XIX (B): Pâinea vieţii

Iudeii murmurau împotriva lui Isus, deoarece spusese: „Eu sunt pâinea coborâtă din cer”. Şi ziceau: „Nu este el Isus, fiul lui Iosif? Nu cunoaştem noi pe tatăl şi pe mama lui? Atunci cum poate spune: ‘Eu m‑am coborât din cer’?”

Cu marea tradiţie spirituală din toate timpurile, putem să credem că nici un detaliu din Sfânta Scriptură nu este inutil sau lipsit de importanţă. Faptul că „primii auditori” ai lui Isus au „murmurat” când l‑a auzit vorbind despre „liturghie” este semnificativ. Nu numai oamenii de azi refuză misterul central al credinţei. Actuala  părăsire a credinţei de către atâţia tineri şi adulţi nu este o noutate: a început chiar din timpurile lui Isus, când Isus în persoană ţinea predica şi făcea cateheza!

Să ştim mai întâi să recunoaştem, cu umilinţă, enormitatea afirmaţiei lui Isus... Ar trebui să recunoaştem că cel care nu crede nu este un anormal… El urmează foarte simplu „raţiunea” umană. Aceasta subliniază cu atât mai mult „specificitatea” credinţei, care nu se poate reduce la puncte de vedere raţionale.

Giosy Cento: Chiara e Francesco

Sf. Clara din Assisi, fecioară, călugăriţă

Oraşul Assisi, în provincia Umbria, din centrul Italiei, este locul binecuvântat unde au văzut lumina zilei doi dintre cei mai mari îndrăgostiţi de Cristos cel răstignit şi sărac: Sfântul Francisc de Assisi şi Sfânta Clara. Când, în toamna anului 1205, tânărul Francisc, fiul marelui negustor Bearnardone, a renunţat la averea şi la moştenirea părinţilor săi, pentru a începe o viaţă de pocăinţă, de muncă şi rugăciune, mulţi locuitori ai oraşului l-au considerat „nebun", dar, după doi ani, doisprezece dintre ei, unii cu averi şi situaţii deosebite, îşi vânduseră averile, le împărţiseră săracilor şi, împreună cu Francisc şi-au stabilit locuinţa lângă Biserica „Sfânta Maria a Îngerilor", de la marginea oraşului. Elanul, bunătatea şi seninătatea penitenţilor din Assisi au trezit în alte multe inimi dorinţa de a le urma exemplul: între acestea, un loc cu totul aparte îl are tânăra Clara Offreduccio.

Născută în anul 1193, într-o familie nobilă şi foarte bogată, Clara era înzestrată cu o frumuseţe şi o inteligenţă pe care toţi concetăţenii săi le admirau.

Spre surprinderea tuturor, la vârsta de 19 ani, destăinuie familiei gândul de a urma felul de viaţă aspră a lui Francisc şi a tovarăşilor săi. Familia a luat măsuri severe ca să o împiedice, dar, în noaptea de 18 martie 1212, a doua zi după Duminica Floriilor, Clara, împreună cu verişoara ei, Pacifica, fuge la Biserica „Sfânta Maria a Îngerilor", unde Francisc şi fraţii lui le aşteptau cu făclii aprinse. Fără întârziere, urmând ritualul intrării în viaţa călugărească, Francisc taie părul bogat al Clarei, îi dă o îmbrăcăminte aspră de culoare cenuşie şi primeşte jurământul ei de ascultare, sărăcie şi castitate, având ca martor cerul înstelat. De acum, ori de câte ori va privi stelele cerului, Clara îi va mulţumi lui Dumnezeu pentru clipa solemnă când în sufletul ei a răsărit steaua păcii şi a bucuriei.

