Un film de Robert Bresson 

după romanul de Georges Bernanos.

Preoţii în romanele lui Georges Bernanos

de François de Saint-Cheron, Georges Bernanos

Preoţii sunt numeroşi în romanele lui Bernanos. În Sous le soleil de Satan [Sub soarele lui Satan], abatele Donissan este primul dintre acei câţiva preoţi îndureraţi şi sfinţi, şi adesea pătrunşi de o pace pe care nu o au de la ei înşişi; abatele Chevance în l’Imposture; parohul de Ambricourt în Journal d’un curé de campagne [Jurnalul unui preot de țară].

După asceticul abate Donissan a cărui viaţă evocă în mai multe aspecte pe aceea a parohului de Ars, abatele Chevance – „confesorul femeilor de serviciu” – frapează de la început prin strălucirea „sufletului său de copil”, prin „simplitate sa divina”. Dar mai ales prin agonia sa, când este vegheat de fiica sa spirituală, dă romanului l’Imposture o măreţie greu de priceput.

Despre această agonie îi scrie Antonin Artaud lui Bernanos, spunându-i că i-a dat una dintre emoţiile „cele mai triste şi mai disperate” ale vieţii sale: „Rar am văzut impasul unui destin plin de amărăciune şi de lacrimi, strivit de dureri inutile şi negre ca în aceste pagini ale căror putere halucinantă nu înseamnă nimic pe lângă această prelingere de disperare pe care le degajă”. Şi mai este parohul de Ambricourt, fără îndoială cea mai pură şi mai mişcătoare figură de preot din literatura franceză. Bernanos spunea de altfel că în această carte era un har special: „Cred că supranaturalul se revarsă aici din plin”, mărturisea el pe când scria acest roman. „Nu este vorba totuşi decât de jurnalul unui paroh de ţară, foarte tânăr şi deloc răutăcios. Dar am vorbit destul despre răul parohilor, asta şi asta!… Văd ridicându-se încet-încet în faţa mea un chip de neuitat pe care eu mă omor să încerc să-l pictez cu toată credinţa şi iubirea mea” (Bernanos G., „Lettre de janvier 1935” în Combat pour la liberté, p. 50-51).

Abatele Donissan, abatele Chevance, parohul de Ambricourt, aceşti preoţi au ceva în comun – ca şi parohul de Ars – darul de a citi în suflete. Primul vede mizerabila trăsătură de laşitate, de avariţie, de desfrânare şi de minciună care vine de la Mouchette; abatele Chevance în faţa lui Cénabre vede „sufletul său turbat”; parohul din Ambricourt, în sfârşit, citeşte în sufletul lui Chantal: „Mi se părea că citeam pe buzele ei, în timp ce vorbea, alte cuvinte pe care nu le pronunţa, care mi se întipăreau unul câte unul în creier, cu toată scânteierea lor” (Bernanos G., Oeuvres romanesques, p. 1136). Dar una dintre trăsăturile cele din cele mai specifică bernanosiene ale parohului de Ambricourt este poate contrastul, de exemplu în scena cu contesa, dintre umilinţa preotului, stângăcia sa şi suverana autoritate care emană din el.

Confruntarea sa cu contesa, „această mare bătălie pentru viaţa veşnică din care ea a ieşit epuizată” este o scenă incandescentă, despre care Malraux va scrie că „urmăreşte personajele aşa cum vrăjitoarea din Biblie urmăreşte umbrele morţilor” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 21. „Vrăjitoarea din Biblie”: Malraux face aluzie la vrăjitoarea din En-Dor, care a făcut să apară Samuel mort [cf. 1Sam 28, 8-15]).

La fel, foarte bernanosian este acest dar de a face să se renască în inima celuilalt ceea ce moare în a noastră. Astfel, după moartea contesei, parohul îşi aminteşte că i-a dat pacea, şi notează în jurnalul său: „Ce minune! Să poţi să faci prezent ceea ce nu ai tu însuţi! O, dulce minune a mâinilor noastre goale!” (Benanos G., Oevres romanesques, p. 1170). Léon Daudet i-a reproşat lui Bernanos că nu scrie decât „istorii de preoţi”; Malraux va ghici şi el că Bernanos a scris nu atât romanul preotului cât mai degrabă a încercat „poemul preoţiei, deci despre supranatural” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 15). Iar această distincţie este foarte importantă: parohul de Ambricourt de fapt nu este nici parohul din Tours al lui Balzac, nici chiar parohul său de ţară, abatele Bonnet. Ar fi mai aproape de acel personaj din Dostoievski, prinţul Muichkin sau Alioşa Karamzov (apropierea de Dostoievski a fost făcută de Marcel Arland în N.R.F. [(n.t.) La Nouvelle Revue française: revistă literară și de critică, trimestrială] încă de la apariţia Jurnalului). Bernanos nu se dedă unui studiu al moravurilor, cu atât mai puţin unei încercări de antropologie religioasă: la el, plenitudinea stilului este în slujba supranaturalului.

(Sursa: François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, în http://www.adpf.asso.fr/adpf-publi/folio/textes/bermamps.rtf; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Bibliografie:

literatura | O antropologie teologica

Georges Bernanos (1888-1948) – opera și bibliografia [pdf] | O antropologie teologica

JOURNAL D'UN CURÉ DE CAMPAGNE

SOUS LE SOLEIL DE SATAN
NOUVELLE HISTOIRE DE MOUCHETTE

LA JOIE

MONSIEUR OUINE

UN CRIME

LE MAUVAIS RÊVE

Dialogue d'ombres et autres nouvelles

Dialogues lib bil.indd

isidor-chinez-omul-intre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos.pdf

Z-Library Project - Electronic library. Download books free ...

