Lev Tolstoi, Evanghelia pe scurt

Lev Tolstoi, Evanghelia pe scurt [pdf]

E o simplă traducere? E o traducere explicativă, o parafrazare sau o dezvoltare a acestor pasaje, de fiecare dată astfel încât să ilustreze modul în care înţelege Tolstoi învăţătura lui Cristos...

Prefață

Evanghelia pe scurt este, aşa cum remarcă autorul însuşi în primele rânduri ale Cuvântului înainte, „un extras dintr-o lucrare mai amplă, care există în manuscris, dar a cărei publicare nu este îngăduită în Rusia“.

Frumusețea care râmâne

Anna Frank (1929-1945) - Jurnal.

„Nu cred în toată mizeria aceasta,

dar în frumusețea care rămâne încă”.

„În ciuda tuturor eu încă mai cred
că oamenii sunt buni în inima lor”. 

Anne Frank

Anne Frank (1929-1945) a fost o fată evreică germană, care a căzut victimă genocidului nazist din cel de-al Doilea Război Mondial, în martie 1945 la Bergen-Belsen. A izbucnit în lagăr o epidemie de tifos, care, se pare, că a omorât 17.000 de prizonieri. Printre ele s-au aflat și Anne și sora sa Margot Frank.

Este cunoscută datorită jurnalului pe care l-a ținut în ascunzătoarea din Amsterdam, înainte de a fi arestată. Jurnalul, publicat după război de către tatăl ei, care supraviețuise, a fost considerat un document istoric al Holocaustului, autoarea devenind o figură-simbol a victimelor naziștilor.

Schola Regina - gregorian chant in a catholic

1. Veni Creator
2. Magnificat (Ton Parisien)
3. Omni Die
4. Salve Regina
5. Puer Natus
6. Tantum Ergo
7. Pater Noster
8. Salve Mater Misericordiae
9. O Salutaris Hostia
10. Alma Redemptoris Mater
11. Credo III
12. Ave Regina Caelorum
13. Lucis Creator Optime
14. O Filii Et Filiae
15. Inviolata
16. Victimae Pascali
17. Creator Alme Siderum
18. Ubi Caritas
19. Adeste Fideles
20. Adoro Te Devote
21. Gloria Laus
22. Regina Caeli
23. Te Deum

Demonii - de Fiodor M. Dostoievski

 

A-l citi pe Dostoievski înseamnă să te predai unei forţe hipnotizante care îţi subjugă cugetul aruncându-l într-o zbuciumată şi întunecată lume a ideilor care devorează oameni. Chiar dacă ştii că răneşte, nu-i poţi rezista. Insuportabilul calvar al eroilor, disecţiile sufleteşti şi trăirile interioare ce taie respiraţia se transmit prin paginile cărţii la cititor şi mintea începe să vadă lumea în profunzime. Mereu am găsit revelatoare romanele lui Dostoievski şi aşa s-a insinuat semnul meu de carte în Demonii.

 

Construit ca o temniţă în care domneşte Răul în formele sale cele mai odioase, universul dostoievskian este scena pe care demonul moral Nikolai Stavroghin îşi împleteşte destinul cu cel al revolutionarului Piotr Verhovenski, ucigaş fără scrupule şi lider al unei bande de nihilişti care anticipează socialismul sângeros al secolului XX. Atras de misterul care-i incojoara pe cei doi eroi profund negativi ai romanului, cititorul descoperă treptat ticăloşiile pe care aceştia le ascund.

 

Demonul moral

 

Trecutul tulbure al lui Stavroghin şi purtarea excentrică din societate îi câştigă în scurt timp titlul de nebun dar toate îi sunt iertate prin prisma irezistibilei sale carisme. Însă el nu e nebun în sensul perceput de societate, ci trăieşte într-o lume a experimentărilor pe propriul său suflet: pare să îşi dorească suferinţa celor din jur pentru a se răni pe sine. Râsul diabolic care însoţeşte infamele sale relaţii cu femeile şi sângele de pe mâinile demonului moral care este Nikolai Stavroghin îl transformă pe eroul lui Dostoievski într-un adevărat monstru imposibil de descifrat, simbol etern al Răului.

 

Stavroghin respiră Răul. El este Răul. Spre deosebire de Raskolnikov (eroul din Crimă şi pedeapsă), Stavroghin încearcă în zadar să-şi elibereze cugetul de crimele sale,  căutarea unei ieşiri fiind zadarnică, pedeapsa supremă din parte unui scriitor care îşi târăşte personajele în păcat, dar le arată mereu calea către izbăvire. Uluitoarea spovedanie la călugărul Tihon deschide o fereastră către sufletul acestui nefericit damnat şi aruncă o lumină nouă peste întreaga poveste, împingând cititorul către o prelungă meditaţie. Şi asta nu e tot…

 

Demonii revoluţionari

 

Păstrându-şi sângele rece în momentul când apasă pe trăgaci sau când înşeală pe cei a căror încredere o câştigă ca un escroc veritabil, Piotr Verhovenski îşi pierde cumpătul doar în faţa calmului lui Stavroghin, pe care îl visează lider al Revoluţiei al cărui exponent este. E greu de spus însă care dintre cei doi este mai odios, pentru că Piotr conduce o organizaţie secretă menită să răstoarne ordinea în Rusia ţaristă prin crimă şi calomnie.

 

Manipulat de abilul Verhovenski, grupul de „revolutionari” derutaţi acţionează anticipând socialismul necruţător care îşi va  atinge apogeul prin comunism şi fascism în Europa secolului XX. Prin vocea teoreticianul Şigaliov, care explică entuziast crimele care urmează a fi comise, Dostoievski observă direcţia tragică în care se îndreaptă noua ideologie: „Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eliminate sau executate. Unui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul!”

 

Un roman uriaş

 

Un roman uriaş. Asta pot spune despre Demonii lui Dostoievski.

 

Dacă l-am înţeles în totalitate? Cu siguranţă nu, e o carte care se digeră mental foarte greu.

 

Dacă îl voi reciti peste 10 ani? Cu siguranţă voi reciti Demonii, împreună cu toată opera lui Dostoievski din care mai am de devorat microromanele şi Jurnalul de scriitor.

 

Este Dostoievski stăpânul minţii celui care-l citeşte? Fără îndoială.

 

O recomandare de final? Lăsaţi-vă stăpâniţi de un geniu şi… citiţi clasicii!

(Sursă:

http://www.vladbogos.ro/blog/2010/04/09/demonii-dostoievski/).