Sf. Laurențiu, diacon martir

„Actele" martirului Sfântul Laurenţiu ne relatează că, înainte de a fi întins pe grătarul de fier, ars pe cărbunii aprinşi, Laurenţiu s-a rugat pentru oraşul Roma. Cetatea eternă i-a fost recunoscătoare pentru acest semn de iubire şi a ridicat în cinstea lui treizeci şi patru de biserici, dintre care prima, conform obiceiului, a fost înălţată pe locul unde a fost chinuit, „in agro Verano", actualul cimitir roman. O atât de mare cinstire nu au avut nici chiar patronii principali ai Romei, Sfinţii apostoli Petru şi Pavel. Cum s-ar putea explica popularitatea incontestabilă a acestui martir (la Roma, până în secolul trecut, sărbătoarea lui era sărbătoare de poruncă), fără a da crezare faptelor istorisite de „Passio" - istoria suferinţelor - şi de scriitorii secolului al IV-lea, care s-au inspirat din ea?

Imaginea lui, trecută în legendă chiar la scriitorii foarte apropiaţi de epoca sa (cum ar fi Prudenţiu), ne este familiară prin actul împărţirii la săraci a daniilor strânse de creştinii din Roma, imagine imortalizată în frescele lui Fra Angelico din capela vaticană a papei Nicolae al V-lea.

Gândul zilei

"Dacă mai credeţi încă în Europa, trebuie să salvaţi omul european. Este timp. Timpul nu ne este prea măsurat. Civilizaţia europeană este în biblioeteci, fără îndoială, aşa cum a scris Paul Valéry câteva zile înainte de a muri, bibiotecile sunt cimitire. Civilzaţia europeană este omul european. Trebuie mai întâi salvat omul Europei. [...] Mi se va răspunde poate că omul Europei trebuie să reuşească să se salveze singur, prin propriile mijloace (G. Bernanos, La liberte, EEC II, 1346).

  

Formaţia Nostalgy

www.formatianostalgy.ro

O melodie de suflet din partea formaţiei Nostalgy!
Formaţia Nostalgy din Bacau în august 2012!

Tel: 0740.538.617.

Nai şi acompaniament - Farţade Robert,

flaut şi voce - Farţade Camelia,

saxofon şi voce - Delia Farţade,

tambal - Denis Samson,

clape - Alex Ursei,

percuţie - Alois Farţade.

Fraţii Farţade susţinem orice petrecere,

onomastica, cumetrii, nunţi, spectacole.

Genuri muzicale: cafe concert, latino, folclor, blues,

dace, rock'n roll, muzica populara, greceasca, etc.

Sf. Tereza Benedicta a Crucii (Edith Stein), fecioară, martiră, patroană a Europei

În ziua de 12 octombrie 1891, în familia evreiască Stein din Breslau se naşte al şaptelea copil, Edith. La nici doi ani de la fericitul eveniment moare capul familiei, Siegfried. Edith îşi începe studiile primare la 6 ani şi continuă mai apoi cu liceul. Este o elevă foarte dotată, cu o sensibilitate vie. Îşi pierde credinţa în Dumnezeu la 15 ani.

Îşi descoperă pasiunea pentru problemele sociale în timp ce studiază istoria şi filosofia la Universitatea din Breslau; este singura studentã ce urmează cursurile lui Stern şi Honigswald. În 1912 citeşte "Cercetări logice" de Husserl, devenind în următorul an eleva  acestuia, la Universitatea Göttingen, descoperind fenomenologia. Îşi urmează profesorul la Freiburg-in-Brisgau  fiind asistenta  acestuia la moartea lui Reinach. Îşi susţine teza de doctorat despre problema simpatiei. Încearcă în zadar să-şi găsească un post datorită reputaţiei nu foarte plăcute a lui Husserl printre colegii săi Kantieni.

În vara lui 1921 citeşte autobiografia Sfintei Tereza de Avila şi se converteşte la catolicism. Prima zi a anului 1922 e marcat de unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa sfintei: botezul. Timp de 8 ani  predă germana la Spire, iar apoi predă un an la Institutul de pedagogie din Münster. Reuşeşte să se împrietenească cu mai mulţi preoţi şi surori. Reputaţia îi e din ce în ce mai considerabilă în cercurile catolice şi intelectuale.

