Duminica a VI-a TPA (A): Legea iubirii, întotdeauna (omilie)

Evanghelia – Mt 5,20-22a.27-28.33-34a37 [forma scurtă]: În acel timp, Isus îi învăța pe discipolii săi, zicând: ²⁰„Vă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor. ²¹ Ați auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu ucizi! Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. ²² Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la judecată. ²⁷ Ați auzit că s-a spus: Să nu comiți adulter. ²⁸ Eu însă vă spun că oricine privește o femeie, dorind-o, a și comis adulter cu ea în inima lui. ³³ Din nou ați auzit că s-a spus celor din vechime: Să nu faci jurământ fals, ci să ții jurămintele făcute înaintea Domnului. ³⁴ Eu însă vă spun: să nu juri deloc. ³⁷ Deci cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu. Ceea ce este în plus față de acestea este de la Cel Rău”.

Omilie

Pe buze lui Isus Predica de pe munte este un apel la convertire, în viaţa reală, la fericire, fericiria inimii; învăţăturile lui Isus sunt o sursă continuă de reînnoire spirituală şi umană. „Dacă vrei, poți să păzești poruncile; dacă vei avea încredere în Dumnezeu, vei trăi”, spune textul din cartea lui Ben Sirah. Viaţa nu este mortificată de poruncile lui Dumnezeu, dar ea are posibiliterea de a fi realizată pe deplin, în mod profund. Deci Isus nu a desfiinţat ceea ce a fost menţionat în Vechiul Testament, dar el poartă la îndeplinire, adică trăiesc şi învaţă pe toată lumea adevăratul sens al vieţii, relaţia sa cu Dumnezeu, cu altele persoane, cu sine și cu creația. Cuvântul lui Dumnezeu se păstrează totdeauna. Uneori se tratează despre corectări de interpretările umane sau aplicaţii terene ale Cuvântului lui Dumnezeu. Isus este împlinirea Cuvântul şi proiectului de mântuire a lui Dumnezeu Tatăl. De asemenea, este important pentru noi să acceptăm indicațiile pe care Domnul ni le dă din viaţa sa şi de a le predea altor persoane. Aceasta este un itinerar de viață adevărată. Exemplele pe care Isus le arată în această parte din Predica de pe munte sunt poruncile: „Să nu ucizi, să nu comiţi adulter, să nu juri fals”. Sunt importante astăzi și pentru noi.

 

„Să nu ucizi”. Dumnezeu este Dumnezeul vieţii şi când există moarte, el ne pregăteşte o viaţă atât de mare că nu ne putem chiar imagina. Viaţa este o realitatea pe care toți o simt în profunzine, este singurul lucru de care avem nevoie. Viaţa trebuie să fie protejată, cultivată, apărată, promovată la toate nivelurile. Nu este permis să o eliminăm. Nu se poate ucide, distruge, elimina, profana viaţa. Când se întâmplă acest lucru suntem în faţa păcatului, celui mai mare. De multe ori viața este eliminată: în războaie, violenţă, în tragedii familiale, în risipa de energie când mergem spre vicii. Cu o circumstanţă agravantă: violenţa întră să facă parte din mentalitatea comună şi se termină prin a se lăsa resemnat sau prin exemplul rău.

 

Isus ne spune: Nu numai să nu-l omoare, dar să iubim pe aproapele şi viaţa sa. Chiar şi în cele mai mici lucrurii. Iubește pe aproapele și dă-ți viața pentru viața aproapelui. Şi dacă unul iubeşte, se sacrifică, se dă pe sine însuși pentru altul, sincer, nu va permite să-i facă vreun rău. Ne putem gândi la multe exemple a aceastei iubiri trăite și mărturisite. Câtă iubire de viață vine purtată înainte de atâția!

 

Isus spune: "Să nu comiţi adulter". Învaţă şi susține, cu harul său, iubirea fidelă, sinceră, constantă, „pentru totdeauna”. Desigur, se poate întâmpina dificultăţi, tentații, momente de criză. Trebuie să ai în vedere multe sugestii sau gânduri care duc la adulterul inimii. Isus vrea să vă dea puterea de a fi deciși în ispite, cu siguranţă nu să le caute, tăind cu decizie acele lucruri care fac rău nouă și la alţii. Pentru aceasta ne rugăm şi ne angajăm pentru fidelitatea soților căsătoriți, pentru unitatea familiei. Şi acolo unde există familii rănite acolo va fi și iubirea noastră pentru că există întotdeauna experienţă iubirii lui Dumnezeu, iertarea lui, puterea lui, bucuria sa. Isus spune: „Nu jura fals”. Este invitaţia la sinceritate, transparenţă, iubire de adevăr, pentru alţii, înaintea lui Dumnezeu, o conştiinţă care încearcă să fie dreaptă. Binecuvântat este cel care umblă în legea Domnului!

