Sfântul Ilariu din Poitiers (315-367), episcop, părinte al Bisericii

Sfântul Ilariu din Poitiers

„Eu sunt conştient că tu, Dumnezeule, Părinte veşnic, trebuie să fii scopul principal al vieţii mele, în aşa fel încât fiecare cuvânt al meu, fiecare sentiment să te poată exprima pe tine. Exerciţiul cuvântului, pe care tu mi l-ai dăruit, nu poate avea o recompensă mai mare decât aceea de a te sluji făcându-te cunoscut, arătând acestei lumi că te ignoră sau ereticului că te neagă, că tu eşti Tată, Tată al unicului născut (Fiul lui) Dumnezeu. Acesta este singurul scop pe care mi-l propun” (PL 10,48).

 

Ilariu făcuse un drum lung, chiar şi în sens material, mai înainte de a scrie aceste rânduri la începutul celor douăsprezece cărţi despre Sfânta Treime întru apărarea adevăratei credinţe. El fusese exilat în Asia Mică din ordinul împăratului Constans, dar, cum se poate observa cu uşurinţă, nu a pierdut timpul. Acest exil a fost pentru el o paranteză preţioasă, deoarece a putut cunoaşte astfel Biserica Orientului cu toate problemele sale, să aprofundeze studiul teologiei, dar, mai presus de toate, să crească în cunoaşterea plină de iubire a lui Dumnezeu şi să apere, prin cuvintele sale şi prin scris, divinitatea lui Cristos. Dar să o luăm în ordine.

La hotarele imperiului

S-a născut în jurul anului 315, la Poitiers, în Aquitania, la hotarele imperiului. Fiind bogat în pământuri şi în sclavi, a putut să se dedice încă din tinereţe studiului şi să-şi îmbogăţească cultura prin lectura celor mai celebri autori latini. S-a căsătorit cu o femeie de rangul său, o femeie vrednică, şi a avut o fiică, Abra. Climatul familial îi permitea să continue studiile şi să împărtăşească alături de soţia sa o preocupare care adesea le umbrea plăcerea de a trăi. Se întrebau, de fapt, de ce viaţa trebuie să se termine aşa de trist o dată cu moartea.

Cunoscuse în oraşul său persoane respectabile, creştini care, în general, nu aveau o cultură aleasă, dar care afirmau cu candoare că există un singur Dumnezeu şi că acesta ne aşteaptă în momentul morţii pentru a ne da o viaţă fără de sfârşit. Nu-i era deloc uşor să creadă spuselor lor: „Voi putea eu primi de la Dumnezeu această răsplată, dacă moartea şterge în mine orice speranţă şi orice element vital?” Timpul trecea, dar el a continuat să menţină contactul cu ei, până când, într-o zi, în mintea sa a strălucit o lumină: „Dumnezeu nu m-ar fi chemat niciodată la viaţă cu posibilitatea de a gândi şi de a dobândi înţelepciunea, dacă mai apoi ar fi voit să mă conducă spre un sfârşit decadent inevitabil şi spre moarte veşnică”. S-a înscris în rândul catecumenilor şi, într-o noapte de Paşti, a primit Botezul împreună cu soţia şi fiica sa, deoarece ei trei erau un tot unitar, nu numai în afecţiune, dar şi în gândire.

Pentru convertirea sa, lectura prologului Evangheliei după Ioan a fost determinantă, mai ales cuvintele: „Celor care l-au primit, (Cuvântul făcut trup) le-a dat puterea să devină fii ai lui Dumnezeu”. După Botez, a continuat să o citească cu pasiune, iar apoi a început lectura lui Matei. El înainta din descoperire în descoperire într-o lume de lumină despre care nu a gândit niciodată că ar putea exista.

Convertirea sa a produs stupoare în oraş şi creştinii erau mândri de acest lucru. Desigur că nu s-a apropiat de creştinism de placul cuiva: nu era caracterul său, aşa străin de carierism şi iubitor al unei vieţi liniştite în casa lui. Frecventa comunitatea şi, dacă era invitat, povestea descoperirile sale, şi toţi îl ascultau cu mirare, deoarece ceea ce spunea despre Dumnezeu era aşa de luminos şi atrăgător, încât se întipărea în inimă pentru totdeauna.

Episcop fără de voie

Tocmai pentru acest motiv, la moartea episcopului, în 350, populaţia, în unanimitate, a pronunţat numele său. El nu a opus rezistenţă, ţinând cont că orice protest ar fi fost inutil. În acel timp, chemarea unui preot sau a unui episcop era exprimată de comunitate şi, când nu se interpunea politica imperială, aceasta lovea chiar la ţintă. Mai târziu, amintindu-şi de acea zi, va spune că acea însărcinare „i-a fost o pedeapsă”, aşa cum a fost crucea pe umerii lui Cristos.

