În inima Bisericii, eu voi fi iubire [Sfânta Tereza a Pruncului Isus, călugăriță]

Sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873 – 1897).

De vreme ce aspirațiile mele imense erau pentru mine un martiriu, m-am îndreptat spre scrisorile sfân­tului Paul pentru a găsi în ele, în sfârșit, un răspuns. Ochii mi-au căzut din întâmplare pe capitolele 12 și 13 din Scrisoarea întâi către Corinteni și am citit, în primul capitol, că nu toți pot fi, în același timp, apostoli, profeți și învățători și că Biserica se compune din diferite mădulare și că ochiul nu poate să fie, în același timp, mână. Desigur, un răspuns clar însă încă nu potolea dorințele mele și încă nu aveam pace.

Am continuat citirea și nu mi-am pierdut cumpătul. Astfel, am găsit o frază care mi-a dat ușurare: Voi însă căutați darurile cele mai bune. Și eu vă voi arăta o cale și mai minunată (1Cor 12,31). De fapt, Apostolul declară că și carismele cele mai bune sunt nimic fără dragoste și că însăși dragostea este calea cea mai perfectă ce conduce cu siguranță la Dumnezeu. În sfârșit, găsisem pacea.

Cele mai frumoase pagini de întelepciune biblică

Cele mai frumoase pagini de întelepciune biblică.pdf

Ce înțelegem prin „înțelepciunea biblică”?

Orientul antic a avut o literatură sapienţială înfloritoare, atât în Egipt, cât şi în diversele culturi din Mesopotamia, pre cum şi la Ugarit. Este o înţelepciune care transcende graniţele, mai degrabă profană, şi care se ocupă de destinul indivizilor nu pe baza reflecţiei filozofice (precum cea grecească), ci pe baza experienţei de viaţă. Îl învaţă pe om să se conformeze ordinii universului, căutând să-i ofere astfel mijloacele de a fi fericit. Cum nu întotdeauna reuşeşte, ajunge deseori la pesimism.

Această literatură a fost cunoscută de israeliţi: cel mai mare elogiu adus lui Solomon este că „era mai presus de fiii Răsăritului şi ai Egiptului“ şi decât cananeenii Etan şi fiii lui Mahol, Heman, Kalkol şi Darda (1Regi/3Regi [LXX] 4,31). Sunt amintiţi înţelepţii arabi şi edomiţi (Ieremia 49,7, Abdia 8). Iov şi prietenii lui trăiesc în Edom. Există Psalmi atribuiţi lui Etan (89/88) şi lui Heman „băştinaşul“ (88/87). Agur şi Lemuel, regele din Massa (trib din nordul Arabiei), apar ca autori de proverbe (Proverbe 30–31).

Chiar dacă găsim, în mod firesc, multe elemente comune cu lite ratura sapienţială a popoarelor învecinate, în cărţile biblice de înţelepciune totul e privit prin raportare la Dumnezeu, în lumina religiei revelate, care subîntinde modul de gândire al vechilor israe liţi. Datorită acestui fapt se evită pesimismul, chiar dacă problema suferinţei se pune constant şi acut, cu multă sinceritate.

Se afirmă de obicei că, spre deosebire de celelalte cărţi biblice, în cărţile sapienţiale nu apar marile teme ca legământul, mesianismul etc., scopul înţelepţilor fiind ca, pe baza experienţei personale, să extragă din viaţa cotidiană principii de comportare constante, plăcute lui Dumnezeu, deoarece relaţia cu Dumnezeu face parte din realitatea vieţii omului. De fapt, autorii cărţilor de înţelepciune s-au hrănit întreaga viaţă cu ceea ce s-a numit ulterior „Legea şi Profeţii“, indiferent de forma pe care o aveau în vremea lor textele respective: ele „trăiesc“ în literatura sapienţială inspirând principiile, iar uneori transpar şi în aluzii directe. De aceea, am socotit potrivit să începem cu câteva dintre textele inspiratoare.

(sursă: Humanitas - biblioteca virtuala - 57 volume sunt la biblioteca virtuală [26 martie 2020]).

Sfântul Augustin, Confesiuni (ediție bilingvă)

Sfântul Augustin, Confesiuni.pdf

„Inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în tine!”

(Augustin, Confesiuni, Cartea 1,1.4: CCL 27, 4).

  

Cartea I

Capitolul 1

Invocaţie către Dumnezeu.