 

Cum mor sfinţii

„Am povestit moartea multor sfinţi, dar toţi mi-au confirmat adevărul acestei intuiţii creştine antice. Când moare un sfânt, este moartea cea care moare”: cu aceste cuvinte carmelitanul desculţ Antonio Maria Sicari începe volumul său Cum mor sfinţii (Milano, Ares, 2016, 218 pagini) revelând perspectiva vitală cu care tratează o temă aparent lugubră. De fapt, aşa cum relatează el însuşi, un prieten, văzând manuscrisul, a obiectat: „Nu va fi un pic tristă lectura acestei cărţi?”. În realitate autorul vrea să demonstreze că se poate înfrunta acest moment inevitabil în mod senin, adică se poate „merge la întâlnirea cu moartea cu certitudinea bucuroasă că se îmbrăţişează Viaţa, după ce pe pământ s-a putut omeneşte contempla Germenul Mântuirii”.

 

Sicari nu trasează o teologie spirituală sau o metafizică, un soi de tratat a priori, ci îndrăzneşte să intre în trăirea experienţială a o sută de sfinţi care ne-au precedat pentru a evidenţia „cum” au înfruntat ultimele lor momente de respiraţie umană, înainte de a se lăsa străpunşi de respiraţia Suflului şi a ajunge să contemple Faţa lui Dumnezeu. Naraţiunea se dezvoltă în opt tipologii dintre care fiecare cuprinde, în ordine cronologică, persoane ca noi, aparţinând la epoci şi secole diferite, la culturi şi locuri sociologice îndepărtate sau necunoscute pentru a ajunge apoi în concluzia mariană, versurile pe care Dante le dedică Fecioarei, cea care îi fascinează pe sfinţi: „În a rămas acolo în faţa mea / Regina cerului cântând aşa de dulce ca niciodată să nu plece preaiubitul”. Prima tipologie se intitulează A muri martiri; a optat pentru părintele Pino Puglisi, al cărui nume evocă un cartier de la periferia oraşului Palermo „unde mafia cultiva printre tineri viitoarea sa lucrare”. Cum a reacţionat când a sosit momentul fatidic? „«Mă aşteptam la asta» a spus cu un zâmbet bun de neuitat în timp ce asasinul îi trăgea un glonţ în ceafă”.

 

Rita de Cascia, pentru a doua tipologie A muri de iubire, ne dăruieşte „nu numai un miracol respectuos, ci un schimb mistic: timp de mulţi ani Rita a purtat pe fruntea sa rana dureroasă a spinului acum, la sfârşitul acelei pătimiri, Cristos îi dăruia pe bună dreptate un trandafir”. Rita îl dorise şi părea că delirează. În plină iarnă cu un strat de zăpadă în grădină, a cere un trandafir? Şi două smochine coapte? Şi totuşi chiar acesta a fost darul.

 

Katharine Mary Drexel, fiică a unor bancheri bogaţi, întrupează tipologia A muri de pasiune eclezială. De fapt, graţie „risipirii” tuturor averilor pentru promovarea indienilor şi negrilor din America, s-a ajuns la abrogarea legilor de segregare rasială. După şaptesprezece ani de cvasi-imobilitate, în 1955 „a murit cu această dulce rugăciune pe buze: «O, Duhule Sfânt, vreau să fiu o pană în aşa fel încât respiraţia ta să mă poată duce unde vrei tu»”.

 

A muri de caritate maternă este un dar mare, în acelaşi timp neaşteptat şi cultivat, cum scria Annalena Tonelli, misionară laică printre cei din urmă din Kenya şi din Somalia. „Aş vrea ca toţi cei pe care-i iubesc să înveţe să vadă moartea cu simplitate. A muri este ca şi cum s-ar trăi. Viaţa mea este pentru ei, pentru aceşti mici bolnavi, pentru cei mutilaţi în trup şi în spirit, pentru nenorociţii care n-au meritat asta. Dacă eu aş putea trăi şi muri de iubire! Oare mi se va da asta?”. În seara zilei de 5 octombrie 2003, în timp ce „mergea singură în compania Euharistiei” în micul spital încă neterminat, a fost lovită de două gloanţe de puşcă trase în ceafă. Dar acordat.

 

Pictor promiţător şi iubitor al Frumuseţii, polonezul Adam Chmielowski, profund implicat de acel Ecce Homo pe care încerca să-l picteze, a dedicat viaţa sa celor lipsiţi îmbrăcat într-o tunică săracă, spunând să fie numit Albert „care s-a făcut tatăl săracilor”. Torturat de un cancer la stomac a refuzat patul şi a voit să moară pe o rogojină şi o pernă de paie printre săracii săi. A muri de caritate paternă deci „pentru a marca diferenţa dintre caritate şi orice altă filantropie”.

 

Leopold Mandić, care petrecea de la zece la cincisprezece ore pe zi în confesional, cu caracter focos se simţea aproape de cel care era fragil, mereu cu spiritul senin şi „decis să moară de trude apostolice”. Asupra lui „apăsau neliniştile celor pe care el i-a întărit şi cărora le-a spus: «Voi face pocăinţă eu!»”. O tumoare la esofag îl distrugea; la cuvintele „«O, milostivă, o, blândă, o, dulce Fecioară Marie» cântate de confraţi a adormit, ca un bătrân copil în braţele celei pe care a numit-o mereu cu duioşie (în limbajul vechilor veneţieni) Paróna benedeta”.

 

O tânără de optsprezece ani, Chiara Badano, lovită de un osteosarcom de gradul patru şi de aceea condamnată să moară, a ştiut să facă „jocul Domnului” şi cu noul său nume, ales de Chiara Lubich, „Chiara Luce pentru că este Lumina care învinge lumea”, a ştiut „să transforme pătimirea sa în cântare nupţială”. A spus mamei: „Ciao, fii fericit pentru că eu sunt fericită”. Martoră a lui A muri nevinovaţi.

 

Distrus de dezordinea din viaţa sa, Jacques Fesch este condamnat la moarte pentru asasinarea agentului care urma să-l aresteze. Nimic nu părea să prevestească posibilitatea de A muri sfinţi. În închisoare ajunge la el harul lui Dumnezeu, se converteşte şi „transformă închisoarea sa într-o chilie de călugăr şi reglementează viaţa sa, ducând o intensă viaţă de rugăciune”. Se pregăteşte să trăiască execuţia ca un martir. „La 30 septembrie 1957, al şaizecea aniversare a morţii sfintei Tereza a Pruncului Isus, în Jurnal scria: «ultima zi de luptă. Mâine la ora asta voi fi în cer. Complet mizerabil cum sunt, îmi este făcută marea onoare de a-l putea imita pe Domnul nostru Isus Cristos»”.