Quo vadis - de Henryk Sienkiewicz (română)

Quo vadis - de Henryk Sienkiewicz [română].pdf

Romanul Quo vadis scris de Henryk Sienkiewicz în ultimii ani ai secolului XIX, a fost tradus în peste 40 de limbi și s-a vândut în milioane de exemplare. Quo vadis (în română Unde mergi?) este titlul unui roman istoric pentru care, în 1905, i s-a decernat Premiul Nobel. A fost publicat pentru prima oară în Gazeta Polska, începând cu luna martie 1895.

Povestea de dragoste dintre Ligia și Vinicius se desfășoară pe fundalul istoric al domniei sângeroase a lui Nero. Puterii romane, reprezentate de un împărat ce avea drept de viață și de moarte asupra tuturor supușilor săi, i se opune puterea credinței creștine, împărtăşită cu precădere de plebe. Însă cele două forțe potrivnice nu sunt din aceeaşi lume şi nu se manifestă în acelaşi chip. În vreme ce puterea militară și politică a Romei se afirmă prin violență, desfrâu și opulență, puterea spirituală se vădeşte în smerenie, în bunătate şi, mai presus de orice, în dragoste curată. Titlul romanului e inspirat dintr-o legendă medievală în care se relatează că, pe vremea persecuțiilor stârnite de Nero împotriva creștinilor din Roma, apostolul Petru fuge din cetate ca să-și scape viața. Pe drum însă, îl întâlnește pe Isus și îl întreabă: „Quo vadis, Domine?” („Unde mergi, Doamne?”). Isus îi răspunde: „La Roma, ca să fiu răstignit din nou”. Rușinat de propria lașitate, Petru se întoarce în cetate, unde va muri ca martir, răstignit cu capul în jos. 

(sursă: Cărți.pdf).

[copyright expirat conform legii (peste 70 de ani de la moartea autorilor)].

Marele Pescar - de Lloyd C. Douglas

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2018/04/marele-pescar-de-lloyd-c-douglas.pdf

MARELE PESCAR

Capitolul I.

Era pe la ameaza zilei liniştite de vară timpurie, în munţii din miazăzi ai Arabiei. Peste domeniul bine păzit al regelui, aflat la o milă deasupra Mării Moarte şi la vreo douăsprezece mile depărtare de aceasta, se adunaseră de prin împrejurimi mase de nori alburii ce atârnau neclintiţi dintr-un plafon azuriu de cer îndepărtat. Fusese o iarnă neobişnuit de grea, cu căderi masive de zăpadă, nu doar peste pământurile regelui, dar şi pretutindeni în ţară. Avea să fie un sezon îmbelşugat pentru toată lumea, ciondănelile inter-tribale şi nemulţumirile fiind astfel reduse la minimum. Arabia anticipa o vară relativ paşnică.

Privit de la intrarea principală a taberei regale, platoul vălurit oferea o păşune bogată pe care vreo mie de oi proaspăt tunse, nepăsătoare la încercările zadarnice şi supărătoare ale mieluşeilor flămânzi de a mai stoarce un strop de lapte, păşteau cu sârg, ca şi când un oarecare instinct le avertiza că următorul sezon avea să fie secetos şi deci aducător de foamete.

Crima și pedeapsa (de F. M. Dostoievski)

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/crima-si-pedeapsa-de-f-m-dostoievski.pdf

Crima și pedeapsa

 

de F. M. Dostoievski

 

– prezentare –

 

Publicat pentru prima oara sub forma de foileton în revista Russki Vestnik pe tot parcursul anului 1866, romanul Crima și pedeapsa este o analiza psihologică a crimei și a implicațiilor sale morale. „O ființa superioară are oare dreptul să săvârșească o crima dacă aceasta este în folosul întregii umanități?” – iata întrebarea care îl macină necon­tenit pe Raskolnikov, un fost student idealist, excentric și mizantrop, în ceasurile lungi de meditație din odaia sa strâmtă de la mansardă. Sub presiunea sărăciei cumplite, a însingurării și a sentimentului de zădărnicie a tuturor aspirațiilor sale, această teorie îndrăzneață este pusă peste noapte în aplicare, ducând la un dublu asasinat de o sălbă­ticie care zguduie întreg orașul Sankt Petersburg. Dostoievski anali­zează cu intuiția unui fin psiholog cauzele crimei, dilemele personajului său, pendulările sale lăuntrice între bine și rău, rațional și irațional, psihologia ucigașului și a anchetatorului, avansând în final posibili­tatea mântuirii prin iubire, umilintă și jertfa de sine. Original, fasci­nant și tulburator, romanul Crimă și pedeapsă ilustrează admi­rabil criza socială și spirituală a epocii, având o influentă profundă asupra ficțiunii secolului XX.

 

„Dostoievski este singurul psiholog de la care mai pot învăța ceva” (Friedrich Nietzche).

 

„Întotdeauna ne imaginăm eternitatea ca pe ceva vast, nemăsurat. Dar de ce tindem neaparat ca ea să fie nemăsurată? Ce-ar fi dacă, în locul nemarginirii, am găsi o cămăruță, o baie a unei case de țară, întunecată și tristă, cu colturile pline de pânze de păianjen…?” (F. M. Dostoievski).

 

„Frumusețea este un lucru pe cât de misterios, pe atât de teribil, iar asta mi se pare greu de suportat. Dumnezeu și diavolul se ceartă, și nu și-au ales alt teren de luptă decât omul” (F. M. Dostoievski).