Cunoaştere şi credinţă Mare eşti, Doamne, şi cu adevărat vrednic de laudă! ¹ Mare este puterea ta, iar înţelepciunea ta nu poate fi măsurată ².

Şi totuşi, un om, o neînsemnată frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească! Un om purtând asupra sa datul morţii, purtând mărturia că tu te împotriveşti celor trufaşi ³. Şi totuşi, un om, o neînsemnată frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească. Tu l-ai îndemnat să-şi afle bucuria lăudându-te pe tine, căci pentru tine ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în tine ⁴ .

Dă-mi, Doamne, putinţa de a şti şi de a înţelege dacă trebuie mai întâi să te invoc ori să te laud, să te cunosc mai întâi ori să te invoc! Dar cine te va invoca fără să te cunoască? Căci cel care nu te cunoaşte poate invoca pe altcineva în locul tău! Sau, mai degrabă, nu eşti tu invocat tocmai ca să fii cunoscut? Dar cum îl vor invoca pe cel în care nu au crezut? Sau cum vor crede fără propovăduitor? ⁵ Şi-l vor lăuda pe Domnul cei care-l caută ⁶ . Cei care-l caută îl vor găsi, iar cei care-l găsesc îl vor lăuda.

Te voi căuta, Doamne, invocându-te, şi, crezând în tine, te voi invoca! ⁷ Căci tu ne-ai fost vestit nouă. Te va invoca, Doamne, credinţa mea, aceea pe care mi-ai insuflat-o prin natura omenească a fiului tău, prin slujirea propovăduitorului tău ⁸ .

(sursă: Humanitas - biblioteca virtuala - 57 volume sunt la biblioteca virtuală [26 martie 2020]).

Sfântul Benedict (480-546), călugăr

Sfântul Benedict și sora sa, sfântă Scolastica.

„Tu l-ai făcut ilustru prin sfinţenie şi însemnat prin minunile sale, l-ai făcut învăţător eminent pentru viaţa monastică, şi tuturor l-ai indicat ca învăţător de înţelepciune spirituală prin dragostea faţă de rugăciune şi de muncă. Strălucită călăuză a popoarelor spre lumina evangheliei, şi înălţat la cer pe o cale luminoasă, el învaţă oamenii din toate timpurile să te caute pe tine, o, Părinte, pe drumul cel drept şi să caute bogăţiile cele veşnicie pregătite de tine!” [1].

Grigore cel Mare este singurul care ne povesteşte, cu credibilă veridicitate, în Dialogurile sale, viaţa sfântului Benedict, chiar dacă cu criterii istorice diferite de cele de azi. „Dacă exista un om – spune cardinalul benedictin Schuster – care să nu înghită cu uşurinţă cele ce i se spuneau, acesta era, desigur, Grigore, obişnuit să nu creadă dintr-o dată, să analizeze, să cântărească cuvintele şi ale sale, şi ale altora”[2].

Benedict s-a născut prin anul 480, la Norcia, la circa 80 km de Roma, într-o familie cu stare economică bună, care îşi putea permite să-l trimită în capitală, însoţit de credincioasa sa doică, pentru a se perfecţiona în studii fără să piardă bunele moravuri.

Evlavia trebuie practicată în diferite moduri

Sfântul Francisc de Sales (1567-1622) , episcop - patronul jurnaliștilor.

La facerea lumii, Dumnezeu poruncea plantelor să facă roadele lor, fiecare după felul ei: tot astfel porun­ceşte el creştinilor, care sunt plantele vii ale Bisericii sale, să producă roadele evlaviei, fiecare după starea şi chemarea lui. 

Evlavia trebuie să fie practicată în diferite moduri: într-un fel de nobil, în alt fel de meseriaş, într-un fel de servitor, în alt fel de rege, într-un fel de văduvă şi de tânăra necăsătorită, în alt fel de femeia măritată. Şi nu numai atât, dar trebuie potrivită practicarea evlaviei cu puterile, treburile şi obligaţiile fiecăruia în particular. 

Spune-mi, te rog, Filotee, ar fi potrivit oare ca epis­copul să voiască a fi izolat ca certosinul? Şi dacă oamenii căsătoriţi n-ar voi să strângă mai mult decât capucinii, dacă lucrătorul ar fi toată ziua la biserică, cum e călugărul, iar călugărul ar fi mereu expus la tot felul de întâlniri pentru serviciul aproapelui ca epis­copul, această evlavie n-ar fi oare ridicolă, fără regulă şi de nesuferit? 

