† Duminica a 2-a de peste an (B): Au văzut unde locuia şi au rămas cu el (omilie)

Ioan Botezătorul numește pe Cristos ca Mielul lui Dumnezeu [„Ecce Agnus Dei”] (1623) - de Domenico Zamperi detto il Domenichino, Basilica di S. Andrea della Valle, Roma

Evanghelia – Ioan 1,35-42: În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. Şi, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!” Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind şi l-au urmat pe Isus. Isus s-a întors şi, văzându-i că îl urmează, le-a zis: „Ce căutaţi?” Ei i-au spus: „Rabbi – ceea ce, tradus, înseamnă «Învăţătorule» – unde locuieşti?” El le-a zis: „Veniţi şi vedeţi”. Aşadar, au venit şi au văzut unde locuieşte şi au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan şi-l urmaseră [pe Isus], era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă „Cristos” – şi l-a adus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: „Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi «Chefa» – care înseamnă «Petru»”.

 

 

Omilie

 

„În acel timp, Ioan stătea încă acolo”. S-au terminat epifaniile, manifestările Domnului, şi totuşi Ioan, omul aşteptării, al visului, al căutării unei noi, este încă acolo. Merge în profunzime, nu se resemnează, nu reduce Crăciunul la un sentiment vag care lasă viaţa aşa cum este. Ucenicul este omul pământului, căci se află acasă în toate ţările şi este familial cu toţi oamenii. Ucenicul, însă, este şi omul cerului: aşteaptă împărăţia lui Dumnezeu. Pentru aceasta nu pleacă, nu fuge departe, nu se resemnează. Ioan rămâne încă acolo. Nu pleacă în căutarea unor senzaţii noi sau a unei lumi virtuale. Nu priveşte lumea cu o inimă cinică, aşa cum sfârşeşte să facă cel care nu are speranţă. Continuă să se schimbe pe sine însuşi şi să aştepte. Îşi fixează privirea asupra lui Isus care trece. Îl arată din nou: „Iată mielul lui Dumnezeu”. Trebuie să-l recunoaştem, aşa confuzi şi nesiguri cum suntem. Iată-l pe cel mic, care cu omenitatea sa face concret chipul lui Dumnezeu. Iată mielul care se lasă dus la tăiere pentru a învinge răul. Iată răspunsul la aşteptările de fericire, de iubire, de vindecare, de pace, de punere capăt la diviziuni.

 

Pentru Andrei şi Ioan, Botezătorul este cel care îl arată pe Domnul, cel de care au într-adevăr nevoie şi care poate da sens vieţii lor. Îl urmează, deşi de la distanţă. Nu ştim dacă Isus şi-a dat seama imediat de cei doi; este sigur că la un moment dat se întoarce înapoi şi îi întreabă: „Ce căutaţi?” Şi aici iniţiativa pleacă de la Dumnezeu. Isus este cel care se întoarce şi-i „priveşte” pe cei doi ucenici. În stilul evanghelistului Ioan folosirea verbului „a vedea”, în jurul căruia pare să organizeze întreaga scenă, vrea să însemne că raporturile dintre diferitele personaje se realizează într-un contact direct, imediat: Ioan „fixează privirea asupra lui Isus”; apoi Isus este cel care „se întoarce şi vede” pe cei doi ucenici şi îi invită să „vină şi să vadă”; ei merg după el şi „văd unde locuieşte”; şi în cele din urmă Învăţătorul „fixează privirea” asupra lui Petru dându-i un nou nume, un nou destin. „A vedea” înseamnă a coborî în inima altuia şi în acelaşi timp a se lăsa pătruns în propria fiinţă; „a vedea” înseamnă a înţelege şi a fi înţeleşi. Este adevărat că iniţiativa vine de la Dumnezeu, dar în inima celor doi ucenici nu este golul, şi nici o linişte şi o mulţumire lacomă cu lucrurile dintotdeauna. Cei doi, în fond, nu au rămas în Galileea, în ţara lor sau în cetatea lor, să facă lucrurile dintotdeauna. Aveau în inimă dorinţa după o viaţă nouă pentru ei şi pentru alţii. Această dorinţă, această nevoie chiar neexprimată, întâlneşte întrebarea lui Isus: „Ce căutaţi?” Şi ei răspund: „Învăţătorule, unde locuieşti?” Nevoia după un „învăţător” pe care să-l urmeze şi o „casă” unde trăieşte este centrul căutării lor.