La scurt timp, Hitler începe persecuţia evreilor, iar Edith este nevoită să-şi părăsească postul din cauza originii sale. În toamna aceluiaşi an, 1933, intrã în mânăstirea Carmelita din Köln după câteva zile petrecute cu mama sa distrusă de durere. Odată cu îmbrăcarea hainei monahale, Edith îşi schimbă numele în Tereza Benedicta a Crucii. După un an are loc profesiunea religioasă.

Tereza este sfâşiată de durere la moartea mamei, iar după puţin timp la moartea lui Husserl. Sora sa, Rose, o urmează la mânăstire fiind amândouă prigonite din Germania în Olanda la mânăstirea din Echt. Mânăstirea hotărâse să o trimită în Elveţia la mânăstirea Le Pasquier.

La 2 august 1942, cele două surori sunt ucise împreunã cu toţi evreii. În testamentul religios Tereza scrie: "Începând de azi accept cu bucurie moartea pe care Dumnezeu mi-a destinat-o, într-o perfectă supunere faţă de preasfânta Sa voinţă". Este beatificată de Papa Ioan Paul al ll-lea la Köln în mai 1987.

--------------------------------------------------------------------------------------------

Au luptat o luptă dură împotriva naturii proprii, pentru ca viaţa păcatului în ei să moară şi să dea spaţiu vieţii Duhului. În această luptă se cere cea mai mare tărie. Însă crucea nu este scop; crucea este înălţată ca să arate cerul. Nu numai că este semn, dar este chiar armura nebiruită a lui Cristos (Tereza Benedicta a Crucii, “Scientia Crucis”, Werke, I, Friburgi in Br. 1983, 15‑16).

Edith Stein s-a născut la Wroc»aw (Breslau), capitala Sileziei prusace, la 12 octombrie 1891, într-o familie de evrei rezidenţi în Germania. Educată în valorile religiei izraelite, la 14 ani abandonează religia părinţilor şi devine atee. Studiază filozofia la Göttingen, devenind discipolă a lui Edmund Husserl, fondatorul Şcolii fenomenologice. Dobândeşte faima unui filozof strălucit. În 1921, se converteşte la catolicism şi primeşte Botezul în 1922. Timp de opt ani, predă la Speyer (1923-1931). În 1932, este chemată să predea la Institutul Pedagogic din Münster, în Westfalia, dar activitatea sa este suspendată după un an din cauza legilor rasiale. În 1933, urmând o dorinţă pe care a îmbrăţişat-o de mult timp, intră ca postulantă la Carmelul din Köln. Îşi ia numele de sora Tereza-Benedicta a Crucii. La 2 august 1942, este luată de Gestapo şi dusă în câmpul de exterminare de al Auschwitz-Birkenau, unde, la 9 august, moare în camera de gazare. În 1987, este proclamată fericită şi apoi canonizată de Ioan Paul al II-lea, la 11 octombrie 1998. Împreună cu sfânta Brigitta a Suediei şi sfânta Ecaterina de Siena, este declarată, în 1999, co-patroană a Europei.

Un pumn de cenuşă şi de ţărână
Un pumn de cenuşă şi de pământ negru trecut prin focul cuptoarelor de la Auschwitz: este ceea ce mai rămâne astăzi din sfânta Tereza Benedicta a Crucii, cunoscută în lume cu numele de Edith Stein. Dar într-un fel simbolic, pentru că din ea, practic, nu mai este nimic. O amintire a tuturor celor nevinovaţi exterminaţi, şi au fost cu milioanele, în lagărele naziste. Acest pumn de pulbere se găseşte sub pavimentul bisericii parohiale “Sfântul Mihai”, în nordul oraşului Breslau, astăzi Wroc»aw, la câţiva paşi de palatul cenuşiu, anonim, pe uliţa “Sfântul Mihai”, 38, care a fost timp de mulţi ani casa familiei Stein. Locul frământatei tinereţe a lui Edith, a durerii şi a despărţirii sale.