Să fie episcop, într-un prim moment, a fost relativ uşor, chiar dacă a trebuit să spună „adio” liniştii cu care se obişnuise. Soţia l-a lăsat liber, ca să se ocupe de problemele Bisericii, şi îl vedea numai la altar atunci când celebra Euharistia. A înţeles că, de acum înainte, nu-i mai aparţinea şi l-a dăruit cu bucurie acelui Dumnezeu care intrase într-un mod atât de neaşteptat şi de profund în viaţa lor. Nu se gândiseră niciodată să trăiască asemenea călugărilor, dar acum aveau posibilitatea să o facă, şi amândoi erau de acord că era un lucru minunat. Abra, în acest timp, creştea alături de mama sa şi împărtăşea aceleaşi sentimente.

Munca lui Ilariu era aceea a oricărui episcop: să administreze bunurile pe care credincioşii le donaseră pentru cei săraci şi pentru văduve, să celebreze cultul, să pregătească catecumenii pentru Botez, să instruiască credincioşii prin predică şi, mai presus de toate, să menţină armonia în comunitate. Lucrurile mergeau aşa de bine, încât faima sa s-a răspândit în întreaga Galie, lucru ce l-a atras şi pe tânărul Martin, îndată după convertirea sa. Cei doi se înţelegeau de minune, şi Ilariu, după ce a căutat să-l integreze pe acest nou soldat în Biserica sa, a trebuit să recunoască faptul că Martin era născut pentru viaţa monastică şi i-a acordat tot sprijinul său în acest sens.

Până în anul 350, nimeni în Galia nu cunoştea existenţa arianismului, cu atât mai puţin cei din Poitiers. Ilariu a mărturisit cu candoare că, deşi era episcop, „nu auzise niciodată vorbindu-se de Crezul de la Niceea mai înainte de a fi trimis în exil”. Când erezia a început să se răspândească asemenea buruienii – nu pentru că poporul ar fi ţinut la aceasta, ci pentru că autoritatea imperială, adunând episcopii după bunul lor plac în sinoade şi concilii, o impunea –, Ilariu nu şi-a asumat-o. Nu numai că a refuzat să participe la Conciliul din Arles, în 353, şi la acela din Milano, în 355, dar la momentul potrivit, şi-a făcut auzit cu claritate glasul, organizând o reuniune a episcopilor la Paris, fără să ceară vreun acord împăratului. La acest sinod, toţi episcopii din Galia, cu acea libertate ce trebuie să fie proprie Bisericii, i-au condamnat pe episcopii Ursaciu şi Valens, din Panonia, şi Saturnin, din Arles, care au încercat să introducă arianismul în Occident. O dată reafirmată adevărata credinţă, Ilariu obţine chiar şi anularea condamnării sfântului Atanasiu de Alexandria, pronunţată la Arles şi reiterată la Milano din voinţa împăratului.

Un exil dureros, dar fecund

Împăratul Constans, care până atunci ignorase până şi existenţa episcopului din Poitiers, l-a trimis drept în exil, în Asia Mică. Acesta, în haina sa de exilat, i-a răspuns cu mândrie: „Sunt catolic, nu vreau să fiu eretic; sunt creştin, nu vreau să fiu arian; mai bine să mor decât să cedez puterii unui om şi să mânjesc puritatea credinţei mele” (Ad Const., I,1).

În Frigia, unde fusese exilat, Ilariu se bucura de o relativă libertate de mişcare şi a avut posibilitatea să constate cu proprii ochi la ce stare jalnică ajunseseră Bisericile din Orient. Nu mai exista acea fervoare de altădată între credincioşi şi mulţi păstori erau pe deplin aserviţi puterii politice. El nota cu tristeţe: „În mare suferinţă se găsesc aici episcopii şi credincioşii care admit credinţa de la Niceea. Eroarea a prins rădăcini şi a sporit datorită perversităţii unora… Zece provincii din Asia, unde mă aflu, cu adevărat nu-l (mai) cunosc pe Dumnezeu” (De Synodis, 63).

Credinţa sa în Sfânta Treime era clară şi, după ce a expus-o în scris în cartea sa, Despre Sfânta Treime, s-a apucat de o altă operă, Despre sinoade, în tentativa de a-i pune de acord pe episcopii din cele două părţi ale imperiului. În fond, el era convins că atâtea controverse doctrinale ar putea fi rezolvate punându-se de acord prin fixarea conţinutului termenilor. De aceea, a încercat să se apropie de toţi, să le explice, să-i invite la înţelegere: „Nu am considerat un delict faptul că am avut un dialog cu ei… că am intrat în casa lor de rugăciune şi că am sperat ceea ce se aştepta de la ei pentru binele păcii” (Adv. Const., 2). Totuşi, simţul practic al romanului nu a reuşit să mulţumească spiritul subtil al grecilor.

El îşi încheia cartea sa, Despre sinoade, cu acest salut adresat episcopilor din Galia: „Acum vă revine vouă: lucrând în unitate şi prudenţă, să păstraţi în conştiinţa voastră curată şi fără pată credinţa pe care aţi menţinut-o până acum intactă. Amintiţi-vă de mine în rugăciunile voastre. Acum, că mi-am expus credinţa, nu mai ştiu nici eu dacă nu-mi convine mai mult să mor decât să încerc bucuria de a mă întoarce în mijlocul vostru”.