 

Rămâne deschisă, pentru oricine citeşte aceste relatări, întrebarea de fond: eu cum voi muri? Care va fi darul meu oferit lui Dumnezeu, Bisericii şi omenirii? Răspunsul lui Georges Bernanos ne aminteşte că „nu se moare fiecare pentru sine, ci unii pentru alţii, sau eventual în locul altora, cine ştie!”.

 

(Dobner Cristiana, „Într-o carte de Antonio Maria Sicari”; după L'Osservatore Romano, 1 mai 2016; traducere de pr. Mihai Pătraşcu; sursă: http://www.ercis.ro/).

 

Despre lucrurile cu adevărat importante de Alexandru Paleologu - PDF

 

Despre lucrurile cu adevărat importante

de Alexandru Paleologu

ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/4Al__Paleologu__Despre_lucrurile_cu_adevarat_importante.pdf

„Realitatea cea mai de preț,

realitatea, repet, este sufletul.

A nu ți-l «pierde», a ți-l salva, a ți-l mântui,

e dintotdeauna marea tema a conduitei morale

și a soteriologiei, fie de natura laică, fie religioasă.

Nu exista nenorocire mai mare

decât cea de a-ți «pierde sufletul»;

a nu întelege asta,

a fi indiferent la pierderea propriului suflet,

e pur și simplu imbecilitate;

imbecilitatea nu e niciodată o scuză,

ci o circumstanță agravantă“.

 

(de Alexandru Paleologu).

„Amoris laetitia” [sinteză] – exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc (08.04.2016)

 

https://drive.google.com/file/d/0B-ixvbrTZGlWbHFoNVIxSEEzMWM/view

„Amoris laetitia” – exortaţia apostolică (în italiană):

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/amoris-laetitia-italiano-testo.pdf

 

„Amoris laetitia” – Struttura e significato dell’Esortazione apostolica post-sinodale di Papa Francesco – di Antonio Spadaro S.I.

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/amoris-laetitia-di-a-spadaro.pdf

 

Amoris laetitia („Bucuria iubirii”)

Exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc

 

(sinteză)

 



 Exhortația apostolică post-sinodală a papei Francisc „Amoris laetitia”, despre iubirea în familie, a fost prezentată vineri, 8 aprilie 2016, la Sala de Presă a Sfântului Scaun. La conferința de presă, care a început de câteva minute, au intervenit secretarul general al Sinodului Episcopilor, cardinalul Lorenzo Baldisseri, arhiepiscopul de Viena, cardinalul Christoph Schönborn, O.P., și soții Francesco și Giuseppina Miano, profesor de filozofie morală, respectiv, profesor de filosofie. Textul exhortației apostolice ”Amoris laetitia” este disponibil în traducere oficială în italiană, franceză, engleză, germană, spaniolă și portugheză. Conferința de presă poate fi urmărită în transmisiune directă pe pagina noastră de Internet ro.radiovaticana.va, făcând click pe bannerul Transmisiune video.

Vă prezentăm mai jos sinteza exortației apostolice post-sinodale pusă la dispoziție de Sala de Presă a Sfântului Scaun, urmând traducerea îngrijită de Secretariatul general al Conferinței Episcopilor din România. 

 

Sinteză 

a exortației apostolice post-sinodale „Amoris laetitia” despre iubire în familie

 

 „Amoris laetitia” (AL – „Bucuria iubirii”), exortaţia apostolică post-sinodală „despre iubirea în familie”, datată nu întâmplător la 19 martie, solemnitatea sfântului Iosif, adună rezultatele a două Sinoade despre familie convocate de papa Francisc în 2014 şi în 2015, ale căror Rapoarte conclusive sunt citate pe larg, împreună cu documente şi învăţături ale Predecesorilor săi şi cu numeroasele cateheze despre familie ale aceluiaşi papă Francisc. Totuşi, aşa cum s-a întâmplat deja pentru alte documente magisteriale, papa se foloseşte şi de contribuţiile diferitelor Conferinţe episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina…) şi de citate din personalităţi semnificative ca Martin Luther King sau Erich Fromm. Deosebit un citat din filmul „Prânzul lui Babette”, pe care papa îl aminteşte pentru a explica termenul de gratuitate.

Premisă

Exortaţia apostolică uimeşte prin mărime şi articulare. Ea este subîmpărţită în nouă capitole şi peste 300 de paragrafe. Dar se deschide cu şapte paragrafe introductive care scot în evidenţă deplină conştiinţa complexităţii temei şi aprofundarea pe care o cere. Se afirmă că intervenţiile Părinţilor la Sinod au compus un „poliedru preţios” (AL 4) care trebuie apărat. În acest sens papa scrie că „nu toate discuţiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenţii ale magisteriului”. Aşadar pentru unele chestiuni „în fiecare ţară sau regiune se pot căuta soluţii mai înculturate, atente la tradiţiile şi la provocările locale. De fapt, «culturile sunt foarte diferite între ele şi fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat şi aplicat»” (AL 3). Aceste principiu de înculturare este într-adevăr important chiar şi în modul de a pune şi de a înţelege problemele care, dincolo de chestiunile dogmatice bine definite de Magisteriul Bisericii, nu poate să fie „globalizat”.

Dar mai ales papa afirmă imediat şi cu claritate că trebuie ieşit din opoziţia sterilă dintre neliniştea de schimbare şi aplicarea pură şi simplă a normelor abstracte. Scrie el: „Dezbaterile care se află în mijloacele de comunicare sau în publicaţii şi chiar între slujitorii Bisericii merg de la o dorinţă neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecţie sau fundament, la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecţii teologice” (AL 2).

Jurnal unui preot bătrân - de Nicolae Brînzeu

 

http://memoriabanatului.ro/UserFiles/File/Nicolae%20Brinzeu%20-%20Jurnalul%20unui%20preot%20batran%20FINAL.pdf

Cuvânt înainte:

 

Delicatul surâs al veşniciei asumate

Probabil că societatea modernă trăieşte, fără să realizeze prea bine, cu sentimentul acut şi (neapărat) angoasant al unui viitor imprecis, dificil şi lipsit de perspective luminiscente. De aceea se preferă azi, cultural vorbind, prospecţiilor catastrofice asupra zilelor de mâine, calmele introspecţii şi rememorări ale trecutului deja consfinţit şi bine temperat, chiar dacă şi acolo dai, în răspăr, peste răni personale abia cicatrizate ori peisaje istorice sumbre.

Oricum, asta ar putea fi una dintre multiplele explicaţii ale succesului constant „de casă” şi de public ale majorităţii jurnalelor intime, însemnărilor de sertar, memoriilor, corespondenţei private sau orice altceva intră sub zodia memorialisticii de ocazie ori deliberate. Aşa se face că până şi jurnalele fictive ale maeştrilor poeticieni ori memoriile improvizate ale unor autoraşi ce abia au trecut pragul adolescenţei literare se vând binişor, prin simplul fapt al plasării lor sub aceeaşi umbrelă generoasă a recuperării trecutului sinoptic.