 

(sursa: „Dupa 50 de ani, într-o noua traducere, din limba rusa, de Adriana Liciu” http://www.polirom.ro/catalog/carte/crima-si-pedeapsa-4017/).

 

 

„Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul suferinţei. Aici nu e vorba de nicio nedreptate…” „Crimă şi pedeapsă” – este fără doar şi poate – cel mai bună scriere a lui Dostoievski.

 

Sărăcia nu-i un viciu…

 

Romanul spune povestea lui Rodia Raskolnikov, un student aflat la limita sărăciei care plănuieşte să omoare şi să jefuiască o cămătăreasă, Aliona Ivanovna, pentru a-şi îmbunătăţi situaţia financiară. La început, el este convins că are dreptul să recurgă la o asemenea faptă dar după săvârşirea ei, Raskolnikov se îmbolnăveşte de remuşcare şi pe tot parcursul romanului încearcă să dobândească mântuirea.    

 

De fapt, succesiunea evenimentelor nu este altceva decât o metamorfoză a tânărului care, după modelul tragediei greceşti săvârşeşte un păcat atât în faţa divinităţii cât şi în faţa întregii lumi.

 

Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu! De unde ştim, poate că ne păstrează pentru un scop anume!

 

La început, cartea ne poartă pe străzile St. Petersburgului, alături de gândurile şi de persoana lui Raskolnikov.  Acesta, cu intenţia de a-şi contura toposul în care va săvârşi cumplita faptă, îi face o vizită victimei şi amanetează ceasul primit de la tatăl său. Gândurile tainice şi sentimentele contradictorii îl poartă într-o cârciumă unde întâlneşte un om, pe Marmeladov care îi descrie acestuia climatul familial în care trăieşte – are o soţie bolnavă Katerina Ivanovna şi trei copii. Din cauza sărăciei în care trăiesc, mama decide să-şi scrifice fiica cea mare, Sonia pe care o trimite ca damă de companie. Astfel, inima tatălui este sfâşiată de durerea spinoasă a neputinţei. Acea durere care în loc să mobilizeze un om, îl paralizează mai tare şi îl afundă mai adânc în deznădejde.

 

Suferinţa şi durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conştiinţă largă şi o inimă profundă. După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristeţe pe pământ… Crima este protestul individului împotriva unei proaste orânduiri sociale.

 

Raskolnikov o omoară pe bătrână şi pe sora acesteia, Lizaveta, care era din întâmplare la locul faptei, cu un topor. El nu reuşeşte să fure mare lucru şi printr-o împrejurare scapă fără să fie văzut. Ascunde tot ce a prădat sub o piatră şi încearcă să distrugă orice urmă de sânge de pe hainele sale. Din cauza vinovăţiei, intră într-o stare de febră amestecată cu delir din care va ieşi cu ajutorul bunului său prieten Razumihin.   

 

În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie însă, nu le mai păstrează nimeni niciodată!

 

Printr-o carte bine jucată a vieţii, Raskolnikov asistă la un accident în care o trăsură loveşte un cetăţean în plină noapte. Tânărul, deja măcinat de otrava amară a vinovăţiei, îl recunoaşte în persoana victimei pe Marmeladov şi îl duce acasă, unde acesta va muri în cele din urmă. Aici o întâlneşte pe Sonia de care se va îndrăgosti şi care va reprezenta pentru el salvarea. Între ei de va dezvolta o relaţie castă şi plină de dramatism. Sonia va fi cea care îl va îndemna în nenumărate ori să-şi  mărturisească vina pentru a căpăta izbăvirea.

 

Poate că cel mai emoţionant moment al cărţii este acela în care Raskolnikov, înainte  de a intra în secţia de poliţie, se pune în genunchi  şi îşi cere iertare de la toţi oamenii din jurul său, amintindu-şi de vorbele Soniei: Du-te la o răspântie, închină-te în faţa oamenilor, sărută pământul pe care l-ai pângărit prin păcatul tău şi spune cu glas tare: „Sunt un ucigaş!”     

 

Pe tot parcursul romanului, Raskolnikov nu pare să aibă nici o trăsătură umană însă, el este umanizat de persoanele din jurul lui: Sonia, sora sa Dunia şi prietenul său Razumihin. Dostoievski reuşeşte un lucru aproape imposibil şi un pariu literar greu de câştigat: construieşte personajul lui Raskolnikov şi al Duniei astfel încât cei doi, în ciuda greşelilor şi păcatelor lor, sunt modele de sinceritate şi lumină umană. care încă mai au visul de aur al oamenilor.

 

Dunia, sora lui Raskolnikov soseşte în oraş împreună cu mama acestuia la scurt timp după crimă. Sora lui a lucrat ca guvernantă la moşierul Svidrigailov până în momentul când acesta face o pasiune pentru ea.  Fata vine la St. Petersburg pentru a-l cunoaşte pe Piotr Petrovici Luzhin, un om care face parte din pătura de mijloc a societăţii şi care o cere în căsătorie pe Dunia, promiţând să-i ofere ei şi mamei ei o situaţie financiară stabilă. Raskolnikov este total împotriva lui Piotr pe care îl consideră total nepotrivit pentru sora sa. Între timp, vine în oraş şi Svidrigailov în căutarea Duniei. Acesta, din întâmplare, închiriază o cameră lângă cea a Soniei şi astfel aude când Rodia îşi mărturiseşte vina faţă de aceasta. Svidrigailov îl ameninţă pe Raskolnikov că ştie fapta sa şi că ar putea să o folosească împotriva lui. Apoi decide să o răpească şi să profite de Dunia care reuşeşte să îl convingă să renunţe. După o noapte petrecută într-o stare totală de confuzie, acesta se împuşcă.

