărate a omului faţă de Dumnezeu, iubire ce se manifestă în slujirea cu dăruire a aproapelui.

(adaptare după Vieţile Sfinţilor, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti; sursă: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?vieti=181).

 

 San Camillo - Una vita straordinaria

Iertare

Buste de Christ en croix - de Eugène Leroy,
vers 1950. Lam, Villeneuve-d’Ascq.

Iertare! Sunt ca orice om
M-am îndoit de-a ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom…

Iertare! Sunt ca orice om.
Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit…

Sunt om ca orice om — iertare.

 

de Alexandru Macedonski

(Cules din volumul Între cer și pământ,
Editura Sfântul Alexandru, București – 2004).

Agnus Dei - cântă The Choir of New College, Oxford [muzică sacră]

Agnus Dei - Sacred Choral Music - The Choir of New College, Oxford, conducted by Edward Higginbottom.

TRACKS LIST - TIMING : total time : 72,36mn.
00:00 1 BARBER: Agnus Dei
08:00 2 FAURE: Cantique de Jean Racine
13:25 3 PALESTRINA: Kyrie (Missa Papae Marcelli)
17:42 4 MOZART: Ave Verum Corpus
20:50 5 BACH: Jesus joy of man's desiring - Jesus bleibet meine Freude
23:49 6 RACHMANINOV: Ave Maria
27:18 7 ELGAR: Lux Aeterna
31:50 8 GORECKI: Totus Tuus
40:14 9 MENDELSSOHN: Hear my Prayer
51:15 10 TAVENER: The Lamb
54:32 11 FAURE : In Paradisum (Requiem)
57:43 12 ALLEGRI : Miserere mei, Deus