În acest fel, iată, după de curând apărutele Memorii ale „unui preot bătrân” – aparţinând în fapt distinsului cleric greco-catolic şi marcantului intelectual bănăţean Nicolae Brînzeu – avem în faţă Jurnalul aceluiaşi martor atent al evenimentelor din epoca interbelică, dar şi din debutul tăvălugului comunist. Aceste însemnări zilnice, deşi începute „la aproape 50 de ani” (pe 12 mai 1932), repezintă rodul maturităţii pârguite (ca să nu spunem direct al înţelepciunii) unui cărturar deloc minor ce a priceput că şi un actant din planul secund al acţiunilor majore ca el „are momente de înregistrat, care contribuie mult la cunoaşterea lucrurilor şi persoanelor cu care a avut contact”, cum însuşi ne lămureşte în preambulul exerciţiului său salutar de recuperare a memoriei colective.

Este cu adevărat fascinant să întâlneşti la fiecare două trei pagini, pe lângă colegii de profesie eclezială, personaje notorii din epocă precum Goga, Iorga, Titulescu, Nae Ionescu, Zenovie Pâclişanu, Agârbiceanu, Gala Galaction, Iuliu Hossu, dr. Petru Groza (coleg de şcoală în Orăştie), defilând parcă alături de narator, etalându-şi pe rând partea de durată personală, porţia de întâmplări şi păreri diverse din caleidoscopul mozaicat al cărora se încheagă marea frescă a istoriei naţionale. Chiar dacă nu sunt cu toţii protagonişti egali ca impact naţional ori importanţă, rolul lor e mereu mai mult decât decorativ, umplând cu eleganţă interstiţiile unei ţesături textuale lipsită de poncife, curată şi francă în abordarea unei realităţi adeseori frustrante şi dificil de lămurit chiar şi astăzi.

Uimitoare este apoi seninătatea generică a preotului cronicar, desprinsă parcă din alte vremi, capacitatea sa constantă de a reda ca un istoric autentic evenimentele, adică sine ira et studio, fără mânie şi părtinire – potrivit clasicului îndemn al romanului Tacitus. El totuşi pleacă urechea şi la zvonurile străzii, la „gura lumii slobodă” cum ziceau ţăranii şi notează cu delicii nebănuite bârfele momentului uneori în limba latină, ca un alt Umberto Eco din Numele trandafirului (convins că cenzorii vremii nu se vor osteni să-i traducă însemnările „cifrate”, cum am făcut eu cu mare bucurie la solicitarea pioasei sale nepoate editor): chiar dacă el coboară aparent tonul relatării de la sacrul relativ al profesiei sale către profanul absolut al vieţii cotidiene, farmecul inefabil al amintirilor de faţă stă exact în aceată concesie făcută eternului omenesc de măreaţa teologie.

Este, pentru cititorul de acum, un permanent clivaj binefăcător, o ideală rupere (con)textuală de ritm între gravitatea vremurilor şi hazul cotidianului insolit, între durerile suferite de Biserică sau necazurile cultului de care se dovedeşte atât de ataşat şi umorul involuntar, aproape boccaccioesc, al „pecadilelor” de care se fac vinovaţi (sau măcar bănuiţi) clericii din perimetrul său. Şi, totuşi, vorba lui Tucidide care compunea istoria doar „pentru eternitate” îl obsedează: frecvent repetă că doreşte să fixeze pentru veşnicie, să eternizeze un eveniment sau altul ce i se par lui automat destinate posterităţii de lungă durată. Ca un alergător de cursă lungă solitar şi sagace, atent la tot şi la toate, îşi potriveşte uneori cronometrul conştiinţei consultat în fugă cu marile orologii ale duratei universale, căutând să sublinieze reperele de neocolit trăite de el şi să le propună subliniat urmaşilor.

Un exemplu, zic eu, de om care şi-a trăit conştient şi generos propria viaţa, nu s-a lăsat doar, ca mai mulţi dintre contemporanii lui, trăit la modul pasiv şi resemnat de spasmele unor timpuri marcate de confuzie endemică şi amară restrişte.

Mă gândeam, citind cu inters crescând notaţiile sale, la cele două categorii primare de Confesiuni din marea literatură universală: una completă, definitivă, dureros de sinceră şi destinată prioritar Creatorului, cu scopul secundar al edificării şi chiar al mântuirii semenilor, aşa cum în premieră pentru un muritor şi-a gândit mărturisirile Părintele bisericesc Augustin, cealaltă eminamente conjuncturală, subiectivă şi selectivă, urmărind efectul imediat, orientată exclusiv spre publicul mereu avid de fapte scandaloase, dornică de a epata şi a dobândi gloria lumească, aşa cum le-a stat în fire unui Rousseau ori Casanova.

Părintele Brînzeu face, cu siguranţă, concesii mundanului în paginile însemnărilor sale zilnice – se simte bine ca om şi, asemenea comediografului Terenţiu ce-l traducea romanilor pe Menandru, „nimic din ce-i omenesc nu socot străin de mine”) – dar niciodată nu pierde din vedere marele plan al Providenţei (chiar dacă nu-i pricepe toate meandrele şi căile misterioase), nu disperă şi încearcă să fie piatra temeinică pe care Mântuitorul său şi-a întemeiat Biserica, stabil şi de nădejde pentru toţi ai lui, educativ şi iubitor cu enoriaşii, popular şi implicat cu colegii de breaslă şi cu autorităţile vremii. Un exemplu de trăire intensă, caldă şi tonică, cum vor fi avut mulţi dintre preoţii şi reprezentanţii intelighenţiei interbelice de la noi.

El are în plus faţă de mulţii anonimi sau prea puţin ştiuţii circumvecini calitatea de porta-voce a unui întreg leat, de cronograf lucid al unei generaţii de referinţă din istoria modernă a ţării. De aceea păţaniile trăite de el şi opiniile-i personale devin pilduitoare pentru toţi cei interesaţi de istoria bisericească, de cea a culturii, a mentalităţilor şi a neamului nostru în ce are el mai ales ca lamură savantă şi bună mireasmă spirituală.

Claudiu T. Arieşan

(Brînzeu Nicolae, Jurnal unui preot bătrân, Editura Eurostampa, Timişoara 2011, p. 23-26).

 

Gândul zilei [suferință]

 

„Nu există fericire în confort,

ea se câştigă prin suferinţă.
Omul nu se naşte fericit.