 

Finalul cărţii aduce pacea şi mâtuirea, Raskolnikov este dus la ocnă în Siberia unde este urmat de Sonia, sora lui, Dunia se căsătoreşte cu Razumihin iar mama lui se îmbolnăveşte şi moare neputând să se împace cu fapta fiului său. După o lungă perioadă de detenţie sufletul lui Rodia începe să se vindece sub ocrotirea tămăduitoare a Soniei.

 

Nu contează unde te afli numai să trăieşti, să trăieşti, să trăieşti! Oricum ar fi viaţa – dar să trăieşti!

 

(sursa: http://gradinacumagnolii.blogspot.ro/2012/08/crima-si-pedeapsa.html).

 

Dumnezeu există, eu l-am întâlnit... [7]

Bordeaux, France.

[...]

Sfârşit

După

Publicarea acestei cărţi mi-a adus multe confidenţe, multe întrebări – şi câteva reproşuri.

Un săptămânal creştin, fără a contesta – susţine el – autenticitatea experienţei mele spirituale, a declarat-o marginală, prea personală pentru a fi utilă tuturor; şi mi-a adus la cunoştinţă că n-aş fi un convertit de Conciliu, în sensul că povestea mea n-ar răspunde întrebărilor care se pun omului de azi. Nu văd cum o experienţă interioară ar putea să nu fie personală, dacă este cu adevărat o experienţă, nici pentru ce acest fapt i-ar diminua semnificaţia. Ceea ce poate să i se întâmple unui om prezintă interes, oricât de puţin, pentru toţi ceilalţi – de altfel, mi se pare că religia creştină se bazează pe o serie de aserţiuni experimentale tot atât de personale. Isus a înviat, mormântul lui este gol, eu l-am văzut. Aceasta se numeşte o mărturie şi tot ceea ce se poate spune este ceea ce am spus eu însumi la început: o mărturie valorează cât valorează martorul. Ştiu bine aceasta. Pot fi recuzaţi împreună. Dar nu se poate simultan valida martorul, recunoscându-se că relatarea sa este fidelă (cum o face cu curtoazie publicaţia la care mă refer) şi invalida mărturia, declarând-o inadecvată, ca şi cum întrebarea-orice s-ar spune – fundamentală la care răspunde titlul acestei lucrări nu I-ar interesa pe omul de azi în aceeaşi măsură că pe cel de ieri sau alaltăieri.

Mi-e teamă, mai ales, că publicaţiile creştine îşi fac o idee cam ciudată despre întrebările pe care şi le pun contemporanii noştri, într-o zi, la Mons, în Belgia, la sfârşitul unei conferinţe urmate de o lungă dezbatere, trei tineri, doi băieţi şi o fată, mă aşteptau la ieşirea din sală. Cel mai îndrăzneţ a făcut câţiva paşi spre mine şi mi-a spus numele însoţitorilor lui. Apoi: Domnule, noi n-am îndrăznit să luăm cuvântul în public, am preferat să aşteptăm să plece lumea. Ţinem foarte mult să vă punem o întrebare. O întrebare gravă – iat-o: „Pentru ce să trăim?”...

Iar feţele lor de douăzeci de ani erau într-adevăr grave, iar ochii – atenţi. Nu era, poate, decât o problemă de metafizică, din acelea care se uită cu mult înainte de a fi rezolvate; nu era, poate, decât expresia unei angoase trecătoare, din acelea care se risipesc o dată cu amintirea conversaţiilor care le-au generat. Dar putea fi şi ceva mai profund şi mai primejdios. Nu m-am grăbit să cred că o hotărâre crucială ar fi depins de răspunsul meu, dar, în sfârşit, ceva anume din privirea lor m-a pus totuşi m gardă; m-am comportat ca şi cum totul depindea de ceea ce aveam să le spun şi le-am vorbit o jumătate de oră. Acei tineri care se întrebau pentru ce să trăiască nu erau oameni de azi?

Alt reproş. Un preot, printre altele tobă de psihanaliză, mi-a facut obiecţia că am scris o carte de pură descripţie, din care orice reflecţie, spunea el, a fost izgonită. Este adevărat că având de raportat un fapt m-am ţinut strâns de el cât de mult am putut, interzicându-mi orice dizertaţie şi chiar orice analiză, astfel încât oricine să-l poată examina şi să poată ajunge la propria sa concluzie. Trebuia să prezint o experienţă în sensul cel mai riguros al cuvântului şi nu să fac o demonstraţie. Cartea, în fond, nu este o încercare de a demonstra existenţa lui Dumnezeu, ea relatează întâlnirea unei persoane, iar o întâlnire se descrie cât mai simplu posibil. Dar că reflecţia n-ar intra, intim, implicit şi discret, într-o descriere – iată ceea ce pictorii ar fi foarte surprinşi să afle.