Această greşeală şi absurditate totuşi se întâmplă foarte des. Nu, Filotee, evlavia nu strică nici un lucru când este adevărată, ci le desăvârşeşte pe toate, iar când se împo­triveşte legitimei ocupaţii a cuiva, ea este, fără îndoială, greşită. 

Albina scoate mierea ei din flori, fără a le stânjeni, lăsându-le întregi şi proaspete precum le-a găsit; dar adevărata evlavie face şi mai bine, căci nu numai că nu strică nici un fel de îndeletnicire sau ocupaţie, ci, dimpotrivă, le împodobeşte şi le înfrumu­seţează. 

Căci, aşa cum orice fel de pietre scumpe puse în miere devin mai strălucitoare, fiecare după culoarea ei, tot aşa, oricine devine mai plăcut în ocupaţia lui, când o uneşte cu evlavia: grija casei devine liniştită, iubirea soţului şi a soţiei mai sinceră, serviciul principelui mai credin­cios şi tot felul de ocupaţii mai dulci şi mai prietenoase. 

Este o greşeală, ba chiar o erezie, de-a voi să scoţi viaţa evlavioasă din cazarma soldaţilor, din prăvălia negustorilor, de la curtea capetelor încoronate, din căsni­cia persoanelor căsătorite. Este adevărat, Filotee, că evlavia pur contemplativă, călugărească şi religioasă nu poate fi exercitată în aceste profesii; dar, de aseme­nea, în afară de aceste trei feluri de evlavie, mai există multe altele, menite să-i desăvârşească pe aceia care trăiesc în lume. 

Oriunde am fi, putem şi trebuie să tindem la viaţa desăvârşită.

(Din Îndrumare la viaţa evlavioasă, de sfântul Francisc de Sales, episcop [partea 1, cap. 3]).

 

Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii – papa Francisc 2019

Papa Francisc cu porumbelul simbolul păcii.

 Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru celebrarea celei de-a 52-a
Zile Mondiale a Păcii 1 ianuarie 2019

Politica bună este în slujba păcii 

1. „Pace acestei case!” 

Trimițându-i în misiune pe discipolii săi, Isus le spune: „În casa în care intrați spuneți mai întâi: «Pace acestei case!» Și dacă se află acolo cineva vrednic de pace, pacea voastră va rămâne peste el. Dacă nu, se va întoarce la voi” (Lc 10,5-6).

A oferi pacea este în inima misiunii discipolilor lui Cristos. Și această ofertă este adresată tuturor, bărbați și femei, care speră în pace în mijlocul dramelor și a violențelor din istoria umană[1]. „Casa” despre care vorbește Isus este fiecare familie, fiecare comunitate, fiecare țară, fiecare continent, în singularitatea lor și în istoria lor; este înainte de toate fiecare persoană, fără deosebiri și fără discriminări. Este și „casa comună” a noastră: planeta în care Dumnezeu ne-a pus să locuim și de care suntem chemați să ne îngrijim cu atenție.

Așadar aceasta este și urarea mea la începutul noului an: „Pace acestei case!”.

„Rugăciunea” sfântului Thomas Morus

Sf. Thomas Morus (1478-1535).

„Doamne, dă-mi o digestie bună şi, natural, şi ceva de mâncare. Dă-mi sănătatea trupului şi buna-dispoziţie pentru a o putea menţine.

Doamne, dă-mi un suflet sănătos, care să aibă mereu înaintea ochilor ceea ce este bun şi curat, încât să nu se scandalizeze în faţa păcatului, dar să ştie întotdeauna să găsească mijloacele pentru a-i opune remediul.

Doamne, dă-mi o inimă care nu cunoaşte aversiunea, murmurul, suspinul şi lamentarea. Nu permite să mă preocup prea mult de ceea ce-mi centrează atenţia spre mine, adică spre ceea ce se cheamă «eu».

Doamne, dă-mi simţul umorului: dă-mi harul să ştiu să zâmbesc la o glumă, pentru a şti să reţin pentru viaţă un pic de bucurie şi să-i ajut şi pe alţii să participe la ea”. Amin.

(sursă:http://www.calendarcatolic.ro).

Give me a good digestion, Lord,

And also something to digest.

Give me a healthy body,

Lord, With sense to keep it at its best.

Give me a healthy mind, Lord,

To keep the good and pure in sight,

Which, seeing sin, is not appalled,

But finds a way to set it right.