Omul cucereşte dreptul la fericirea sa,
şi întotdeauna prin suferinţă.

Aici nu există nici o nedreptate”.

 

(din reflecţiile prinţului Nikolai Lvovici Mâşkin,
eroul central al romanului

Idiotul de F. M. Dostoievski).

Doamne, nu mai pot (de Pierre Descouvemont)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/12/doamne-nu-mai-pot-de-pierre-descouvemont.pdf

 

Doamne nu mai pot

 

de Pierre Descouvemont

 

– prezentare –

 

„Părinte, ce remediu îmi indicaţi pentru a mă vindeca de orgoliul meu, de gelozia mea, de nerăbdarea mea? Cad mereu în aceste păcate şi aş vrea să ies din ele. Am nevoie de un sfat foarte practic care să mă ajute să progresez” – sunt cuvintele pe care părintele Pierre Descouvemont le aşează la începutul cărţii, cuvinte la care va face referire pe tot parcursul acestei lucrări. După o scurtă introducere, autorul, în cele douăsprezece capitole ale acestui volum, prezintă un total de 12 reţete luate dintr-o serie de lucrări dactilografiate pe care le-a adunat din numeroasele conferinţe ţinute de el despre diferite teme, totul fiind îmbogăţit de observaţii şi întrebări ale ascultătorilor săi. Oare cine nu s-a simţit la un moment dat descurajat, copleşit de anumite aspecte ale vieţii cotidiene, exasperat de atitudinea altora? Sau cine nu a fost vreodată îngrijorat de trecutul său apăsător, de viitorul imprevizibil sau de întregul parcurs al vieţii? Cine nu a simţit mândria sau invidia la un moment dat? Părintele Pierre a fost confidentul acestor întrebări şi, prin slujirea lui, a contribuit cu multe „remedii” concrete şi specifice lumii contemporane, pe care le prezintă în această lucrare. După cele douăsprezece capitole, autorul ne prezintă în plus şi exemplul unui neobosit căutător al voinţei lui Dumnezeu, în persoana lui Charles de Foucauld.

 

Introducere

 

„Părinte, ce remediu îmi indicaţi pentru a mă vindeca de orgoliul meu, de gelozia mea, de nerăbdarea mea? Cad mereu în aceste păcate şi aş vrea să ies din ele. Am nevoie de vreun sfat foarte practic care să mă ajute să progresez”.

 

Ca să răspund la aceste şi la alte întrebări, care adesea mi-au fost adresate cu ocazia întâlnirilor spirituale, prescriam o adevărată reţetă care expunea în mod detaliat şi cu cea mai mare precizie posibilă calea pe care cel interesat trebuia să o urmeze pentru a ajunge la scopul pe care şi l-a stabilit. Şi ca să-l fac să persevereze în efortul său, uneori adăugam în josul paginii: De repetat la fiecare cincisprezece zile!

 

Încetul cu încetul mi-am dat seama că deşi rămâneau foarte personalizate, răspunsurile mele coincideau în diferite puncte. Atunci am înţeles că unele sfaturi conveneau tuturor celor care aveau dificultăţi în acest sau în acel sector al vieţii creştine.

 

Am constatat apoi că şi călugării şi călugăriţele doreau să audă principiile care la vremea lor le-am expus cuplurilor sau persoanelor necăsătorite. Lucrul acesta e foarte normal: în definitiv sunt aceleaşi adevăruri evanghelice care îi permit unui consacrat să accepte anumite decizii ale superiorului său, unui soţ să împărtăşească anumite reflecţii ale soţiei sale… şi viceversa.

 

Cititorul va găsi, aşadar, în cele douăsprezece capitole ale acestui volum un total de „reţete” luate dintr-o serie de lucrări dactilografiate pe care le-am adunat după numeroase conferinţe ţinute de mine despre anumite teme. Totul este îmbogăţit cu observaţii făcute de ascultătorii mei, cărora le mulţumesc pentru că m-au încurajat să le propun unui public mai vast.

 

Să nu se mire dacă vor găsi ici-acolo aluzii la exemplul sau la spiritualitatea sfintei Tereza a Pruncului Isus. Ea deşi a fost chemată să trăiască în clauzura unui convent de carmelitane, a devenit un model din care se inspiră de mai bine de un secol mii de creştini de orice cultură şi de orice vârstă. Tereza nu a făcut altceva decât să profite, în termeni foarte simpli spre folosul novicelor sale, de principiile evanghelice care au inspirat viaţa tuturor sfinţilor din istoria creştină. Apoi, frecventele citate din autori foarte diferiţi vor folosi să ne amintească faptul că creştinii au găsit mereu în evanghelie secretele unei vieţi morale dinamice şi pline de bucurie.

Etica sexuală (de Isidor Chinez)

 

 



În ultimii ani, fenomenul „sexualității” a dobândit o nouă evaluare în ambientul realității umane, mai ales datorită noilor perspective în care este considerat. Afluxul mare de informații care abundă de abordări libertine, înfățișate sub falsa imagine a libertății, conduc la o relativizare a acestei minunate forțe cu care a fost înzestrat omul: sexualitatea. Se observă așadar necesitatea urgentă de a prezenta lumii de azi viziunea creștină despre sexualitatea umană ca valoare a persoanei în identitatea sa de bărbat și femeie, creată după imaginea lui Dumnezeu iubire și chemată să se realizeze în iubire în cele două moduri specifice: de căsătorie și de virginitate.

 

Acest scop și l-a propus pr. dr. Isidor Chinez, în timp ce preda teologia morală la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași, în cartea Etica sexuală, apărută recent la Editura Sapientia. Formularea corectă a eticii creștine în domeniul sexualității presupune recunoașterea contextului cultural-istoric în care ne aflăm, dar trebuie să facă referință constant la Sfânta Scriptură și la magisteriul Bisericii.

 

Argumentarea are în vedere un fundament antropologic, etica sexuală fiind analizată în dimensiunea biologică, psihologică, dialogică, socio-culturală și existențială a persoanei umane. Pentru că unul dintre aspectele pe care le are în vedere acest tratat este cel doctrinal, sexualitatea este privită din prisma mesajului creștin: Sfânta Scriptură și magisteriu. Unificarea acestor două perspective privește omul în integralitatea sa și presupune elaborarea unei etici sexuale a iubirii, caracterizată de dăruire, responsabilitate și alegere, care pune în valoare tocmai această calitate a omului total.

 

Autorul acordă un capitol special tratării problemelor speciale de etică sexuală, bineînțeles, considerându-le din prisma științelor umane, a Sfintei Scripturi și a tradiției teologice.