Al treilea şi ultimul reproş, cel puţin după cunoştinţa mea, formulat de un spirit religios cunoscut în Franţa pentru perseverenţa cu care a tot anunţat că Dumnezeu a murit în Isus Cristos: n-ar fi, după el, nici o revelaţie de aşteptat într-o biserică. Ar trebui să explice însă de ce, intrând ca necredincios perfect – aş îndrăzni să spun – într-o biserică, am ieşit de acolo, cu câteva minute mai târziu, catolic convins. Am visat? Atunci, visez încă. Am avut o halucinaţie? Aş fi avut şi altele. Să fi compus eu o relatare falsă? în judecarea mea, nu se merge atât de departe, dar se susţine, totuşi, că nu există, că nu poate să existe revelaţie individuală, lată însă că şi în această privinţă faptele se opun teoriei, îmi pare rău pentru teorie. Dar avem destui teoreticieni în zilele noastre care se străduiesc să facă religia noastră, care este o religie vie, o ideologie ca oricare alta, un sistem de idei, o închisoare intelectuală, în scopul numai aparent lăudabil de a enunţa credinţa în cuvinte şi într-o formă acceptabile de mentalitatea contemporană. Sunt aceiaşi care se referă insistent, în fiecare zi, la caracterul revoluţionar al creştinismului; ei par să nu vadă contradicţia pe care o prezintă creştinismul ca revoluţie şi, m acelaşi timp, ca o manieră de a gândi care nu deranjează obişnuinţele nimănui. Trebuie ales. Dacă apostolul Paul, care este în mod clar primul dintre teologi, ar fi avut atâtea grijă, ca unii succesori ai săi, să prezinte adevărul creştin într-o manieră exclusiv agreabilă auditorilor păgâni – mă gândesc în mod special la atenieni –, ar fi trebuit să evite la un moment dat să vorbească despre înviere şi despre viaţa eternă, iar acestea ar fi fost absente din creştinism timp de nouăsprezece secole. Spiritele cele mai subtile, în general, nu învaţă din erorile cele mai grosolane; iar a înscrie creştinismul în actuala gândire păgână reprezintă o eroare de-a dreptul monstruoasă.

Nu dorinţa de a mă justifica eu, ca autor, m-a îndemnat să încep această postfaţă cu o enumerare a criticilor. Ele îmi permit însă, într-un mod util, să fixez anumite elemente (pe care nu le consider, nici pe departe, de importanţă istorică) şi să răspund, indirect, la unele întrebări care mi s-au pus în ultimii ani, cea mai frecventă referindu-se la publicarea târzie a cărţii, cea mai stăruitoare (adresată de tineri) la libertatea lăsată convertitului de o revelaţie pentru care nu el a optat, iar cea mai arzătoare la identificarea persoanei întâlnite.

Am dat mai sus un început de răspuns la prima întrebare, vorbind de vis şi de halucinaţie. Trebuia să dovedesc că nu mă abandonez aşa de uşor visurilor şi că nu sunt subiect pentru halucinaţii; dacă aş fi fost, fenomenul ş-ar fi repetat, ceea ce nu s-a întâmplat; iar dacă aş fi fost la discreţia visului până la punctul de a-mi fi visat convertirea, aş fi avut suficient timp la dispoziţie până acum ca să mă trezesc.

A doua întrebare nu m-ar fi mirat dacă ar fi venit din partea marxiştilor convinşi, pentru care credinţa în Dumnezeu reprezintă oricum o alienare; dar, adresată de tinerii creştini, ea mă surprinde. Adevărul vă va elibera, spune Evanghelia. Adevărul divin nu-i retrage libertatea celui care îl vizitează; el i-o aduce, învăţându-l că este o singură adevărată libertate, aceea care, după exemplul libertăţii lui Dumnezeu, ne desprinde de noi înşine pentru dragostea de altul, sau de alţii. Este, oare, posibil să nu ştie creştinii că Dumnezeu este dragoste, că dragostea este darul său, că ea este ipso facto eliberatoare sică libertatea nu reprezintă – pentru a mă exprima astfel – decât numele de război al carităţii?

Este destul de greu de răspuns la a treia întrebare. După ce, după care semn, prin ce mijloc poţi să-ti dai seama, în timpul unei întâlniri de genul celei relatate în această carte, că nu săvârşeşti ceea ce s-ar putea numi o eroare de identificare a persoanei? într-o asemenea împrejurare, cum se poate ajunge la certitudine? Cred că ea vine, pur şi simplu, din faptul puţin cunoscut sau rău înţeles că o revelaţie de acest fel nu doar propune, celui ce trăieşte revelaţia, o evidenţă obiectivă, pe care els-o recunoască, ci fi dă, totodată, şi mijlocul de-a o sesiza, mijloc pe care nu-lare din naştere; coincidenţa perfectă dintre evidenţă şi mijloc, care vin împreună, creează certitudinea. Am propus, în carte, o comparaţie din domeniul culorilor: imaginaţi-vă că ochii dumneavoastră au căpătat, prin miracol, facultatea temporară de a vedea infraroşiile şi ultravioletele, în mod normal invizibile, în mod sigur, nu v-aţi mai îndoi de existenţa acestor culori necunoscute, aşa cum nu vă îndoiţi de existenţa celor percepute în mod curent; potrivirea dintre ele şi surplusul de aptitudine care v-ar fi fost dat nu ar mai lăsa nici o ezitare în spiritul dumneavoastră. Dar voi reveni asupra acestei complicate probleme în cartea mea viitoare.