Give me a mind that is not bored,

That does not whimper, whine or sigh;

Don't let me worry overmuch

About the fussy thing called I.

Give me a sense of humor,

Lord, Give me the grace to see a jake,

To get sorne happiness from life

And pass it on to other folk.

Sfântul Anton de Padova (1195-1231)

Sfântul Anton de Padova și pruncul Isus.

„Cea mai înaltă origine, cum spune Augustin în cartea De vera religione, este Tatăl, de la care sunt toate lucrurile şi de la care purcede Fiul şi Duhul Sfânt. Frumuseţea perfectă este Fiul, adevărul Tatălui, cu nimic deosebit faţă de el. Perfecta bucurie şi supremul bine este Duhul Sfânt, darul reciproc al iubirii Tatălui şi a Fiului” [1].

Aceasta era teologia pe care fratele Anton o învăţa fraţilor deja în timpul sfântului Francisc. El dădea ordinului în formare o pregătire intelectuală care l-ar fi făcut capabil să poarte carisma franciscană în orice ambient, fără să piardă splendoarea sa genuină. Dar figura lui Anton este puţin cunoscută sub acest aspect, în timp ce este foarte cunoscută în versiunea elaborată de pietatea populară.

Un sfânt universal

Într-o bibliotecă a unui episcop brazilian, am dat întâmplător de un foarte frumos volum cu titlul: „Anton din Lisabona, sfânt şi soldat”. Că ţările de tradiţie lusitană au păstrat plăcuta amintire a originii sale portugheze, o ştiam bine, dar că dragostea brazilienilor pentru acest sfânt a ajuns până într-acolo încât l-au înrolat în armata lor, acest lucru nu mi l-am putut imagina niciodată. Nu numai că l-au voit ca protector al soldaţilor lor, dar au făcut ca toţi militarii de carieră, de la simplul soldat la căpitan, să verse regulat stipendiul nu în contul lui, care în paradis nu caută bani, ci a unui convent al său.

Pe de altă parte, nu există lucru mai admirabil decât că devoţiunea acestui sfânt a depăşit demult graniţele Bisericii Catolice, trezind interes în rândul ortodocşilor, budhiştilor şi musulmanilor. Acolo unde au ajuns franciscanii, populaţia, fără deosebire de credinţă religioasă, l-a primit ca pe omul lui Dumnezeu, care, cu puterea sa vindecătoare, vine în întâmpinarea durerilor şi aşteptărilor omenirii din toate timpurile. Chiar şi pentru aceasta, sunt relatate despre el minuni fără sfârşit şi, uneori, chiar lipsite de simţ critic.

Papa Francisc și Curia Romană la exerciții spirituale (17-23 februarie 2018)

Papa Francisc și Curia Romana la exerciții spirituale (17-23 februarie 2018). 

Imediat ce a ajuns la Ariccia, în capela Casei „Divin Maestro” dei Paolini, papa a ascultat meditațiile propuse de preotul José Tolentino Mendoça. Este un teolog și un poet portugez, vice-diredtor al Universității Catolici din Lisabona. A ales ca temă „Elogiul setei” relatată de evanghelistul Ioan (In 4,5-24) asupra întâlnirii dintre Isus și samariteana la fântână. 

(sursă: Vatican News - Italiano). 

„Cred” [To believe] de Jackie Evancho

Jackie Evancho – o fată cu o voce extraordinară cu un minunat mesaj: „cred”. Este o piesă scrisă de unchiul său Matthew Evancho şi intitulată „To believe” [„Cred”]. Mesajul melodiei este unul de rugăciune, pentru cei care sunt mai puţin fericiţi în această lume. Bucuraţi-vă de un spectacol frumos şi captivant, oferit de această fetiţă talentată, cu părul blond şi cu o voce specială în care inimile vi se vor inunda de căldură şi candoare. O voce și un mesaj de speranță...