 

Finalitatea acestui studiu este de a-l conduce pe cititor la depășirea acelei mentalități care vede în sexualitate doar ceva banal, izolat de totalitatea persoanei, și să descopere valorile înscrise de Dumnezeu în structura persoanei umane, chemată să se realizeze în relație dialogică cu celălalt.

David Eduard Cristian

 

 



La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Etica sexuală, scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, formatul 14×20 cm, are 222 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 20 lei.



 

 

(sursă: http://itrc.ro/etica-sexuala-pr-dr-isidor-chinez/).

 

Jurnalul fericirii (de Nicolae Steinhardt)

 

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/jurnalul-fericirii-de-nicolae-steinhardt2.pdf


Introducere

Motto:

„Acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă” (N. Steinhardt).

 

 

Făra nicio umbră de îndoială, Jurnalul fericirii este una dintre cărţile fundamentale ale culturii române de după 1989. Veritabil testament literar, această operă a schimbat destine, a dat naştere la vocaţii nebănuite şi convertiri spirituale neaşteptate.

 

Ca oglindă memorială a unor vremuri neliniştite, Jurnalul  ridică şi o delicată interogaţie teologică: există o „religie a intelectualilor”? Trăiesc intelectualii altfel credinţa?

 

În timpul întâlnirii noastre, vom retrasa parcursul intelectual şi spiritual al lui N. Steinhardt, etapele conversiunii sale, dimensiunea memorială a scrierilor sale, controversele actuale cu privire moştenirea operei şi posibilitatea şi necesitatea canonizării acestuia.

 

La final, după cum o spune şi titlul, vom citi şi interpreta pasaje semnificative din Jurnal.

 (sursa: http://www.fundatiacaleavictoriei.ro/2014/relecturi-n-steinhardt-jurnalul-fericirii/).

 

 

Prima versiune a Jurnalului fericirii, face obiectul acestei ediţii, a fost încheiată la începutul anilor ’70. împrejurări nefericite au făcut, însă, ca ea să fie confiscată aproape imediat după aceea. Despre existenţa textului apucaseră să afle doar câţiva prieteni.

 

Fire curajoasă şi tenace, N. Steinhardt purcede la redactarea celei de-a doua versiuni, mai amplă şi mai amănunţită. La finele acestui anevoios travaliu o nouă şi, de astă dată, plăcută surpriză îl aştepta. Lectura textului iniţial convinsese organele de interne că el nu pune în pericol „securitatea statului”. în cele din urmă la insistenţa lui D. R. Popescu, preşdintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, se hotări, aşadar, restituirea piritului jurnal.

 

Presat de eventualitatea unei reveniri, N. Steinhardt revizuieşte, completează şi corectează ambele versiuni, punându-le de îndată la adăost. Această din urmă formă a textului stă de altfel, şi la baza ediţei de faţă girul de care se bucură ea din partea autorului decurge nu numai din cuvintele cu care ne-a fost încredinţată ci şi din menţiunea înscrisă pe pachetul sigilat: Testament literar.

 

Dintre multiplele semnificaţii ale acestui subtitlu să reţinem aici doar pe aceea care vădeşte convingerea lui N. Steinhardt asupra caracterului postum al operei sale. Acest fapt explică de ce parte din ideile Jurnalului au fost reluate în scrierile antume.

 

Pentru a nu diminua cu nimic din parfumul de epocă al textului am lăsat neschimbate unele inovaţii sau particularităţi lexicale. În acelaşi scop am procedat la descifrarea iniţialelor de nume ale personajelor. Cititorul poate, astfel, găsi la sfârşit (după propriul nostru aparat de note) o listă a prescurtărilor onomastice. Cele câteva cazuri neelucidate reprezintă fie persoane despre care nu am găsit informaţii, fie persoane pentru care această operaţie este inoportună. Referinţa altor prescurtări sau apelative rezultă din context.

 

(...)

 

 

Testamentul politic al lui N. Steinhardt a fost încredinţat mai multor prieteni apropiaţi. Ar fi, însă, prea riscant să afirmăm că gestul său urmărea pregătirea unei acţiuni colective de protest, deşi toate argumentele conduc spre această concluzie.

Idiotul (de Feodor Mihailovici Dostoievski)

Idiotul - de
Feodor Mihailovici Dostoievski

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/idiotul-de-feodor-mihailovici-dostoievski.pdf

 

Idiotul – Mîşkin, Lev Nikolaevici – de Dostoievski

 

Personajul a cărui poreclă a dat titlul romanului. [..]. La 4 decembrie 1867, scriitorul a încetat lucrul la primul Idiot, iar peste două săptămâni a început să scrie „noul roman”. În numărul pe ianuarie 1868 al revistei Russki vestnik apar primele capitole din textul cvasidefinitiv. Lev Nikolaevici Mîşkin, „prinţul Cristos”, s-a născut, aşadar, în urma unei cotituri decisive şi până la un punct misterioase intervenite în procesul de creaţie în decembrie 1867, în preajma Crăciunului. Simplă coincidenţă, poate. Dar nu este exclus ca apropierea sărbătorilor creştine de iarnă să fi activizat în conştiinţa unui om ca Dostoievski într-atât rolul prototipului religios al eroului, încât să determine o transformare radicală a Idiotului după chipul şi asemănarea unui model iradiant în acel interval calendaristic.

 