Căci văd bine că va trebui să mai scriu o carte, ca să explic anumite pagini ale acesteia. Confidenţele care mi s-au făcut în urma lecturii ei m-au învăţat cel puţin două lucruri. Primul: convertirile sunt mult mai numeroase decât se crede şi sunt, adeseori, păstrate secrete, fie din timiditate, fie din frica de a declanşa o anumită ostilitate la cei din jur, fie din dificultatea de a găsi un limbaj potrivit cu natura experienţei: dacă înşişi marii mistici s-au plâns întotdeauna că n-au reuşit să explice ce au trăit, cum să nu se descurajeze oamenii simpli ca noi? Al doilea lucru pe care l-am învăţat este că există cel puţin un punct comun la convertiţi şi anume acela că toţi au întâlnit pe cineva, şi nu o idee sau un sistem; ei au descoperit cu încântare şi în unele cazuri cu stupoare o persoană, cel mai adesea a doua persoană a Trinităţii, ca pelerinii din Emaus care-şi amintesc evenimente din Ierusalim fără să cunoască istoria locului, care îl au pe câte un misterios tovarăş de drum explicând Scriptura fărăs-o înţeleagă şi care adeseori îl recunosc pe Isus într-o bucată de pâine. Există în orice convertire acest moment, al bucăţii de pâine, când se trece de la idee la real şi când se revelează o persoană care nu era aşteptată. O persoană care merită să fie adorată.

Şi am avut noi oare vreodată, mai mult nevoia de-a adora?

(André Frossard, Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, Editura Universal Dalsi 1993, trad. Alex. Ştefănescu).

Aleoşa Karamazov – omul lui Dumnezeu (Dostoievski F. M., „Fraţii Karamazov”)

Monahul Alioșa Karamazov
(jucat de Costi Apostol).

Critica literară a apreciat că în romanul Fraţii Karamazov Dostoievski a pictat cea mai mare frescă a celui mai mare popor creştin ortodox. Viziunea serafică a scriitorului despre o societate creştină posibilă este reprezintă în roman de Aleoşa, mezinul Karamazovilor. Din spusele scriitorului aflăm despre el că este un tânăr de douăzeci de ani, în sufletul căruia încolţise de timpuriu dragostea faţă de semenii lui. Nu este nici fanatic, nici mistic, deşi „se hotărâse să ia calea mânăstirii, singura cale ce-i captase imaginaţia, oferind inimii sale zbuciumate un ideal, acela de a ieşi din bezna răutăţii lumeşti la lumina iubirii”.

 

Aleoşa este înclinat spre rugăciune, având o fire sensibilă moştenită de la mama sa. Discret până la anulare, fire cinstită, iubit de toţi, serios, fără de orgoliu şi răzbunare, lipsit chiar de instinctul erotic (chiar Liza, de care se îndrăgosteşte în felul său, avea să-i spună: „Tu ai fi în stare să-mi duci biletul meu de dragoste la ibovnic şi poate să-mi aduci şi răspuns înapoi”), foarte apropiat de părintele Zosima, de care se legase cu toată ardoarea primei iubiri. Deasupra tumultului de patimi şi conflicte, Aleoşa aplanează tensiunile şi aduce de fiecare dată pacea. Într-un singur cuvânt, se poate spune că Aleoşa este omul lui Dumnezeu în romanul Fraţii Karamazov, precum prinţul Mâşkin în romanul Idiotul.

 

Aleoşa Karamazov este, în subsidiar, un model mesianic, „un personaj sintetic şi simbolic în care Dostoievski a voit să vadă transfigurat totul prin flacăra iubirii şi a desăvârşirii creştine”. S-a spus despre Aleoşa că este cea mai mare speranţă a lui Dostoievski pentru viitorul creştinismului în lume, un tip de aşteptare mesianică pe care scriitorul îl profesa conştient. Autorul însuşi mărturisea, spre finalul vieţii: „Eroul meu de 20 de ani nu are nimic excepţional în el. N-are niciun defect fizic şi niciunul moral. Nu are nicio calitate excepţională. Este, după părerea mea, un realist”. Este Aleoşa Karamazov un viitor sfânt? Posibil. Nichifor Crainic spunea că „Aleoşa este realismul creştin pe două picioare”.

 

O trăsătură caracteristică personalităţii lui Aleoşa Karamazov este dragostea pentru semenii săi. Îi erau dragi oamenii, toată viaţa păstrând o încredere oarbă în ei. În felul lui de a fi era ceva care te făcea să-ţi dai seama că nu voia să judece pe nimeni şi că în niciun caz n-ar fi fost în stare să condamne ceva. Ai fi zis, chiar, că admitea fără să cârtească orice josnicie, deşi adesea se simţea cuprins de o tristeţe amară. Poate tocmai de aceea, oriunde apărea Aleoşa toată lumea ajungea să-l îndrăgească. Trebuie adăugat că Aleoşa era o fire iubitoare de adevăr, un om care căuta cu stăruinţă adevărul şi credea în el şi care, purtând în sine aceste crez, era hotărât cu tot dinadinsul să lupte pentru el din răsputeri. Era însufleţit de râvna înfăptuirilor imediate, a faptelor de vitejie, gata să-şi jertfească şi viaţa pentru a le împlini. Începe să pătrundă în credinţa nemuririi sufletului şi în existenţa lui Dumnezeu, ceea ce îl face să exclame mai târziu: „Vreau să trăiesc pentru nemurire; nu accept sub nici un motiv compromisuri sau jumătăţi de măsură”.

 

Sunt personajele lui Dostoievski modele pentru omul creştin de astăzi? O întrebare la care fiecare dintre noi ar trebui să încerce să răspundă.

(Emilia Neacşu, „Dostoievski şi crezul creştin”; sursa:
http://www.studiiinterdisciplinare.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=74%3Adostoievski-i-crezul-cretin&catid=34%3Aforum&Itemid=73&lang=ro).