 

Dar mai este o întrebare care se ridică din inima oamenilor de astăzi într-un mod special. Rar se întâlnesc de fapt „învăţători” despre viaţă, este greu să găseşti o comunitate adevărată care să te primească şi să te însoţească. Localităţile noastre par construite pentru a face dacă nu imposibilă sigur grea o viaţă solidară şi comunitară. Mentalitatea utilitaristă şi consumistă, fuga după bunăstare individuală sau de grup, ne trag toate în jos, ne lasă singuri, orfani, şi în rivalitate unul cu altul. Există o absenţă de „taţi”, de „mame”, de „învăţători”, de puncte de referinţă, de modele de viaţă. În acest sens am devenit cu toţii mai săraci. La cine să mergem ca să învăţăm să trăim? Cine poate să ne arate, în cuvinte şi mai ales cu exemplul, pentru ce merită să trăim viaţa? Nu ne salvăm singur. Fiecare dintre noi are nevoie de ajutor: Samuel a fost ajutat de preotul Eli, Andrei de Ioan Botezătorul iar Petru de fratele său Andrei. Şi noi avem nevoie de un preot, de un frate, de o soră, de cineva care să ne ajute şi să ne însoţească în drumul nostru religios şi uman.

 

La întrebarea celor doi, Isus răspunde: „Veniţi şi vedeţi”. Tânărul profet din Nazaret nu vrea să explice; nu are de fapt o doctrină de transmis, dar o viaţă de comunicat; de aceea propune imediat o experienţă concretă, am putea spune, o prietenie care poate fi atinsă şi văzută. Cei doi „au mers şi au văzut unde locuia şi în acea zi s-au oprit la el; era cu aproximaţie ora patru după amiază”.

 

Este vorba fără îndoială de a rămâne în casa lui Isus; dar ceea ce a contat cu adevărat a fost că cei doi ucenici s-au fixat cu rădăcinile în tovărăşia lui Isus: au intrat în comuniune cu el, şi au fost transformaţi. A rămâne cu Isus nu poartă la închidere, nu blochează, nu închide orizonturile; dimpotrivă, poartă la a ieşi afară din propriul individualism, a depăşi provincialismul şi propriile fleacuri pentru a le vestit tuturor descoperirea fascinantă a celui care este infinit mai mare decât noi, Mesia. Viaţa celor doi se schimbă. Întâlnirea cu Isus creează o nouă fraternitate între Andrei şi Petru. „L-am găsit pe Mesia”, spune cu bucurie. Începe şi el să vorbească asemenea lui Ioan, arătându-l prezent pe Isus. Cuvântul trebuie să fie comunicat, altfel se pierde. Lumina nu se aprinde ca să se pună sub obroc. Am găsit viitorul, sensul, speranţa, ceea ce căutam, mult mai mult decât doream!

 

Învaţă-ne, Doamne, să comunicăm şi noi cu pasiune speranţa ta celui care caută viitorul şi salvarea. Îţi mulţumim pentru că tu continui să ne faci să stăm cu tine. Învaţă-ne să ne oprim pentru a te cunoaşte ca unicul învăţător şi păstor al vieţii noastre.

(mons. Vincenzo Paglia [18.01.2009]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=14499).