Pe peretele luminos al bisericii, reconstruită după război şi încredinţată salezienilor, este un arc în care este sculptat numele ei. În capelă, la începutul navatei din stânga se ridică două blocuri de marmură albă. Unul are forma unei mari cărţi deschise, pentru a simboliza studiile ei în filozofie; celălalt reproduce un mare număr de foi îngrămădite una peste alta, pentru a aminti scrierile sale, realizarea ei teologică. Dar ce rămâne cu adevărat din călugăriţa carmelită, moartă la Auschwitz, într-o cameră de gazare, în august 1942?

Cu siguranţă, mult mai mult decât un pumn simbolic de pulbere sau de o amintire sculptată pe marmură. După sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, cazul său a revenit mereu în atenţia comunităţii mondiale, punând în lumină marea sa figură, nu numai filozofică, dar şi religioasă, şi drumul său original de sfinţenie: fusese un filozof din Şcoala fenomenologică a lui Husserl, o feministă ante litteram, teolog şi mistic, autoare de lucrări de spiritualitate profundă, evreică şi agnostică, apoi călugăriţă şi martiră: “O personalitate B a spus despre ea Ioan Paul al II-lea B care poartă în viaţa sa intensă o sinteză dramatică a secolului nostru”.

Ridicată la cinstea altarelor la 11 octombrie 1998, sfinţenia ei nu poate fi înţeleasă decât în lumina Mariei, modelul oricărui suflet consacrat, cea care provoacă şi plăsmuieşte marii sfinţi din istoria Bisericii. Fiind beatificată, în mai 1987, şi declarată sfântă, în octombrie 1998, amândouă luni închinate sfintei Fecioare Maria, este vorba numai despre o fericită coincidenţă întâmplătoare?

Dimensiunea mariană a spiritualităţii
Există, în realitate, un “fir marian” ce se desfăşoară de-a lungul întregii experienţe umane şi spirituale a acestei martire carmelite. Şi aceasta începând de la o dată precisă, 1917. În Italia este anul înfrângerii dureroase de la Caporetto, în Rusia este anul Revoluţiei Bolşevice; pentru Edith, însă, 1917 este anul cheie al drumului ei de convertire, anul pasului încet al lui Dumnezeu. În timp ce ea, evreică agnostică şi intelectuală în criză, bâjbâie în întuneric, nereuşind încă să se decidă pentru Dumnezeu, la mulţi kilometri de Universitatea din Frieburg, unde era asistentă la catedra lui Husserl, în Cetatea Eternă, franciscanul polonez Maximilian Maria Kolbe, cu o mână de confraţi, înfiinţa Armata Neprihănitei, o mişcare spirituală care, în impulsul său puternic misionar, sub stindardul Mariei, avea să ajungă în anii următori în lumea întreagă pentru a-i consacra Neprihănitei numărul cel mai mare de suflete. De altfel B şi cum poţi să uiţi? B, acelaşi an 1917 este şi anul apariţiilor sfintei Fecioare în faţa păstoraşilor de la Fatima. Un fir marian marchează, în mod misterios, vieţile unor oameni, străbătând drama secretă a omenirii.

Descoperirea Carmelului
Decisivă pentru convertirea lui Stein la catolicism a fost viaţa sfintei Tereza de Avila, citită într-o noapte de vară. Era 1921. Edith era singură în casa de la ţară a unor prieteni, soţii Conrad-Martius, care au lipsit puţin timp lăsându-i cheile bibliotecii. Era deja noaptea târziu, dar ea nu reuşea să doarmă. Povesteşte: “Am luat, la întâmplare, o carte din bibliotecă. Avea titlul Viaţa sfintei Tereza relatată de ea însăşi. Am început s-o citesc şi n-am putut s-o mai las până când n-am terminat-o. Când am închis-o, mi-am zis: Acesta-i adevărul”. A căutat îndelung adevărul şi l-a găsit în misterul crucii. Descoperise că adevărul nu este o idee, un concept, ci o persoană, ba, mai mult, Persoana prin excelenţă. Astfel, tânăra evreică filozof, asistenta strălucită a lui Husserl, în ianuarie 1922, primea Botezul în Biserica Catolică.