 

Sonia – un model de penitență (Dostoievski F. M., Crimă și pedeapsă)

 

Imagini de P. Boklevskii, D. Șmarinov.
(sursa: https://fiindimagine.wordpress.com/tag/razumikhin/).

Sonia, personajul secundar din romanul Crimă şi pedeapsă, reprezintă femeia cu o trăsătură rar întâlnită până atunci în literatură, femeia cu spirit de sacrificiu. Sonia se anulează aproape ca om, se jertfeşte ca fiinţă pentru a-şi ajuta familia să iasă din mizerie. Ajunge să se prostitueze pentru ca fraţii ei mai mici să aibă hrană în fiecare zi pe masă. E plină de generozitate, se dăruieşte pe sine, mută munţii din loc pentru binele aproapelui.

 

Sonia este femeia păcătoasă, pe care o întâlnim şi în Sfânta Scriptura, femeia care ajunge să verse lacrimi de pocăinţă şi să-şi îndrepte viaţa, precum Maria Magdalena sau Maria Egipteanca. Conştient de păcatele ei, Raskolnikov o consideră, totuşi, superioară lui, de aceea într-o zi se apleacă şi-i sărută piciorul, căci ea înţelegea perfect starea-i infamantă şi penibilă în care trăia. Dispreţul celor din jur, deşi o tortura, nu-i schimbase întru nimic sufletul pur. Lui Raskolnikov îi era limpede că Sonia, prin caracterul ei şi cu educaţia religioasă (în camera ei pe scrin se afla Noul Testament, din care îi citea lui Raskolnikov pasajul despre învierea lui Lazăr), în pofida împrejurărilor, nu se putea complace la infinit în acea situaţie. Perdiţia nu-i afectase decât trupul, nicio picătură de depravare nu-i alunecase în inimă.

 

Spre deosebire de Raskolnikov, care credea ca ucisese un parazit, şi nu se simţea deloc vinovat de fapta săvârşită, Sonia are mereu în faţă conştiinţa că greşeşte, că păcătuieşte în faţa lui Dumnezeu, dar şi nădejdea iertării şi a mântuirii. Ea îl îndeamnă pe Raskolnikov să se predea, zicându-i că suferinţa e un lucru mare şi sfânt, că mereu în suferinţă respiră o idee.

Înainte de a se preda, Raskolnikov vine să ia de la Sonia crucea din lemn de chiparos, pe care şi-o atârnă de gât, semn că s-a decis să-şi poate crucea. Deşi Raskolnikov o respinge, Sonia îl urmează de departe pe acesta pe drumul spre poliţie, apoi se mută în Siberia unde fusese trimis pentru ispăşirea pedepsei, ca oarecând mironosiţele femei pe drumul Golgotei.

Sonia rămâne un mister pentru Raskolnikov, care nu pricepe cum, în Siberia fiind, ea reuşise să fie îndrăgită de toţi deţinuţii, care o cunoşteau foarte bine, la fel şi soţiile şi ibovnicele care o vizitau. Când o vedeau deţinuţii îşi scoteau căciulile, o salutau: „Măicuţă Sofia Semionovna, măicuţa noastră scumpă şi dragă!”. Ea devine model de viaţă şi trăire pentru acei oameni izolaţi, cărora le zâmbea cu blândeţe, ajutându-i, dându-le sfaturi şi leacuri când erau bolnavi.

De ce mister? Pentru că însuşi Dostoievski nu vedea omul decât în mişcare, în contradicţii mistuitoare, în devenire: „Omul este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei, şi chiar dacă am să-mi dedic toată viaţa acestui ţel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba: eu mă concentrez asupra acestui mister pentru că vreau să fiu om”.

 

Ultima scenă a romanului, cea a întâlnirii dintre Raskolnikov şi Sonia, reprezintă scena în care eroul este salvat, ca şi Faust de către Margareta, prin dragoste. Dragostea îi regenerează pe amândoi, căci inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viaţă pentru inima celuilalt.

 

(Emilia Neacşu, „Dostoievski şi crezul creştin”; sursa:
http://www.studiiinterdisciplinare.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=74%3Adostoievski-i-crezul-cretin&catid=34%3Aforum&Itemid=73&lang=ro).

Crimă și pedeapsă (de F. M. Dostoievski) – PDF

 

https://isichi.files.wordpress.com/2014/09/crima-si-pedeapsa-de-f-m-dostoievski.pdf

De vorbă cu părintele Zosima... (Dostoievski F. M., Fraţii Karamazov)

Bătrânul stareţ... 

 

„Arta

este o necesitate umană primară,

ca pâinea şi apa.

Nevoia de frumos,

ca şi creaţia care o întruchipează,

este inseparabilă de om,

iar fără ea omul poate că n-ar dori

să traiască pe pământ”

(Feodor Mihailovici Dostoievski).

F.M. Dostoievski este, siguranţă, cea mai importantă personalitate a literaturii ruse din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Despre Dostoievski s-a scris foarte mult, fiind studiat nu numai ca romancier, ci şi ca gânditor religios, autor de adevărate tratate de morală sau psihologie, scriitor normativ pentru politică şi chiar metafizică. Dimensiunea religioasă a operei lui Dostoievski merită, însă, pe mai departe, atenţia omului credincios. Câteva reflecţii pe această temă sunt prezentate în continuare.