 

 

Gândul zilei [Dostoievski]

 „Desigur în fiecare mare scriitor este

un quantum profetic, o proiectare înainte,

dar la Dostoievski se poate vorbi despre

un mandat spiritual de profeţie,

întrucât opera sa narativă are

o calitate spirituală

care transcende hotarele observaţiei

şi fanteziei literare,

şi chiar ale consideraţiei filozofice

şi a perspicacităţii istorice,

pentru a deveni meditaţie religioasă.

De fapt, prezenţa efectivă,

centrul absolut al narativei sale este Dumnezeu:

orice raţiune tragică şi dramatică

a operei sale se află în misterul Mântuirii

şi iubirea lui Cristos intrată în istorie

este substanţa reală care dezvoltă existenţa

 şi chinul creaturilor sale.

Este o reprezentare teologică,

atât încât lectura operei sale este trecută

şi în mâna teologilor care au înţeles,

mai mult decât critica literară,

constanta ontologică şi valoarea sa profetică:

 de la Soloviov la Evdokimov, de la Berdiaev la Guardini,

ca să fac doar câteva referinţe de nume

dintre cele mai importante”.

(Valerio Volpini, „Dostoievski ha scritto per il futuro”

în: Osservatore Romano, 15 mai 1981, p. 5).

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

 

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

 de Mihai Eminescu

Mesajul de Crăciun al Papei Francisc (de Andrei Pleșu)

 

Ce aşteaptă drept-credincioşii de la o predică de Crăciun? Probabil, nu neapărat o subtilă disertaţie teologică. Dar nici pompa evlavioasă, mai mult decât previzibilă, a unui discurs festiv. Nu îmi permit să dau lecţii, nici măcar sugestii, „profesioniştilor“ care, an de an, se adresează poporului, pentru a lumina sensul sărbătorii. Pot spune doar la ce mă aştept eu. Mă aştept la noutate (adică nu la frazeologie repetitivă) şi la actualitate (adică la un mesaj de care să mă pot folosi de îndată ce ies din biserică, în devălmăşia lumii). Să nu fiu greşit înţeles: nu vreau originalitate cu orice preţ şi nici o colecţie de aluzii, mai mult sau mai puţin transparente, la situaţia de moment. Dar vreau să simt că cel care vorbeşte îşi trăieşte mesajul cu prospeţime, fără rutină, încercând, mereu, să-l redescopere şi să mă asocieze acestei redescoperiri. Vreau, de asemenea, să văd cum marele prilej al sărbătorii e pus la lucru în contextul viu, concret, în care se situează. 

Trebuie să spun că, anul acesta, modestele mele „exigenţe“ şi-au găsit o perfectă ilustrare în pastorala de Crăciun a Sanctităţii Sale, Papa Francisc. Cel puţin trei dintre afirmaţiile Sale sunt de o „catolicitate“ exemplară, cu alte cuvinte se potrivesc tuturor confesiunilor creştine (şi nu numai lor). Preoţimea noastră de toate rangurile n-ar avea decât de câştigat de pe urma unei reflecţii sincere, libere de prejudecăţi „apologetice“, asupra acestor trei afirmaţii. 

Încep cu cea mai „tare“: „O biserică (şi, în fond, orice instituţie – n.m., A.P.) care nu încearcă să se îmbunătăţească e ca un corp bolnav”. Aşadar, fără cântărire de sine, fără vigilenţa unei permanente autoevaluări, fără diagnosticul propriilor metehne şi fără curajul gestului vindecător, biserica riscă să devină un angrenaj de protocol, o birocraţie prepotentă. Chiar cei care observă ce nu merge sau ce merge strâmb ezită să spună ce cred şi să acţioneze. Teama de „amendă“ e mai mare decât nevoia de ameliorare, de intervenţie terapeutică. Jertfa nu se mai poartă. O înţelegere soldăţească a ideii de „ascultare“, un cult impur al „autorităţii“ blochează orice tentativă de eficienţă duhovnicească, orice formă de reactivitate creatoare. Dormităm cuminţi, mulţumiţi de noi înşine, într-un respect vag idolatru al ierarhiilor, un respect care nu se bizuie pe iubire, con-vieţuire şi con-simţire, ci pe frica de pedeapsă, pe comoditate şi orgoliu lumesc. Departe de mine gândul să îndemn la răzmeriţă bezmetică, la „reformă“ descumpănitoare. Propun însă un spor de preocupare pentru ceea ce, în corpul bisericesc, stagnează, regresează sau derapează. Şi un spor de înţeleaptă îndrăzneală. Nu poţi să te mişti moleşit, „conform“ până la pierderea chipului, într-un teritoriu care este al Dumnezeului Celui Viu!