(don Roberto Rossi [16.02.2014]; trad. pr. Isidor Chinez;
sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=31001).

Întâlnirea Papei Francisc cu logodnicii (14.02.2014)

 

Vineri 14 februarie, în Piaţa „Sfântul Petru”, Sfântul Părinte Francisc a întâlnit peste douăzeci de mii de logodnici care se pregătesc pentru căsătorie, provenind din toate părţile lumii. Întâlnirea tinerelor perechi cu Papa a fost promovată de Consiliul Pontifical pentru Familie şi a fost precedată de un moment de mărturii, muzică şi poezie. La ora 12.30, Papa a sosit în Piaţă şi a dialogat cu trei perechi de logodnici. Publicăm în continuare textul dialogului:

Întrebarea 1: Frica de acel „pentru totdeauna”

Sanctitate, astăzi mulţi cred că a-şi promite fidelitate pentru toată viaţa este o angajare prea dificilă; mulţi simt că provocarea de a trăi împreună pentru totdeauna este frumoasă, fascinantă, dar prea exigentă, aproape imposibilă. V-am cere cuvântul dumneavoastră pentru a ne lumina cu privire la acest lucru.

Mulţumesc pentru mărturie şi pentru întrebare. Vă explic: ei mi-au trimis întrebările dinainte… Se înţelege… Şi astfel eu am putut să reflectez şi să gândesc un răspuns un pic mai solid.

Este important să vă întrebaţi dacă este posibil să vă iubiţi „pentru totdeauna”. Aceasta este o întrebare pe care trebuie s-o punem: este posibil să vă iubiţi „pentru totdeauna”? Astăzi multor persoane le este frică să facă alegeri definitive. Un tânăr îi spunea episcopului său: „Eu vreau să devin preot, dar numai pentru zece ani”. Îi era frică de o alegere definitivă. Dar este o frică generală, proprie culturii noastre. A face alegeri pentru toată viaţa pare imposibil. Astăzi totul se schimbă rapid, nimic nu durează îndelung… Şi această mentalitate îi face pe mulţi care se pregătesc pentru căsătorie să spună: „stăm împreună atât timp cât durează iubirea”, şi apoi? Multe salutări şi ne vedem… Şi astfel se termină căsătoria. Dar ce înţelegem prin „iubire”? Numai un sentiment, o stare psihofizică? Desigur, dacă este asta, nu se poate construi deasupra ceva solid. Dar dacă în schimb iubirea este o relaţie, atunci este o realitate care creşte şi putem spune şi ca exemplu că se construieşte ca o casă. Şi casa se construieşte împreună, nu singuri! A construi aici înseamnă a favoriza şi a ajuta creşterea. Dragi logodnici, voi vă pregătiţi să creşteţi împreună, să construiţi această casă, pentru a trăi împreună pentru totdeauna. Să nu voiţi s-o întemeiaţi pe nisipul sentimentelor care pleacă şi vin, ci pe stânca iubirii adevărate, iubirea care vine de la Dumnezeu. Familia se naşte din acest proiect de iubire care vrea să crească aşa cum se construieşte o casă care să fie loc de afect, de ajutor, de speranţă, de sprijin. Aşa cum iubirea lui Dumnezeu este stabilă şi pentru totdeauna, tot aşa şi iubirea care întemeiază familia vrem ca să fie stabilă şi pentru totdeauna. Vă rog, nu trebuie să ne lăsăm învinşi de „cultura provizoriului”! Această cultură care astăzi ne invadează pe toţi, această cultură a provizoriului. Asta nu merge!

Sfântul Valentin, episcopul de Terni, martir

 

Sărbătoarea sfântului Valentin, episcop de Terni și martir, este legat de festivitățile vechi greciști, italenești și romane care țineau pe 15 februarie în onoarea zeului Pan, Fauno și Luperco.  Aceste festivități legate de purificarea câmpurilor și de ritualuri de fertilitate au fost interzise de către Augustus și apoi suprimate de papa Gelasius I (492-496) în 494. Biserica încreștină riturile de fertilitate păgână anticipând în ziua de 14 februarie prin atribuirea sfântului martir capacitatea de a proteja pe logodnici și pe toți cei îndăgostiți îndreptându-se spre căsătorie. La aceasta au apărut câteva legende. Cele mai interesante sunt acelea care spun că sfânt martir iubitor de trandafiri și flori parfumate, organiza celor logodiți pentru a le ura o unire fericită[1].