Principalul rezultat al dramaticului efort de creaţie din toamna şi iarna anului 1867 apare chiar la începutul primului capitol al cărţii, în scena din compartimentul trenului ce se apropia în mare viteză, în dimineaţa zilei de miercuri, 27 noiembrie 1867, de Petersburg, întrupat într-un tânăr de 26-27 de ani, înalt, cu părul „bălai şi des”, cu „obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită”, cu ochii „mari, albaştri”, având „o expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată” (cu „acea stranie fixitate a privirii” caracteristică epilepticilor), cu „trăsături plăcute, fine şi delicate”, îmbrăcat sărăcăcios şi nepotrivit pentru sezonul rusesc şi ţinând în mâini „o bocceluţă – pesemne tot bagajul lui”. La fel de uşor e şi „bagajul” de informaţii şi date referitoare la propriul său trecut, cu care eroul, lipsit practic, din cauza bolii, de amintiri, descinde în gară la Petersburg. „Timp de 24 de ani am fost bolnav; de când m-am născut până la vârsta de 24 de ani”, mărturiseşte Mîşkin într-o discuţie cu Lizaveta Prokofievna Epancina, mama Aglaiei. Din cauza acestei boli care i-a întunecat viaţa, copilăria i-a rămas învăluită „ca într-o ceaţă”. Orfan probabil de timpuriu de ambii părinţi (slujba de înmormântare a generalului Ivolghin îi va aduce vag aminte prinţului de o ceremonie asemănătoare desfăşurată demult, într-o bisericuţă de ţară), Mîşkin avusese şansa să se bucure de ocrotirea bunului Pavlişcev, care-l încredinţase – cum pentru starea sănătăţii copilului „se recomanda şederea la aer curat” – unor „rude de-ale lui, moşierese de provincie”, surorile Marfa şi Natalia Nikitişna din Zlatoverhovo. Aici fu dat mai întâi pe mâna unei guvernante, apoi i se adusese şi un pedagog, dar accesele din ce în ce mai frecvente ale bolii de care suferea („o boală stranie de nervi”, „un fel de epilepsie” ce „se manifesta prin convulsii şi tremurături”) îl făcuseră „aproape idiot” (după cum va recunoaşte prinţul mai târziu). Pe când avea 10-11 ani şi era „complet idiot” fusese văzut la Zlatoverhovo de Ivan Petrovici (unul dintre invitaţii cei mai de vază la serata Epancinilor). Din amintirile acestuia rezultă că micului Mîşkin, dificil ca orice arierat, i se întâmpla să fie uneori maltratat (de către Marfa Nikitişna, cea mai mare dintre cele două surori). Copilăria nefericită a eroului (orfan slab de minte şi crescut printre străini) l-a îndepărtat de mediul aristocrat nefast şi l-a făcut mai receptiv la suferinţele altora (G.M. Fridlender). Copilăria şi adolescenţa lui Mîşkin constituie o perioadă obscură deopotrivă pentru cititor şi erou. Mai multe lucruri pare să ştie prinţul despre originea sa, căci atunci cînd încearcă să reconstituie din memorie împreună cu Lizaveta Prokofievna Epancina (născută Mîşkina) „vechimea neamului lor”, „se dovedi a-şi cunoaşte destul de bine genealogia”. Boala lui Mîşkin se agravase se pare la vârsta bărbăţiei, pe la 21-23 de ani: „O serie de crize foarte violente şi chinuitoare”, urmate de stări de prostraţie, l-au determinat probabil pe Pavlişcev să-şi trimită protejatul (cu patru-cinci ani înainte de data la care începe acţiunea romanului) la tratament în Elveţia, în muntosul canton Valois de la graniţa cu Italia, la sanatoriul profesorului Schneider. La plecarea din Rusia – îşi aminteşte Mîşkin – „mă găseam într-un hal… nu prea eram cu mintea limpede…”. În aceeaşi stare se afla şi după primele luni ale tratamentului său, „aproape iresponsabil, un idiot” care „vorbea anevoie şi uneori nici nu înţelegea ce anume voiau de la el cei din jur”. E perioada grelelor amintiri elveţiene, perioadă în care, într-o minunată zi însorită, în timpul unei plimbări prin munţi ce oferă privirii sale uimit îndurerate vaste priveli şti încântătoare, are revelaţia zdrobitoare – retrăită mai târziu cu aceeaşi intensitate de Ippolit – că este „un avorton al naturii”, un exclus de la măreaţa sărbătoare a firii la care au dreptul să participe până şi cel mai umil fir de iarbă şi cea mai minusculă gâză. Apoi, treptat, fără a izbuti să se vindece totuşi pe deplin, starea pacientului se ameliorează vizibil – datorită, desigur, influenţei binefăcătoare exercitate asupra lui de satul elveţian plin de copii în care îşi petrece cea mai mare parte a vremii şi în care se desfăşoară istoria sa „de dragoste” cu Marie. Deşi boala nu-i îngăduia „un studiu sistematic”, la sanatoriul profesorului Schneider a reuşit totuşi să şi înveţe câte ceva, citind „mai ales foarte multe cărţi ruseşti”. Desigur că a şi călătorit prin Ţara cantoanelor, căci, admirând un tablou în cabinetul generalului Epancin, crede a recunoaşte în el un peisaj helvetic, şi anume unul – ţine să precizeze vizitatorul abia întors din acele locuri – din cantonul Uri (cel în care Stavroghin va plănui să se retragă). După cum am văzut mai sus, Mîşkin consideră că a fost bolnav „până la vârsta de 24 de ani”. Când începe acţiunea romanului, prinţul are (suntem de două ori informaţi, mai întâi cu oarecare aproximaţie de autor, apoi de eroul însuşi) 27 sau 26 de ani. Deci în ultimii doi-trei ani el s-a bucurat de o sănătate relativă: „Acum mi se întâmplă destul de rar să am crize”, le asigură Mîşkin pe doamnele Epancin. Moartea subită a binefăcătorului său Pavlişcev, care achita costul tratamentului elveţian, îl lasă pe Mîşkin fără un ban printre străini, dar omenosul doctor Schneider îl va ţine pe gratis încă doi ani la clinica sa.

Crima și pedeapsa (de F. M. Dostoievski)

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/crima-si-pedeapsa-de-f-m-dostoievski.pdf

Crima și pedeapsa

 

de F. M. Dostoievski

 

– prezentare –

 

Publicat pentru prima oara sub forma de foileton în revista Russki Vestnik pe tot parcursul anului 1866, romanul Crima și pedeapsa este o analiza psihologică a crimei și a implicațiilor sale morale. „O ființa superioară are oare dreptul să săvârșească o crima dacă aceasta este în folosul întregii umanități?” – iata întrebarea care îl macină necon­tenit pe Raskolnikov, un fost student idealist, excentric și mizantrop, în ceasurile lungi de meditație din odaia sa strâmtă de la mansardă. Sub presiunea sărăciei cumplite, a însingurării și a sentimentului de zădărnicie a tuturor aspirațiilor sale, această teorie îndrăzneață este pusă peste noapte în aplicare, ducând la un dublu asasinat de o sălbă­ticie care zguduie întreg orașul Sankt Petersburg. Dostoievski anali­zează cu intuiția unui fin psiholog cauzele crimei, dilemele personajului său, pendulările sale lăuntrice între bine și rău, rațional și irațional, psihologia ucigașului și a anchetatorului, avansând în final posibili­tatea mântuirii prin iubire, umilintă și jertfa de sine. Original, fasci­nant și tulburator, romanul Crimă și pedeapsă ilustrează admi­rabil criza socială și spirituală a epocii, având o influentă profundă asupra ficțiunii secolului XX.

 

„Dostoievski este singurul psiholog de la care mai pot învăța ceva” (Friedrich Nietzche).

 

„Întotdeauna ne imaginăm eternitatea ca pe ceva vast, nemăsurat. Dar de ce tindem neaparat ca ea să fie nemăsurată? Ce-ar fi dacă, în locul nemarginirii, am găsi o cămăruță, o baie a unei case de țară, întunecată și tristă, cu colturile pline de pânze de păianjen…?” (F. M. Dostoievski).