Avertismentul pontifical capătă relief prin celelalte două afirmaţii de care aminteam. Mai întâi, se accentuează asupra unei triade de virtuţi, fără de care viaţa spiritului e stearpă: „seninătatea interioară, vioiciunea şi îndrăzneala“. Mai apoi, se semnalează boala unei anumite „nomenclaturi“ ecleziastice: boala celor care „se simt nemuritori şi indispensabili“. Boala celor care – îmi vine să spun – socotesc „harul“ nu ca dar, ci ca merit. Or, uneori, clerul de la noi şi de aiurea găseşte de cuviinţă să înlocuiască „seninătatea interioară“ cu imperativul unei „sobrietăţi“ de faţadă: mohorâtă, fără bucurie, fără iertare, fără iradiere. „Vioiciunea“ (mai ales cea mentală) trece drept frivolă, iar „îndrăzneala“ – drept nesupunere şi lipsă de cuviinţă. Sigur că practicarea oricărei virtuţi îşi are capcanele ei, dar inexpresivitatea nu e, niciodată, o virtute. Nici moţăiala, convenţia flască, căldicelul omiletic, gata-ştiutul, banalitatea ţanţoşă, stilul edificat şi edificator, fără întrebări, fără căutare, fără tensiune existenţială. 

Pastorala papală nu stă doar în aceste câteva gânduri, pe care le transmit, spre luare aminte, cititorilor. (Un pasaj amuzant vorbeşte şi despre „terorismul bârfei“ care bântuie în mediile înalt-bisericeşti. Fireşte „la ei“, nu „la noi“…). Ceea ce impresionează, dincolo de detalii şi fragmente memorabile, este tonul. Tonul unui om liber fără extravaganţă, riguros fără urmă de anchiloză. Una peste alta, un tip de discurs care are ceva de spus oricărui credincios căruia îi pasă de comunitatea lui şi, de fapt, oricărui contemporan care nu priveşte lumea cu indiferenţă.

(Andrei PLEŞU, „Mesajul de Crăciun al Papei Francisc”; Aparut in Dilema veche, nr. 569, 8-14 ianuarie 2015; sursă: http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/mesajul-craciun-al-papei-francisc).

Sfântul Ilariu din Poitiers (315-367), episcop, părinte al Bisericii

Sfântul Ilariu din Poitiers

„Eu sunt conştient că tu, Dumnezeule, Părinte veşnic, trebuie să fii scopul principal al vieţii mele, în aşa fel încât fiecare cuvânt al meu, fiecare sentiment să te poată exprima pe tine. Exerciţiul cuvântului, pe care tu mi l-ai dăruit, nu poate avea o recompensă mai mare decât aceea de a te sluji făcându-te cunoscut, arătând acestei lumi că te ignoră sau ereticului că te neagă, că tu eşti Tată, Tată al unicului născut (Fiul lui) Dumnezeu. Acesta este singurul scop pe care mi-l propun” (PL 10,48).