O dată convertită la catolicism, Edith este atrasă de îndată de Carmel, un ordin contemplativ, apărut în secolul al XII-lea în Palestina, adevărată “grădină” a vieţii creştine B cuvântul karmel înseamnă, de fapt, grădină B, orientată în întregime spre devoţiunea specifică adusă Mariei ca semn al ascultării absolute faţă de Dumnezeu. Un amănunt de netrecut cu vederea B o altă coincidenţă? B ziua în care Stein a obţinut răspunsul de a fi fost acceptată din partea conventului din Lindenthal, pentru care tremurase atât de mult de teamă să nu fi fost refuzată, este 16 iulie 1933, în solemnitatea “Sfânta Fecioară Maria de pe Muntele Carmel”. În felul acesta, Edith îi va oferi ei, Mamei cereşti, ca omagiu al intervenţiei sale providenţiale, buchetele imense de trandafiri pe care le-a primit de la colegii profesori şi de la studentele sale din Colegiul “Marianum”, în ziua plecării sale spre doritul “Carmel” din Köln.

Ştiinţa crucii
La 21 aprilie 1938, sora Tereza Benedicta a Crucii a făcut profesiunea perpetuă. Până în 1938, evreii mai puteau să se expatrieze, în America sau în Palestina, însă după aceea B după incendierea tuturor sinagogilor în oraşele germane, în noaptea dintre 9-10 noiembrie, cunoscută în istorie ca “Noaptea de Cristal” B era nevoie de invitaţii, de permisiuni, de toate actele în regulă. Era foarte dificil să se mai plece. În Germania începuse deja vânătoarea deschisă a fiecărui evreu.

Prezenţa lui Edith în Carmelul din Köln reprezenta un pericol pentru toată comunitatea: în dosarele înspăimântătoarei poliţii hitleriste, sora Tereza Benedicta este înregistrată ca “neariană”. Superioarele sale hotărăsc atunci să o expatrieze în Olanda, la Echt, unde carmelitele aveau un convent.

Înainte de a lăsa în grabă Germania, la 31 decembrie 1938, în inima nopţii, sora Tereza cere să se oprească pentru câteva minute în Biserica “Maria a Păcii”, pentru a îngenunchea la picioarele Fecioarei şi a-i cere protecţia maternă, în fuga aventuroasă spre Carmelul din Echt. “Ea B spusese B poate să-i formeze după chipul ei pe aceia care îi aparţin”. “Şi cine stă sub protecţia Mariei, B concludea ea B este bine păzit”.

Anul 1942 a însemnat începutul deportării în masă spre est, actualizată în mod sistematic pentru a duce la îndeplinire ceea ce fusese definit ca Endlösung sau “soluţia finală” a problemei ebraice. Nici Olanda nu mai este sigură pentru Edith. În după-amiaza zilei de 2 august, doi agenţi de la Gestapo au bătut la poarta Carmelului din Echt, pentru a o lua pe sora Stein, împreună cu sora ei, Roza. Destinaţia: “Câmpul de triere” de la Westerbork, în nordul Olandei. De aici, la 7 august, a fost transferată, împreună cu alţi prizonieri, în câmpul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. La 9 august, împreună cu alţi deportaţi, printre care şi sora ei, Roza, a trecut pragul camerei de gazare, sigilându-şi propria viaţă cu martiriul. Nu împlinise încă 51 de ani. (Maria di Lorenzo: www.santiebeati.it.).

Gândul zilei

O simplă confruntare între conştiinţa de astăzi a păcatului şi aceea din timpul trecut ne poartă la un rezultat paradoxal. Evul Mediul a cunoscut o dezvoltare în practica penitenţială şi a dat naştere la discuţii cu privire la distincţia dintre păcatul venial şi păcatul de moarte. Însă păcatul ca atare nu era o problemă. Orice om se cunoştea pe sine destul de clar ca un păcătos, unul care are nevoie de milostivirea divină. Mii de persoane făceau pelerinaje obositoare pentru a obţine dezlegarea de păcate sau iertarea pedepselor datorate păcatelor. Când bogatul medieval simţea că se apropie de moarte, lăsa adesea ca moştenire Bisericii mari bogăţii, având speranţa că astfel îşi asigură bunăvoinţa lui Dumnezeu.