De vorbă cu părintele Zosima

La Dostoievski convertirile personajelor sunt spontane, năvălind peste cititor şi copleşindu-l. Un astfel de caz este cel al ofiţerului Zinovie care se pocăieşte într-o dimineaţă luminoasă de iunie când, deschizând fereastra, observă verdele orbitor de frumos din grădină, aude ciripitul păsărelelor şi simte căldura soarelui ce răsărea. Însă, cu toată bucuria de afară, peste sufletul său apăsau munţi de remuşcare pentru că, în urmă cu o noapte, îşi bătuse ordonanţa fără un motiv anume. Afanasie stătuse drept înaintea sa, ca şi când s-ar fi aflat pe front, tresărind la fiecare lovitură, fără a îndrăzni măcar să ridice braţul ca să se apere. Amintirea aceasta îi rămăsese înfiptă ca un ac ascuţit în inimă, în timp ce stătea nemişcat privind soarele ce scălda pământul în lumină. Zinovie se căieşte, plânge cu lacrimi, intră la Afanasie şi îi cere iertare, îngenunchind înaintea sa, apoi merge la comandament, îşi dă demisia şi se călugăreşte, ajungând stareţul Zosima din romanul Fraţii Karamazov.

 

Dostoievski pune în stareţul Zosima tot ce este mai frumos în sufletul unui om: dragostea, blândeţea, bucuria, compasiunea, fericirea. Părintele Zosima, stareţ peste două sute de călugări, era un monah plin de viaţă, un om luminos care proclama iubirea ca fiind cel mai înalt sentiment. El considera că „oamenii au fost făcuţi să fie fericiţi” şi că „viaţa e o bucurie fără seamăn, nu o vale a plângerii şi a umilinţei”. Stareţul îi învăţa pe ucenicii săi că raiul este posibil şi pe pământ cu o singură condiţie: ca oamenii să accepte adevărul, care este iubirea aproapelui, şi să fie conştienţi că „fiecare în parte este vinovat pentru toţi […] şi pentru fiecare dintre ei în parte”.

Era înţelept cu adevărat, fiind în stare să lămurească tainele cele mai mari şi dureroase ale vieţii, să povăţuiască omul să iasă din încurcăturile sufleteşti şi materiale cele mai grele, şi aparent fără cale de ieşire. De-a lungul anilor, bătrânul stareţ a fost ca o „mamă” prevăzătoare şi iubitoare pentru oamenii în suferinţă. Zeci de oameni veneau la el în fiecare zi, fiecare având tulburarea, întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniştit ori nemângâiat. Cu toţii se simţeau ca nişte copii în faţa unui părinte cu experienţă, blând şi înţelept. Sufletul său era de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare. Părintele Zosima a îmbinat înlăuntrul său credinţa vie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blândeţea, asprimea cu un simţ al umorului, mărinimia, simplitatea, o viaţă în întregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Înţelepciunea părintelui Zosima era atât de mare, bunătatea inimii şi căldura simţămintelor erau atât de profunde, încât era în stare să înţeleagă bine pe fiecare om şi să se apropie de rănile sale sufleteşti.

 

Dostoievski pune în cuvintele stareţului Zosima esenţa teologiei Bisericii, mila lui Dumnezeu faţă de noi: „Dacă eu, un biet păcătos ca şi tine m-am înduioşat de soarta ta, dacă mie mi s-a făcut milă de tine, cu atât mai vârtos se va milostivi Dumnezeu”. De altfel, la întrebarea unei femei cum să creadă în Dumnezeu, stareţul îi răspunde: „Prin experienţa unei iubiri active. Străduiţi-vă să iubiţi din toată inima pe cei din preajma voastră, să-i iubiţi din toată inima şi neprecupeţit. Pe măsură ce iubirea va triumfa, veţi ajunge să vă convingeţi şi de existenţa lui Dumnezeu”. Din marea iubire a lui Zosima va izvorî smerenia, când acesta se scoală de pe patul de moarte şi face o metanie în faţa lui Ivan Karamazov, pentru ca acesta să îl ierte pe tatăl său.

 

Întreaga viaţă şi trăire duhovnicească ale stareţului Zosima devin pilde vii pentru ucenicii şi credincioşii săi. Acesta îi îndeamnă să citească în toată vremea Sfânta Scriptură: „Doamne, ce izvod şi ce învăţătură! Ce minunat izvod e Sfânta Scriptură, ce har şi ce putere fost-au dăruite odată cu ea omului! Parcă lumea întreagă, şi omul, şi firea lui cea lăuntrică sunt săpate în piatră, totul e arătat, totul capătă un nume, şi asta pentru vecie!” şi să se întoarcă la tradiţiile poporului: „Cine n-are credinţă în Dumnezeu, acela nu crede nici în poporul lui. Iar cine crede în poporul lui Dumnezeu se va învrednici să-I vadă cucernicia, chiar dacă până atunci n-a avut ochi s-o cunoască. Numai norodul, cu puterea ce va să vină a duhului său, va izbuti să întoarcă la dreapta credinţă pe oaspeţii noştri ce s-u rupt de pământul strămoşesc. Şi apoi, ce preţ mai are învăţătura lui Cristos când nu vine să se adauge pilda? Fără cuvântul sfânt, norodul e ursit pieirii, căci sufletul său este însetat de acest cuvânt şi de orice pildă grăitoare”.

[...]

(Emilia Neacşu, „Dostoievski şi crezul creştin”; sursa:

http://www.studiiinterdisciplinare.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=74%3Adostoievski-i-crezul-cretin&catid=34%3Aforum&Itemid=73&lang=ro).

Frații Karamazov (de Fiodor Mihailovici Dostoievski) – PDF

 

https://isichi.files.wordpress.com/2015/01/fratii-karamazov-de-fiodor-mihailovici-dostoievski.pdf