 

Ilariu făcuse un drum lung, chiar şi în sens material, mai înainte de a scrie aceste rânduri la începutul celor douăsprezece cărţi despre Sfânta Treime întru apărarea adevăratei credinţe. El fusese exilat în Asia Mică din ordinul împăratului Constans, dar, cum se poate observa cu uşurinţă, nu a pierdut timpul. Acest exil a fost pentru el o paranteză preţioasă, deoarece a putut cunoaşte astfel Biserica Orientului cu toate problemele sale, să aprofundeze studiul teologiei, dar, mai presus de toate, să crească în cunoaşterea plină de iubire a lui Dumnezeu şi să apere, prin cuvintele sale şi prin scris, divinitatea lui Cristos. Dar să o luăm în ordine.

La hotarele imperiului

S-a născut în jurul anului 315, la Poitiers, în Aquitania, la hotarele imperiului. Fiind bogat în pământuri şi în sclavi, a putut să se dedice încă din tinereţe studiului şi să-şi îmbogăţească cultura prin lectura celor mai celebri autori latini. S-a căsătorit cu o femeie de rangul său, o femeie vrednică, şi a avut o fiică, Abra. Climatul familial îi permitea să continue studiile şi să împărtăşească alături de soţia sa o preocupare care adesea le umbrea plăcerea de a trăi. Se întrebau, de fapt, de ce viaţa trebuie să se termine aşa de trist o dată cu moartea.

Cunoscuse în oraşul său persoane respectabile, creştini care, în general, nu aveau o cultură aleasă, dar care afirmau cu candoare că există un singur Dumnezeu şi că acesta ne aşteaptă în momentul morţii pentru a ne da o viaţă fără de sfârşit. Nu-i era deloc uşor să creadă spuselor lor: „Voi putea eu primi de la Dumnezeu această răsplată, dacă moartea şterge în mine orice speranţă şi orice element vital?” Timpul trecea, dar el a continuat să menţină contactul cu ei, până când, într-o zi, în mintea sa a strălucit o lumină: „Dumnezeu nu m-ar fi chemat niciodată la viaţă cu posibilitatea de a gândi şi de a dobândi înţelepciunea, dacă mai apoi ar fi voit să mă conducă spre un sfârşit decadent inevitabil şi spre moarte veşnică”. S-a înscris în rândul catecumenilor şi, într-o noapte de Paşti, a primit Botezul împreună cu soţia şi fiica sa, deoarece ei trei erau un tot unitar, nu numai în afecţiune, dar şi în gândire.

Pentru convertirea sa, lectura prologului Evangheliei după Ioan a fost determinantă, mai ales cuvintele: „Celor care l-au primit, (Cuvântul făcut trup) le-a dat puterea să devină fii ai lui Dumnezeu”. După Botez, a continuat să o citească cu pasiune, iar apoi a început lectura lui Matei. El înainta din descoperire în descoperire într-o lume de lumină despre care nu a gândit niciodată că ar putea exista.

Convertirea sa a produs stupoare în oraş şi creştinii erau mândri de acest lucru. Desigur că nu s-a apropiat de creştinism de placul cuiva: nu era caracterul său, aşa străin de carierism şi iubitor al unei vieţi liniştite în casa lui. Frecventa comunitatea şi, dacă era invitat, povestea descoperirile sale, şi toţi îl ascultau cu mirare, deoarece ceea ce spunea despre Dumnezeu era aşa de luminos şi atrăgător, încât se întipărea în inimă pentru totdeauna.

Episcop fără de voie

Tocmai pentru acest motiv, la moartea episcopului, în 350, populaţia, în unanimitate, a pronunţat numele său. El nu a opus rezistenţă, ţinând cont că orice protest ar fi fost inutil. În acel timp, chemarea unui preot sau a unui episcop era exprimată de comunitate şi, când nu se interpunea politica imperială, aceasta lovea chiar la ţintă. Mai târziu, amintindu-şi de acea zi, va spune că acea însărcinare „i-a fost o pedeapsă”, aşa cum a fost crucea pe umerii lui Cristos.