 

„Frumusețea este un lucru pe cât de misterios, pe atât de teribil, iar asta mi se pare greu de suportat. Dumnezeu și diavolul se ceartă, și nu și-au ales alt teren de luptă decât omul” (F. M. Dostoievski).

 

(sursa: „Dupa 50 de ani, într-o noua traducere, din limba rusa, de Adriana Liciu” http://www.polirom.ro/catalog/carte/crima-si-pedeapsa-4017/).

 

 

„Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul suferinţei. Aici nu e vorba de nicio nedreptate…” „Crimă şi pedeapsă” – este fără doar şi poate – cel mai bună scriere a lui Dostoievski.

 

Sărăcia nu-i un viciu…

 

Romanul spune povestea lui Rodia Raskolnikov, un student aflat la limita sărăciei care plănuieşte să omoare şi să jefuiască o cămătăreasă, Aliona Ivanovna, pentru a-şi îmbunătăţi situaţia financiară. La început, el este convins că are dreptul să recurgă la o asemenea faptă dar după săvârşirea ei, Raskolnikov se îmbolnăveşte de remuşcare şi pe tot parcursul romanului încearcă să dobândească mântuirea.    

 

De fapt, succesiunea evenimentelor nu este altceva decât o metamorfoză a tânărului care, după modelul tragediei greceşti săvârşeşte un păcat atât în faţa divinităţii cât şi în faţa întregii lumi.

 

Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu! De unde ştim, poate că ne păstrează pentru un scop anume!

 

La început, cartea ne poartă pe străzile St. Petersburgului, alături de gândurile şi de persoana lui Raskolnikov.  Acesta, cu intenţia de a-şi contura toposul în care va săvârşi cumplita faptă, îi face o vizită victimei şi amanetează ceasul primit de la tatăl său. Gândurile tainice şi sentimentele contradictorii îl poartă într-o cârciumă unde întâlneşte un om, pe Marmeladov care îi descrie acestuia climatul familial în care trăieşte – are o soţie bolnavă Katerina Ivanovna şi trei copii. Din cauza sărăciei în care trăiesc, mama decide să-şi scrifice fiica cea mare, Sonia pe care o trimite ca damă de companie. Astfel, inima tatălui este sfâşiată de durerea spinoasă a neputinţei. Acea durere care în loc să mobilizeze un om, îl paralizează mai tare şi îl afundă mai adânc în deznădejde.

 

Suferinţa şi durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conştiinţă largă şi o inimă profundă. După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristeţe pe pământ… Crima este protestul individului împotriva unei proaste orânduiri sociale.

 

Raskolnikov o omoară pe bătrână şi pe sora acesteia, Lizaveta, care era din întâmplare la locul faptei, cu un topor. El nu reuşeşte să fure mare lucru şi printr-o împrejurare scapă fără să fie văzut. Ascunde tot ce a prădat sub o piatră şi încearcă să distrugă orice urmă de sânge de pe hainele sale. Din cauza vinovăţiei, intră într-o stare de febră amestecată cu delir din care va ieşi cu ajutorul bunului său prieten Razumihin.   

 

În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie însă, nu le mai păstrează nimeni niciodată!

 

Printr-o carte bine jucată a vieţii, Raskolnikov asistă la un accident în care o trăsură loveşte un cetăţean în plină noapte. Tânărul, deja măcinat de otrava amară a vinovăţiei, îl recunoaşte în persoana victimei pe Marmeladov şi îl duce acasă, unde acesta va muri în cele din urmă. Aici o întâlneşte pe Sonia de care se va îndrăgosti şi care va reprezenta pentru el salvarea. Între ei de va dezvolta o relaţie castă şi plină de dramatism. Sonia va fi cea care îl va îndemna în nenumărate ori să-şi  mărturisească vina pentru a căpăta izbăvirea.

 

Poate că cel mai emoţionant moment al cărţii este acela în care Raskolnikov, înainte  de a intra în secţia de poliţie, se pune în genunchi  şi îşi cere iertare de la toţi oamenii din jurul său, amintindu-şi de vorbele Soniei: Du-te la o răspântie, închină-te în faţa oamenilor, sărută pământul pe care l-ai pângărit prin păcatul tău şi spune cu glas tare: „Sunt un ucigaş!”     

 

Pe tot parcursul romanului, Raskolnikov nu pare să aibă nici o trăsătură umană însă, el este umanizat de persoanele din jurul lui: Sonia, sora sa Dunia şi prietenul său Razumihin. Dostoievski reuşeşte un lucru aproape imposibil şi un pariu literar greu de câştigat: construieşte personajul lui Raskolnikov şi al Duniei astfel încât cei doi, în ciuda greşelilor şi păcatelor lor, sunt modele de sinceritate şi lumină umană. care încă mai au visul de aur al oamenilor.

 

Dunia, sora lui Raskolnikov soseşte în oraş împreună cu mama acestuia la scurt timp după crimă. Sora lui a lucrat ca guvernantă la moşierul Svidrigailov până în momentul când acesta face o pasiune pentru ea.  Fata vine la St. Petersburg pentru a-l cunoaşte pe Piotr Petrovici Luzhin, un om care face parte din pătura de mijloc a societăţii şi care o cere în căsătorie pe Dunia, promiţând să-i ofere ei şi mamei ei o situaţie financiară stabilă. Raskolnikov este total împotriva lui Piotr pe care îl consideră total nepotrivit pentru sora sa. Între timp, vine în oraş şi Svidrigailov în căutarea Duniei. Acesta, din întâmplare, închiriază o cameră lângă cea a Soniei şi astfel aude când Rodia îşi mărturiseşte vina faţă de aceasta. Svidrigailov îl ameninţă pe Raskolnikov că ştie fapta sa şi că ar putea să o folosească împotriva lui. Apoi decide să o răpească şi să profite de Dunia care reuşeşte să îl convingă să renunţe. După o noapte petrecută într-o stare totală de confuzie, acesta se împuşcă.

 

Finalul cărţii aduce pacea şi mâtuirea, Raskolnikov este dus la ocnă în Siberia unde este urmat de Sonia, sora lui, Dunia se căsătoreşte cu Razumihin iar mama lui se îmbolnăveşte şi moare neputând să se împace cu fapta fiului său. După o lungă perioadă de detenţie sufletul lui Rodia începe să se vindece sub ocrotirea tămăduitoare a Soniei.

 

Nu contează unde te afli numai să trăieşti, să trăieşti, să trăieşti! Oricum ar fi viaţa – dar să trăieşti!

 

(sursa: http://gradinacumagnolii.blogspot.ro/2012/08/crima-si-pedeapsa.html).