Dacă la Poitiers nu fusese permis nimănui să ocupe locul său, deoarece el însuşi, prin scrisorile sale, conducea Biserica prin prezbiteri şi diaconi, în Orient, activitatea sa energică şi cuvântul său convingător au început să-i alarmeze pe episcopii arieni. Împăratului, care, plictisit şi el de certurile religioase, voia să le pună capăt printr-un conciliu universal, ei i-au sugerat în schimb două concilii distincte: unul la Rimini, pentru occidentali, şi un altul la Seleucia, pentru orientali.

Ilariu s-a îndreptat spre Seleucia, dar aici nu s-a hotărât nimic şi împăratul a cerut să fie reluat la Constantinopol; la Rimini, în schimb, sub presiunea imperială, părinţii – mulţi fără să-şi dea seama – au subscris unei formule ariene.

Vestea s-a răspândit şi în Orient, şi ea a dat o nouă forţă duşmanilor lui Ilariu. Tocmai occidentalii, pe care Ilariu îi prezentase ca susţinători ai dreptei doctrine, acum au subscris împotriva ei, aliniindu-se poziţiilor majorităţii episcopilor Orientului. Episcopul de Poitiers, deci – au conchis adversarii săi –, cânta în afara corului şi, pentru a nu-i mai tulbura, au hotărât să-l pedepsească, trimiţându-l din nou în Galia, la scaunul său episcopal, cu speranţa că aşa va tăcea pentru totdeauna. A fost trimis în Galia cu acuza că a tulburat pacea în Orient.

Întoarcerea în patrie

Ilariu a trebuit să constate că colegii săi de la Rimini nu au avut curajul martiriului. Când a reuşit să primească veşti mai sigure în privinţa desfăşurării acelei reuniuni, i-a scris o scrisoare de foc împăratului: „Tu lupţi împotriva lui Dumnezeu, tu distrugi Biserica, persecuţi sfinţii, calci în picioare religia…, te prefaci a fi creştin şi, în schimb, tu eşti un nou duşman al lui Cristos; împarţi însemne episcopale tuturor celor care te urmează şi pui episcopi răi în locul celor buni; reuneşti concilii şi îi constrângi pe episcopii occidentali, sechestraţi la Rimini, terorizaţi de ameninţările tale, vlăguiţi de foame, înfriguraţi din cauza iernii, rătăciţi din cauza minciunilor tale, să abandoneze credinţa” (Contra Const., 7).

Deşi întoarcerea la Poitiers a fost un adevărat triumf, Ilariu a traversat o perioadă foarte dificilă. Merita suferinţa de a apăra credinţa în faţa episcopilor care nu au păstrat nimic din viaţa evanghelică? La ce serveşte o Biserică aservită împăratului? În această perioadă el primeşte vizita sfântului Martin, şi atunci a simţit că renaşte la viaţă. Chiar dacă era informat asupra situaţiei deloc consolante din Italia de Nord, unde împăratul reuşise să pună un episcop arian în scaunul de la Milano, dar şi în atâtea alte scaune secundare, sfinţenia lui Martin monahul şi a proiectelor sale de viaţă evanghelică i-au redat speranţa. Ilariu şi-a reluat poziţia de luptă cu reînnoită vigoare, meritându-şi acest elogiu al lui Sulpicius Severus: „Întreaga lume trebuie să recunoască faptul că patria noastră galică a fost eliberată de păcatul ereziei prin intervenţia episcopului Ilariu”. Şi nu numai Galia a fost luminată de lumina ce iradia din mintea şi inima episcopului de Poitiers, deoarece acesta, împreună cu sfântul Eusebiu de Vercelli, şi-a făcut simţită influenţa şi în Italia.

Şi-a petrecut ultimii ani în relativă linişte. O dată cu moartea lui Constans, Biserica şi-a redobândit libertatea şi erezia începea să apună, în timp ce Martin, devenit episcop de Tours, evangheliza ţăranii săraci şi organiza viaţa monahilor şi a clerului, făcând să înflorească pretutindeni viaţa evanghelică.

Era aproape timpul întâlnirii acelui Dumnezeu unul şi întreit pe care îl iubise şi pentru care suferise atât de mult. Acum era aşteptat acolo unde, cum el însuşi scria, „nu mai există nici suferinţă care să vină din partea unui tiran, nici ademenire pentru onoare sau faimă inutilă, nici durere şi nici oboseală; trupul nu mai are nevoie de hrană şi nici de somn. Lumina veşniciei ne va cuprinde şi ne va lumina fără încetare întreaga viaţă. Vom poseda binele cel mai înalt. Cu toţii vom asculta cuvântul lui Dumnezeu şi, în corul veşnic, alături de îngeri, vom cânta măreţia lui Dumnezeu, Domnul nostru”.

Cufundat în această contemplaţie, a plecat la cer la 1 noiembrie 367. Din familia sa rămânea în viaţă fiica, Abra, care alesese starea de feciorie. Tatăl său, din exil, îi trimisese, cu ocazia alegerii ei, o foarte frumoasă scrisoare în care cânta frumuseţea stării feciorelnice.

(Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iaşi 2007, 24-29).