To Believe

by Matthew Evancho

Before I lay me down to rest

I ask the Lord one small request

I know I have all I could need

But this prayer is not for me

Too many people on this day

Don't have a peaceful place to stay

Let all fighting cease that your children may see peace

Wipe their tears of sorrow away

To believe in a day

When hunger and war will pass away

To have the hope amidst despair

That every sparrow's counted

That you hear each cry and listen to each prayer

Let me try always to believe

That we can hear the hearts that grieve

Please help us not ignore

The anguished cries of the poor

Or their pain will never leave

To believe in a day

When hunger and war will pass away

To have the hope amidst despair

That every sparrow's counted

That you hear their cries and listen to each prayer

[spoken prayer:]

Father, as you see, I'm just a child

And there's so much to understand
But if Your Grace should surround me
Then I'll do the best I can
I promise, I'll do the very best I can

[chorus plus]

To believe in a day
When hunger and war will pass away
To have the hope amidst despair
That every sparrow's counted
That you hear each cry and listen to each

Prayer [Hear each cry and listen to each prayer]

Help us do Your will oh Father
In the name of all that's true
And we'll see in one another
The loving image of You

Numele său este Jackie Evancho din Pittsburgh, Pennsylvania (Statele Unite ale Americii). 

Sfântul Alfons Maria de Liguori (1696-1787), episcop, învăţător al Bisericii

Sf. Afons Maria deLiguori

„În istoria Bisericii, el este napolitanul cu inteligenţa cea mai profundă, după anul 1500, aşa cum a fost Toma după anul 1000... El a pus pe buzele tuturor, chiar şi a analfabeţilor, cuvintele sfintei Tereza de Avila şi ale sfântului Ioan al Crucii. El a transmis oamenilor termenii cei mai înalţi în formulele cele mai simple, sentimentele cele mai extatice în limbajul obişnuit. A creat, în cei simpli, o inimă de sfinţi şi mari sfinţi” (Luca G., de, S. Alfonso il mio maestro, p. 131, cit. în: T. Rey-Mermet, Il santo del secolo dei lumi, Alfonso de Liguori, Città Nuova, Roma 1983, p. 825).

Alfons avea doar 13 ani şi Teresina doar 5, când părinţii lor le-au aranjat deja viitoarea lor căsătorie. Nu făceau aceasta cu sentimentul că ar interveni în libera alegere a fiilor, ci cu convingerea că astfel le prevedeau din timp un viitor fericit! Între timp, băiatul înainta în studii şi copila se pregătea în şcoala carmelitelor Preasfântului Sacrament.

Lucrurile au decurs însă într-un mod diferit, deoarece cei doi interesaţi, deşi se cunoşteau încă de mici - erau verişori şi cele două familii se vizitau -, aveau aspiraţii mult mai înalte decât cele ale părinţilor. Tereza, în deplin acord cu Alfons, a refuzat dreptul primului născut cu toate onorurile familiilor nobile şi, la 15 ani, s-a întors în mănăstire, unde era crescută după exemplul Terezei de Avila. Alfons îi va scrie viaţa şi va mărturisi prietenilor că, dacă micuţa sa logodnică a ales Iubirea cea mai mare, acest lucru i se datorează lui.

Într-un timp în care fiii cadeţi erau constrânşi să găsească în mănăstiri sau în cariera bisericească propria lor realizare, pentru a lăsa intact patrimoniul familiei pentru primii născuţi, Dumnezeu, uneori, nu făcea jocul oamenilor şi îi chema la sine tocmai pe primii născuţi.

Pentru Alfons, viitorul, în toate, era roz, din punct de vedere uman. Tatăl său, Iosif, era ofiţer superior al marinei militare şi mama sa, Ana Cavalieri, din familia marchizilor de Avenia, era o femeie profund religioasă şi bine instruită.

Copilul minune

La 27 septembrie 1696, Ana Caterina Cavalieri îl aducea la viaţă pe primul născut şi, după trei zile, conform cu obiceiul napolitan, s-a organizat o mare sărbătoare la palat. Alături de atâţia nobili a fost invitat şi iezuitul Francesco de Gerolimo, care se bucura de faimă de sfinţenie în întreg regatul şi era foarte cunoscut în familia Liguori, fiind capelanul galerelor regale. Omul lui Dumnezeu i-a felicitat pe părinţi, apoi s-a recules în rugăciune lângă copil, l-a binecuvântat, l-a luat în braţele sale şi, adresându-se mamei, i-a zis: „Acest fiu va trăi până la adânci bătrâneţe, nu va muri mai înainte de a avea 90 de ani, va fi episcop şi va face lucruri mari pentru Isus Cristos” (T. Rey-Mermet, Il santo del secolo dei lumi, Alfonso de Liguori, Città Nuova, Roma 1983, p. 54. Toate celelalte citate sunt luate din această operă).

Iuliu Maniu (1873-1953): cum a murit liderul țărănist acum 63 de ani

 

Iuliu Maniu la proces.