 

În ziua de 14 februarie, se comemorează şi doi martiri cu numele Valentin. Comemorarea lor a dat numele la o simpatică tradiţie, foarte răspândită în ţările anglo-saxone. Deoarece în Evul Mediu se credea că, în această zi, păsările, simţind apropierea primăverii, începeau să-şi facă cuiburile, s-a considerat că sărbătoarea Sfântului Valentin este începutul redeşteptării anuale la viaţa nouă, deci a iubirii dătătoare de viaţă. Sfântul Valentin a devenit patronul logodnicilor.

 

Dar care Valentin? Oare preotul din Roma, care a fost martirizat în anul 268? Sau episcopul de Terni, care a avut aceeaşi soartă glorioasă cinci ani mai târziu?

 

Cel dintâi ne este prezentat ca un prieten al împăratului Claudiu Gotul, care l-a interogat personal în cadrul procesului. Răspunsurile limpezi şi convingătoare ale lui Valentin au răscolit şi gândurile împăratului; îndreptându-se către publicul ce era de faţă, a spus: „Ascultaţi vorbele înţelepte ale acestui om”. A fost totuşi condamnat la moarte, deoarece, între timp, l-a convertit la credinţa creştină pe însuşi prefectul Asteriu şi pe toată familia lui. Martirul a fost înmormântat lângă Via Flaminia, unde s-a ridicat şi o biserică dedicată lui.

 

Al doilea Valentin, episcopul de Terni, în timpul unei treceri prin Roma, i-a adus la credinţa creştină pe un filosof renumit, Cratone, şi pe trei tineri ucenici ai săi atenieni; acest zel l-a pus în primejdie de a fi uşor denunţat de către păgâni. Într-adevăr, episcopul a fost denunţat şi adus în faţa tribunalului, care l-a condamnat la moarte prin tăierea capului. Cei trei tineri convertiţi i-au dus trupul neînsufleţit la Terni, unde a fost primit cu mari onoruri de către înfloritoarea comunitate creştină de acolo.

 

Valentin este un nume latinesc, format din participiul prezent al verbului valeo – valere = a se simţi bine, a fi în putere. În lumea anglo-saxonă, numele Valentin este sinonim cu Sweetheart – „îndrăgostiţi”, şi este atribuit felicitării pe care îndrăgostiţii şi-o trimit în ziua de 14 februarie. Creştinul adevărat doreşte să facă din fiecare clipă a vieţii sale o declaraţie de dragoste sinceră faţă de Dumnezeu, izvorul binelui[2].

 

Astăzi de sărbătoarea de Sfântului Valentin este sărbătorit peste tot ca un sfânt al iubirii. Invitaţia şi puterea de a iubi, care sunt înscrise în mesajul sfântului Valentin trebuie să fie considerat exclusiv în sensul de relaţia dintre bărbat şi femeie. Iubirea este Dumnezeu însuşi şi omul este chipul lui Dumnezeu. În iubire stă solidaritatea şi pace, unitatea familiei şi întreaga umanitate.

---

[1] Cf.  http://www.santiebeati.it/dettaglio/40850

[2] Cf.   http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/320/Sf-Valentin-pr-m.aspx

 