Evul Mediu deşi este caracterizat de o conştiinţă vie despre păcat, reflecţia sa asupra mecanismelor şi structurilor răului capabile de a determina şi de a aliena omul este minimală sau nu există deloc.

Lumea prezenta o ordine stabilită de Dumnezeu în care omul trebuia să dea probă de sine; dacă avea o lipsă la această ordine, era semn că a cedat tentaţiilor diavolului şi a devenit un păcătos.

Timpul nostru în schimb este sensibil mai ales la faptul că lumea şi oamenii sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă se complace în a discuta despre ademenirea tuturor de către rău. Psihologia, ştiinţele sociale şi cele ale comportamentului sunt angajate în examinarea mecanismelor şi structurilor răului, cu speranţa că, o dată cunoscute, devine posibilă prezentarea strategiilor pentru depăşirea răului. Paralel cu aceasta se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. Cu cât omul de astăzi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă.

George Enescu - Rapsodia Română

Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu",

dirijor Sergiu Celibidache.

Ateneul Român, 1978.

Rugăciunea Tatăl nostru la Părinţii Bisericii - partea a doua

Membru al echipei Sources chretiennes şi ingenios cercetător al Antichităţii creştine, Laurence Mellerin propune un studiu despre diferitele interpretări penitenţiale ale cererii de iertare a păcatelor din cuprinsul Rugăciunii domneşti, înglobate în scrierile patristice din primele cinci secole. Intriga studiului lui Mellerin e strâns legată de imperativul următor: omenirea întreagă are nevoie de iertarea păcatelor... astfel că prezenţa acestei cereri în actul de rugăciune al omului către Dumnezeu este o condiţie sine qua non în iconomia mântuirii. Legătura implicită între iertarea aproapelui şi iertarea omului de către Dumnezeu reprezintă un consens patristic. Inevitabil însă, absenţa iertării fraterne obturează accesul la mântuire prin împietrirea inimii, ceea ce dă naştere la rostirea stearpă a rugăciunii. Mergând până la extrem, Augustin spunea despre cel care-l urăşte pe fratele său că săvârşeşte un act homicid, pe când Ciprian al Cartaginei afirmase categoric că nu poate fi cu Cristos cel care  a preferat să-l imite mai degrabă pe Iuda. Chromatius de Aquileea, la rândul său, mărturisea că atunci când nu ne iertăm unii pe alţii ne facem singuri vinovaţi înaintea lui Dumnezeu prin propriile noastre afirmaţii. În încheierea celor câteva precizări patristice cu privire la subiect, lăsând cititorul să descopere textul integral al studiului de faţă, rememorăm cuvintele augustiniene, care au înălţat pe culmi dintre cele mai înalte sensul textului acestei rugăciuni: „în momentul în care nu-i ierţi fratelui tău eu îţi spun ferm că nu numai că vei înlătura rugăciunea Domnului din inima ta, ci, mai mult, vei fi şters din cartea lui Dumnezeu.” (Augustin, Serm. 56, 6).

Schimbarea la Faţă (6 august)

Liturghia romană citea pasajul evanghelic referitor la Schimbarea la Faţă în timpul Postului Mare, şi astfel, scotea în evidenţă legătura dintre acest mister şi acela al suferinţelor şi morţii Domnului. Însuşi evanghelistul Matei începe istorisirea cu aceste cuvinte: „La şase zile după aceea" (adică după mărturisirea solemnă a lui Petru în dumnezeirea lui Cristos şi după prima prevestire a patimilor), „Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui şi i-a dus pe un munte înalt, mai departe". Aici, şi-a schimbat înfăţişarea în văzul lor: „Faţa îi strălucea ca soarele, iar hainele au devenit albe ca zăpada". În acest episod, avem o imagine cu totul diferită de aceea din Grădina Getsemani; este evidentă intenţia lui Isus de a le da apostolilor săi o dovadă care să le întărească convingerea despre dumnezeirea lui atunci când vor avea de trecut prin încercarea grea a suferinţelor şi condamnării lui la moarte. Muntele înalt, despre care Evanghelia nu ne dă alte indicaţii, este aproape unanim considerat a fi Muntele Tabor, aflat în mijlocul Galilii şi dominând câmpia din jur.