Sursa: www.corneliu-coposu.eu

 

 

5 februarie, 1953.  Iuliu Maniu, om politic şi preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, înceta din viață într-una dintre celulele  închisorii de la  Sighet.

 

Închisoarea de la  Sighetu Marmaţiei, una dintre cele mai sinistre locuri de detenție din istoria României, a fost locul ales de autorităţile comuniste pentru a extermina elita României interbelice. Alături de oamenii politici care au făurit România Mare, acolo au fost închişi episcopi greco-catolici şi romano-catolici, oameni de cultură sau, pur şi simplu, oameni care au luptat împotriva bolşevismului. Iuliu Maniu s-a stins pe un ger puternic, în data de 5 februarie 1953.

 

Iuliu Maniu se afla în arest din 14 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău puse la cale de către autoritățile comuniste. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi încarcerat la penitenciarul din Galaţi. În 1951, când avea deja 78 de ani, este transferat, alături de alţi lideri ţărănişti, la închisoarea de la Sighetu Marmaţiei (cunoscută ca şi „închisoarea miniştrilor”).  În august 1951 a fost transferat împreună cu Mihalache şi alţi naţional-ţărănişti la Sighet, unde a și murit, potrivit descoperă.ro.

 

După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus pentru a-l îngriji, Maniu ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur.

 

Născut la Şimleu Silvaniei, în Sălaj, la 8 ianuarie 1873, Iuliu Maniu a fost unul dintre cei mai importanţi lideri politici pe care i-a avut România.

 

Unificatorul şi creatorul statului naţional modern, fost prim ministru al României, fost şef al PNŢ şi al Partidului Naţional Român din Transilvania, fost membru în Parlamentele din Bucureşti şi din Budapesta, fost şef al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, nobil din Bădăcin şi lider al Opoziţiei democratice, apropiat al regelului Mihai, s-a sfârşit în chinuri cumplite, la 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani.

 

Olimpia Zamfirescu, reprodusă de Ivor Porter, povesteşte ultima clipă petrecută alături de Maniu: „Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân şi foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat. L-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna”.

 

Ultimele zile din viaţa lui Maniu sunt descrise de fostul jurnalist şi critic de teatru Nicolae Carandino, colegul său de celulă, într-un volum de memorii intitulat Nopţi albe, zile negre, apărut în 1992. Carandino scrie că, înainte de a muri, Maniu i-a povestit că „îi părea rău de doi oameni, pe care avea senzaţia că îi nedreptăţise”: Grigore Iunian şi fruntaşul basarabean Constantin Stere.

 

De asemenea, Carandino a relatat din perspectiva sa noaptea decesului: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”.

 

Regimului îi era frică şi de moartea lui Maniu. Vasile Ciolpan ar fi comunicat, conform arhivelor, la Bucureşti, doar atât: „În celula nr... s-a stins lumina”.

 

Iuliu Maniu și amintirea unei iubiri neîmplinite. Carandino a dezvăluit  că Maniu i-a povestit despre Clara, farmacista unguroaică din Şimleu Silvaniei care a fost marea (probabil şi singura) iubire a lui, potrivit adevărul.ro. „A venit vorba, în decursul timpului, şi despre femei. Mi-a povestit că, în tinereţe, iubise o farmacistă din Şimleu, se numea Clara şi era unguroaică”. „Am renunţat, bineînţeles. Nu puteam eu, nepotul lui Coroianu, destinat să fiu şeful Partidului Naţional din Ardeal, să iau drept soţie o unguroaică”, i-ar fi povestit Iuliu Maniu colegului său de celulă.

 

Mai mult, Nicoale Carandino susţine că imaginea frumoasei farmaciste din Şimleul Silvaniei şi a iubirii neîmplinite dintre ei l-ar fi urmărit pe Iuliu Maniu până în ultima clipă, ultimele cuvinte rostite înainte de a-şi da ultima suflare făcând trimitere la acest episod din viaţa sa: „Ce frumoasă femeie era Clara”.

 

(Crișan Andreescu, „Iuliu Maniu. Cum a murit liderul țărănist acum 63 de ani”; sursă: http://www.dcnews.ro/iuliu-maniu-cum-a-murit-liderul-aranist-acum-63-de-ani_496529.html#sthash.8NCLNv2x.dpuf).