Despre originea speciilor de atei

Originile ateismului

 

Originile ateismului

În doar ultimii puţini ani prezenţa ateismului în spaţiul public a luat o amploare nemaiîntâlnită în Occident, dar mai ales în Statele Unite, unde ateii au înregistrat succese majore în tribunale, iar prezenţa lor în spaţiul public devine tot mai pregnantă. În acelaşi timp însă, intelectualii atei publica un număr tot mai mare de cărţi şi materiale cărora media seculara le acordă un spaţiu generos. Într-o oarecare măsură scrierile lor au efect. În Europa Occidentală numărul persoanelor care se declară fără Dumnezeu ori neagă existenţa lui Dumnezeu este în creştere, în timp ce de cealaltă parte a Atlanticului numărul ateilor încă rămâne mic, dar constant. Numărul cărţilor dedicate istoriei ateismului este şi el în creştere. Cu toate că de la o vreme cărţile care tratează acest subiect tind să devină monotone şi adăugă tot mai puţină valoare la ceea ce s-a scris deja asupra subiectului, unele dintre ele examinează subiectul din perspective unice, ceea ce îl ţine pe cititor interesat în lecturarea în întregime a cărţii.

O nouă apariţie editorială

O astfel de carte a fost publicată anul trecut de britanicul Nick Spencer sub un titlu care intrigă: „Atheists: The Origin of the Species” (Ateii: originea speciilor) Aşa după cum titlul indica, Spencer examinează originea „speciilor de atei”, afirmând încă de pe primele pagini că ateismul nu este un monolit şi nu poate fi tratat ca atare. De-a lungul istoriei, ateismul s-a manifestat în forme multiple, oamenii au dat ateismului înţelese diferite, iar cei care l-au promovat nu au fost neapărat persoane care nu au crezut în existenţa lui Dumnezeu sau a divinităţii. Iar unii intelectuali proeminenţi occidentali, între ei T. S. Eliot, au declarat ateismul o religie în sine, o variantă a creştinismului, un crez aparte cu un ritual specific lui. Iar dacă ateismul are origini, motivul principal pentru care încă există este existenţa teismului, adică a credinţei în divinitate. Cu alte cuvinte, atâta timp cât oamenii vor manifesta o credinţă în Dumnezeu ori în divinitate, conchide Spencer, ateismul şi ateii vor exista şi ei. În acest sens, ateismul nu este original ci reacţionar. Este o reacţie împotriva şi la adresa celor care cred în Dumnezeu.

Originile ateismului

La început însă, nu a fost aşa. Învăţăm lucruri interesante despre originile ateismului în cartea lui Spencer. Ateismul era cunoscut în lumea antică. Originile lui exacte nu sunt cunoscute, dar Biblia îl menţionează. Vechiul Testament îi numeşte pe atei „nebuni”. („Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu!”, Psalmul 14,1) Ateismul era cunoscut şi în Grecia antică. Plato, ne informează Spencer, ne spune că în vremea lui erau trei tipuri de ateism. Prima variantă este cea clasică, ce neagă în totalitate existenţa lui Dumnezeu. Al doilea ateism nu neagă existenţa lui Dumnezeu, dar presupunea că între zei ori Dumnezeu şi oameni nu există nici o legătură, între ei fiind o separare totală, unde oamenii nu sunt preocupaţi de zeităţi iar zeităţilor nu le pasă de oameni şi de soarta lor. A treia formă de ateism, însă, este probabil şi cea mai periculoasă: zeii sunt creaţi după chipul şi asemănarea oamenilor, nu invers. Adică oamenii îşi creează dumnezei după imaginaţiile şi moravurile lor şi le atribuie caractere asemănătoare oamenilor. Cartea lui Spencer este interesantă tocmai pentru că trasează evoluţia gândirii ateiste din aceste trei perspective.