Data când s-a petrecut faptul trebuie fixată între Rusaliile evreieşti şi sărbătoarea Corturilor, în al doilea an de viaţă publică a lui Isus, când El s-a ocupat în mod deosebit de formarea apostolilor. Desigur, muntele izolat era un loc potrivit pentru meditarea adevărurilor mari, în tăcere solemnă şi în aerul rarefiat care tempera căldura verii. Într-un asemenea cadru sugestiv, Isus s-a arătat privirilor celor trei aleşi, în toată splendoarea trupului său glorios, aşa cum, de fapt, ar fi trebuit să apară în orice clipă, ca urmare a viziunii beatifice de care sufletul său se bucura în orice clipă; dar, printr-un miracol de iubire şi de umilinţă, El i-a impus fiinţei sale umane purtarea învelişului de trup supus suferinţei şi morţii, pentru a-l oferi Tatălui ceresc, drept sacrificiu pentru mântuirea noastră.

Prin viziunea supranaturală de pe Muntele Tabor, Isus a întărit mărturia lui Petru: „Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu". Acea clipă de mărire supraomenească era un semn şi o garanţie a strălucirii învierii: „Fiul Omului va veni în mărirea Tatălui său". Chiar subiectul convorbirii cu Moise şi Ilie era o confirmare a vestirii pătimirii şi morţii lui Mesia.

Schimbarea la Faţă, eveniment însemnat în desfăşurarea misterului mântuirii, a fost cinstită de Biserică, atât în Apus, cât şi în Răsărit, în cadrul liturgic al slujbelor, în diferite moduri şi la zile deosebite; Papa Calixt al III-lea a ridicat amintirea Schimbării la Faţă la rangul de mare sărbătoare şi a fixat-o la data de 6 august, în amintirea victoriei repurtate de armatele creştinilor împotriva turcilor la Belgrad, în anul 1456; vestea despre această biruinţă a ajuns la Roma în ziua de 6 august.

Sărbătoarea Schimbării la Faţă pentru viaţa creştină este o amintire a datoriei de a lucra fără încetare la îndepărtarea vălului ignoranţei şi al răutăţii de pe faţa inimii, pentru ca măreţia lui Dumnezeu să schimbe şi sufletul creştinului: „Ori de câte ori cineva se întoarce la Domnul, vălul este dat la o parte... Cât despre noi toţi, care, cu faţa descoperită, oglindim măreţia Domnului, suntem preschimbaţi în aceeaşi înfăţişare, tot mai măreaţă, de către Duhul Domnului". (2Cor 3,17-18).

XVIII (B): Isus, pâinea vieţii

E Ziua Domnului. Duminica - învaţă Catehismul Bisericii Catolice - duce la împlinire, în Paştele lui Cristos, adevărul spiritual al sabatului iudaic şi vesteşte odihna veşnică a omului în Dumnezeu (n. 2175). Este zi de har şi de încetare a lucrului. „După cum Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea după toată lucrarea pe care o făcuse (Gen 2,2), viaţa umană este ritmată de muncă şi odihnă” (n. 2184). Este o zi de protest împotriva robirii omului prin muncă şi cultul banului, mai ales într-o epocă în care ceea ce contează este producţia şi câştigul material.

1. Rugăciune în Duhul Sfânt. Trecători prin istorie, până la transformarea deplină a vieţii noastre prin lucrarea Duhului Sfânt, spunem zilnic cu psalmul 69: „Dumnezeule, vino-mi în ajutor; Doamne grăbeşte-te să mă salvezi. Tu eşti ajutorul şi eliberatorul meu; Doamne nu întârzia!”.

Tradiţia patristică a interpretat acest psalm când ca o rugăciune a lui Isus Cristos în pătimirea sa, când ca o implorare şi un strigăt izvorât din inima Bisericii ameninţată sau zdrobită de persecuţii.