A-i prezenta lui Dumnezeu adevărul meu



Papa Francisc în confesional

Adesea creştinii utilizează spovada pentru a-și eschiva vina. Ei ar vrea să fie eliberaţi cât de repede de vina lor prin spovadă, fără a se confrunta cu ea. Totuşi spovada nu mă va elibera de vina mea decât dacă îmi privesc greseala în faţă. Luarea în seamă a vinei depăşeşte simpla amintire. Evoc din nou situaţia, în care am devenit vinovat şi care m-a făcut să reacţionez, provocând în mine sentimente de culpabilitate. Amintirea va provoca în mine sentimente negative, ca de exemplu furia şi mânia contra mea însumi sau contra celor care m-au rănit, precum şi suferinţă, decepţie, tristeţe. Nu trebuie să mă sustrag acestor sentimente negative, altfel ele nu se vor putea modifica. Fără această confruntare sinceră cu greşeala mea, nu voi ieşi niciodată de aici, ci mă voi învârti mereu în jurul sentimentelor mele de culpabilitate. Mai mult, spovada nu va duce la convertire ci nu va face altceva decât să întărească în mine fixarea pe atitudinea mea vinovată. Pentru că spovada cheamă o lucrare de convertire. Este ceea ce ne învaţă psihologia. Şi chiar când tratamentul greşelii nu este de natură religioasă, în prezentarea pe care o fac lui Dumnezeu cu încrederea în iertare pe care o manifest, fixându-mi privirea pe îndurarea lui, aceasta nu mă dispensează de lucrarea de făcut asupra mea. Pentru că nu-i pot prezenta lui Dumnezeu greşeala decât dacă o privesc în deplină conştienţă şi dacă am descoperit în ea propriul meu adevăr. Această percepţie şi acest examen, în deplină cunoştinţă, a greşelii mele, care îmi dezvăluie conflictele care se maschează pe la spate, constituie efortul pe care trebuie să-l desfăşor. Iertarea este un dar al lui Dumnezeu. Nu este nici meritat şi nici obţinut. Dar eu nu sunt în măsură să primesc acest dar decât dacă îi prezint lui Dumnezeu propriul meu adevăr cu umilitate şi cu curaj. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, 97-123; Anselm Grun, Să ne iertăm pe noi înșine, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

Discuția eliberatoare

A ne înfrunta propria culpabilitate ţine de demnitatea umană. E sunt capabil să comit o greşeală. Dacă îmi banalizez culpabilitatea, căutându-mi scuze sau atribuind-o altuia, înseamnă că îmi dispreţuiesc demnitatea, care constă în a recunoaşte faptul că pot fi vinovat. Greseala este întotdeauna expresia libertăţii mele. Scuzele sau minimizarea greselii mă privează de libertatea mea. Asumându-mi responsabilitatea greşelii mele, renunţ la toate tentativele de justificare sau la dorinţa de a o face asumată de către celălalt. Aceasta este condiţia pentru ca eu să progresez interior ca fiinţă omenească şi pentru ca să ies din închisoarea pe care o reprezintă tentaţia permanentă de auto-pedepsire şi de auto-denigrare: scopul este de a mă regăsi. Recunoaşterea greşelii faţă de semenul meu conduce adesea la o experienţă de o şi mai mare apropiere şi de o mai profundă înţelegere reciprocă (cf. Rauchfleisch). De aceea discuţia cu un altul este calea adecvată pentru a mă confrunta cu greşeala mea. În discuţie, îmi recunosc greşeala, dar în acelaşi timp mă şi distanţez în raport cu ea. Mă declar dispus să accept regulile comunităţii umane. „O asemenea discuţie mă ajută să descopăr că absolut nimic nu mă separă de ceilalţi, pentru că nu am absolut nimic de ascuns. Văd că interlocutorul, fie el bărbat sau femeie, ia în considerare greşeala mea, fără a fi înspăimântat de ea, fără a fi copleşit de dezgust şi fără a replica printr-un gest de represalii, ci se situează vizavi de mine ca şi om, căruia nimic din ceea ce este omenesc nu-i este străin” (Wachinger).

Apariţia Sfintei Fecioare Maria la Lourdes (11 februarie)

 

 

[Sursa: http://chinezisidor.tumblr.com/post/76307990793/aparitia-sfintei-fecioare-maria-la-lourdes-faptele].

La 11 februarie 1858 o fată de paisprezece ani, Bernadeta Soubirous, ingenuă şi umilă, care încă nu ştia să citească şi să scrie repede, s-a dus împreună cu o soră şi o colegă să strângă lemne uscate în apropiere de Massabielle, un loc stâncos la periferia localităţii Lourdes, unde, pentru a ajunge, trebuia să se treacă un torent cu picioarele goale. Bernadeta, care suferea de astm, ezita să bage picioarele în apă şi întârzia.

 

Un foşnet printre copaci a făcut-o să ridice ochii în direcţia grotei din apropiere, unde a zărit "o doamnă", cu faţa radioasă, îmbrăcată în alb, cu o cingătoare albastră, care îi surâdea şi cu care a recitat a treia parte din rozariu, cu rozariul pe care îl purta totdeauna cu ea. Părinţii, cărora sora Bernadetei le-a revelat îndată secretul, i-au interzis mai întâi vizionarei să se întoarcă la grotă, apoi au cedat la lacrimile ei. Apariţia s-a repetat la 18 februarie.