Ateismul modern

Despre un ateism modern se poate vorbi doar de 150 de ani încoace, după enunţarea teoriei evoluţioniste şi a credinţei omului în puterea ştiinţei şi a raţiunii. Dacă până acum 150 de ani oamenii aşteptau salvarea (ori mântuirea) din partea lui Dumnezeu, de atunci încoace au o alternativă: ştiinţa şi raţiunea. Acestea din urmă au devenit, în sec. XX, fundamentul secularismului şi al societăţii seculare. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi, atenţionează Spencer. Pretenţia ateismului că, asemenea lui Prometeu, a descătuşat pe om de Dumnezeu, de frânghiile şi lanţurile Bisericii, a religiei ori a credinţei, spune Spencer, este o minciună. Este un „mit”. De fapt, adăugă el, ateismul are mai puţin de-a face cu raţiunea şi ştiinţa şi mai mult cu politica. Ateismul modern a fost în primul rând o cauză politică şi socială a intelectualilor deranjaţi de poziţia dominantă a Bisericii în lumea occidentală. Pentru a surpa poziţia Bisericii, afirma Spencer, ateii aveau nevoie de o teorie care să atragă masele şi să le întărâte împotriva Bisericii. Teoria asta a fost ateismul. La început o formă de anticlericalism, anticlericalismul a recurs la evoluţionism, raţiune şi ştiinţa şi s-a transformat într-o doctrină mai mult sau mai puţin coerentă care se numeşte „ateism”. Spune Spencer: „cartea aceasta argumentează că ateismul modern a avut în principal o cauză politică şi socială, şi dezvoltarea lui în Europa a avut mai mult de-a face cu abuzul autorităţii politice legitimate la nivel teologic, decât cu descoperirile în ştiinţă şi filosofie”.

Ce este ateismul?

Spencer încearcă şi o definiţie a istoriei ateismului: „istoria ateismului este cel mai bine înţeleasă ca un set de dezbateri despre autoritate, concepţie în care se suprapun diverse preocupări – există Dumnezeu?, cum ştim aceasta? cum să ne trăim viaţa? de cine să ascultăm?” În plus, Spencer numeşte ateismul o „învăţătură parazită”, care nu are un eşafod original, şi se defineşte nu prin ceea ce ar avea propriu, căci nu are, ci prin atacurile la adresa celor care cred în Dumnezeu. Atacurile virulente împotriva credinţei în Dumnezeu, a lui Dumnezeu şi împotriva celor care cred în Dumnezeu, au fost mereu, şi încă rămân, dieta zilnică a ateismului. Nu există varietate în manifestările ideologice ale ateismului. Există o limită a modalităţilor prin care se poate promova şi explică fraza, banală, „nu există Dumnezeu”. Şi tocmai acesta este falimentul ateismului şi al secularismului clădit pe el. Ateismul pretinde să demoleze credinţa în Dumnezeu dar este incapabil să o înlocuiască, să umple vidul. Din această perspectivă, ateismul se afla în aceeaşi poziţie în care s-a aflat teismul la început: este mereu atacat pentru poziţiile lui şubrede.

Cine este ateul?

Cititorii acestor rânduri probabil vor fi surprinşi să afle că ateii în Europa sunt menţionaţi încă din sec. XV, iar începând cu sec. XVI numărul cărţilor şi pamfletelor care denunţau credinţa în Dumnezeu, la acea vreme publicate ilegal, a crescut vertiginos. Arhivele istoriei arată că termenii de „ateu” şi „ateism” au apărut în scrierile europene pentru prima dată în prima parte a sec. XVI. Italia anului 1551 a fost descrisă de un călător englez că „ţara bolilor, a otrăviţilor şi a ateilor”. La fel şi Voltaire, în cartea lui „The Sage and the Atheist” (Învăţatul şi ateul), scria că în sec. XVI Italia era „plină de atei”. Arhivele Inchiziţiei spaniole menţionează şi ele mii de cazuri de persoane arestate ori date în instanţă pentru „ateism”. La începutul sec. XVII, în Paris se estimează că trăiau 50.000 de atei. O carte publicată în Germania în 1713 pretindea că ateismul în Germania a apărut în sec. XII. La fel în Olanda, care vreme de multe veacuri a fost refugiul preferat al ateilor, infidelilor şi al celor răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. Anglia sec. XVI era şi ea descrisă ca o ţară a „infidelilor şi ateilor”. Cărţi publicate atunci estimau numărul „infidelilor şi ateilor” în Anglia la 900.000, adică o şesime din întreaga populaţie a ţării. Ateismul s-a răspândit cu rapiditate nu doar între cei educaţi dar şi la masele needucate. Un scriitor de pe vremea aceea numea ateismul „un virus al minţii”.