 

Gândul zilei [scriitori]

Fyodor Dostoyevsky (1872) - pictură de Vasily Perov

 „Desigur în fiecare mare scriitor

este un quantum profetic,
o proiectare înainte,
dar la Dostoievski se poate vorbi
despre un mandat spiritual de profeţie,
întrucât opera sa narativă are o calitate spirituală
care transcende hotarele observaţiei şi fanteziei literare,
şi chiar ale consideraţiei filozofice
şi a perspicacităţii istorice,
pentru a deveni meditaţie religioasă.
De fapt, prezenţa efectivă,
centrul absolut al narativei sale este Dumnezeu:
orice raţiune tragică şi dramatică
a operei sale se află în misterul Mântuirii
şi iubirea lui Cristos intrată în istorie
este substanţa reală care dezvoltă existenţa
şi chinul creaturilor sale.
Este o reprezentare teologică,
atât încât lectura operei sale este trecută
şi în mâna teologilor care au înţeles,
mai mult decât critica literară,
constanta ontologică şi valoarea sa profetică:
de la Soloviov la Evdokimov,
de la Berdiaev la Guardini,
ca să fac doar câteva referinţe de nume dintre cele mai importante”.

(Valerio Volpini, „Dostoievski ha scritto per il futuro” în: Osservatore Romano, 15 mai 1981, p. 5).

„Toţi urmează steaua” - pictorul Peter Janssen

„Toți urmează steaua” [Alle folgen dem Stern] - de Peter Janssen

Pictorul Peter Janssen are un tablou pe care l-a intitulat: „Toţi urmează steaua”. Îi reprezintă pe oamenii mistuiţi de dorul după cele veşnice. E o procesiune uriaşă în funtea căreia merg cei trei crai de la Răsărit. În urma lor vine o mulţime de lume de tot felul: săraci şi bogaţi, bărbaţi şi femei, de toate profesiile, de toate condiţiile sociale. Toţi mărşăluiesc prin pustiul acestei vieţi spre patria fericirii viitoare. Toţi sunt însufleţiţi de o mare speranţă şi de un dor profund. Un ţăran îşi duce propriul copil bolnav aşezat într-o roabă, o bătrână muncitoare îşi frânge mâinile implorând sfârşitul vieţii de mizerie în care se zbate, un puşcăriaş îşi întinde mâinile în cătuşe spre patria libertăţii, mamele îşi duc în braţe copiii care nu pot să meargă pe picioare. Iar dedesubt stă scris: „Toţi urmează steaua”.

Evanghelia de fiecare zi – Timpul Adventului și al Craciunului (de Tomas Spidlik)

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/12/evanghelia-de-fiecare-zi-timpul-adventului-si-al-craciunului-de-tomas-spidlik.pdf

Gândul zilei [iubire]

Cristos apare lui Paul pe drumul Damascului...

 

„Nu noi suntem învingători asupra dușmanilor noștri,
asupra păcatului. Nu.
Noi suntem atât de mult legați de iubirea lui Dumnezeu
încât nici o persoană, nici o putere, nici un lucru
nu va putea să ne separe de această iubire.
În acest dar (apostolul) Paul a văzut mai mult,
l-a văzut pe cel care dă acest dar:
este darul facerii din nou,
este darul noii nașteri în Cristos Isus.
El a văzut iubirea lui Dumnezeu,
o iubire care nu se poate explica”.

„Orice bărbat, orice femeie

– a adăugat papa Francisc –
poate refuza darul acesta”,
poate prefera vanitatea proprie, mândria sa, păcatul său.
Însă „darul continuă să existe”:

„Darul este iubirea lui Dumnezeu,

un Dumnezeu care nu se poate despărți de noi.
Aceasta este neputința lui Dumnezeu.
Noi spunem:
Dumnezeu este puternic, poate să facă orice.
Adevărat, cu o singură excepție:
nu poate să se despartă de noi.

În Evanghelia zilei, imaginea lui Isus care plânge asupra Ierusalimului

ne face să înțelegem această iubire.
Isus a plâns.
A plâns asupra Ierusalimului și în acel plâns
este cuprinsă toată neputința lui Dumnezeu:
incapacitatea lui de a nu iubi,
de a se despărți de noi”.

 (lecturile biblice ale zilei: Rom 8,31-39, Lc 13,31-35).

(sursă: http://ro.radiovaticana.va/news/2015/10/29/papa_francisc__predica_sfintei_liturghii_29_octombrie_2015/1182017).