Însă, înţelesul termenilor „ateu” şi „ateism” în sec. XV-XVII erau cu totul diferite de înţelesul acestor cuvinte astăzi. Cuvântul „ateu” era o etichetă vulgară aplicată oamenilor care îşi trăiau viaţa în neorânduială, imoralitate, păcătoşenie, ori batjocoreau învăţăturile Bisericii ori ale Bibliei. În alte cuvinte, erau oamenii care îşi trăiau viaţa „fără Dumnezeu”. Eticheta aceasta ar fi echivalentul, în zilele noastre, a cuvântului „depravat”. În categoria ateilor de atunci intrau beţivii, adulterii, cei care batjocoreau pe Dumnezeu, respingeau învăţăturile Bibliei, negau imortalitatea sufletului, negau învierea morţilor, existenţa raiului ori a iadului, ori doctrina creaţiei. Protestanţii includeau în categoria aceasta pe catolici şi catolicii pe protestanţi. Englezul Nicholas Brenton, într-o carte publicată în 1616, definea ateul ca „un pericol pentru societate, iubitor al vanităţii, uricios faptelor bune, ruşinea umanităţii… taverna este locul lui şi pântecele dumnezeul lui… nu cunoaşte pe Dumnezeu, nu se gândeşte la cer şi trece prin lumea aceasta ca diavolul spre iad…”

Cauzele ateismului european

Interesante, însă, sunt şi presupusele cauze care ar fi generat ateismul european. Scriitorii sec. XVI şi XVII le identifică în diviziunile teologice ale acelor vremuri, în scandalurile preoţeşti şi bisericeşti, în profanarea lucrurilor sacre, în bogăţiile şi prosperitatea Bisericii, şi în filosofie. În timp, ateismul european a evoluat în direcţii opuse, impunând revizuirea termenului de ateu şi ateism. Începând din sec. XVII, şi mai ales al XVIII-lea, termenul a început să fie atribuit în mod exclusiv celor care negau existenţa lui Dumnezeu. Cărţile lor, pe atunci încă publicate ilegal, au fost denunţate de Biserică, iar în 1549 Biserica Catolică a compilat un „Index al cărţilor interzise”. Erau cărţi care nu doar denunţau existenţa lui Dumnezeu, dar încurajau oamenii să trăiască pentru moment şi să îşi maximalizeze plăcerea fără teamă de o pedeapsă eternă ori de Judecata de apoi. Revoluţia Protestantă, susţine Spencer, a cauzat şi ea proliferarea ideilor ateiste, pentru că Biserica nu mai deţinea monopolul interpretării Scripturii. Încet, aceste idei au început să se suprapună, dând naştere ateismului occidental, care a precedat Revoluţia franceză din sec. XVIII.

Recomandăm o recenzie a cărţii lui Spencer publicată în iulie anul trecut în publicaţia Slate.

 

(„Despre originea speciilor de atei”; Sursa: http://lumea.catholica.ro/2015/01/despre-originea-speciilor-de-atei/9873249782349/; Buletinul informativ, 8 ianuarie 2014).

Sunetul tăcerii (The sound of silence) [muzică]