 

Doamna a surâs la gestul fetei care stropea cu apă sfinţită stânca, apoi i-a spus: "Voiţi să aveţi bunătatea de a veni aici timp de cincisprezece zile?... Nu vă promit să vă fac fericite în această lume, dar în cealaltă". În cursul apariţiilor succesive, Doamna i-a cerut Bernadetei să se roage pentru păcătoşi şi a chemat credincioşii la pocăinţă.

 

La 25 februarie, a invitat-o să bea dintr-un izvor, arătându-i locul. Bernadeta a scormonit cu unghiile suprafaţa locului: la început a ţâşnit doar un fir de apă tulbure: Bernadeta a băut o înghiţitură şi s-a spălat: era izvorul miraculos de la Lourdes. La 2 martie, doamna i-a zis tinerei să transmită preoţilor dorinţa ei de a se face o procesiune şi de a se construi în acel loc o capelă. Parohul Peyramale s-a arătat neîncrezător şi a tratat-o dur pe Bernadeta: "Spune-i acelei doamne să-ţi spună numele ei", i-a poruncit el. În dimineaţa de 25 martie, Fecioara a dat răspunsul: "Eu sunt Neprihănita Zămislire".

 

Cu patru ani mai înainte Pius al IX-lea proclamase dogma zămislirii fără pata originală a Fecioarei, iar acum Maria comunica oamenilor titlul cu care voia să fie invocată. În ciuda interzicerii din partea autorităţilor civile (au interogat-o şi ameninţat-o pe Bernadeta; accesul la grotă a fost mai întâi oprit şi apoi, în sfârşit, acceptat din ordinul însuşi al împăratului Napoleon al III-lea), pelerinii alergau acolo din toate părţile şi s-au probat primele fapte miraculoase. La peste o sută de ani distanţă aleargă acolo încă mulţimi imense, pentru a experimenta "miracolul de la Lourdes". (Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/). 

Sfânta Scolastica, fecioară

Scolastica este sora Sfântului Benedict, organizatorul vieţii mănăstireşti în părţile de Apus. Singurul izvor istoric despre viaţa Sfintei Scolastica sunt capitolele 33 şi 34 din cartea „Dialoguri" a lui Grigore cel Mare (540-604). Amănuntele, legendare, care au fost adăugate ulterior, „nu reuşesc să adauge ceva nou la imaginea simplă şi impresionantă a sfintei. Chiar Sfântul Grigore cel Mare nu şi-a propus să ne ofere o viaţă a ei, doar o aminteşte în legătură cu descrierea profilului interior al părintelui monahismului occidental. Anul naşterii celor doi sfinţi pare să fie acelaşi: 480. Probabil că Benedict şi Scolastica erau gemeni; şi chiar dacă nu au fost gemeni biologic, cu siguranţă, în viaţa lor spirituală au pornit şi au mers împreună până la moarte; au murit amândoi în anul 547, la o diferenţă de 40 de zile.

 

Scolastica s-a consfinţit lui Dumnezeu din tinereţe şi l-a urmat pe fratele ei la Subiaco şi Monte-Cassino; aici a stabilit şi ea o mănăstire, la picioarele muntelui, ca şi cum ar fi voit să se oprească cu respect la poarta care urca spre stânca abruptă unde fratele său îşi construise locuinţa pentru el şi ceilalţi călugări. Dar, deşi era atât de aproape, Benedict cobora numai o singură dată pe an, pentru a se întâlni cu sora lui. De aceea, ne putem uşor închipui cât de mult dorea Scolastica să fie cât mai îndelungată această vizită anuală. Benedict, însă, ţinea cu orice preţ să respecte regula care-i interzicea să înnopteze în afară de zidurile mănăstirii.

 

Cu prilejul ultimei întâlniri, probabil în prima joi din Postul Mare al anului 547, Dumnezeu a arătat totuşi că actul de afectuoasă iubire între cei doi fraţi îi era mai plăcut decât fidelitatea riguroasă faţă de regula de viaţă pe care şi-o alesese singur.

 

Într-adevăr, în zadar s-a rugat Scolastica de fratele ei ca să rămână cu ea „toată noaptea", până la ziuă, „spre a continua convorbirea despre bucuria din ceruri", cum ne relatează Sf. Grigore cel Mare. Când Benedict o dojeneşte sever pentru dorinţa ei contrară obligaţiilor lui, Scolastica îşi ia capul în mâini şi se reculege în rugăciune.

 

„Şi a avut mai multă trecere la Dumnezeu, pentru că a avut mai multă iubire", comentează Sf. Grigore. Doar puţine clipe au trecut, şi deodată se părea că s-au rupt toate zăgazurile norilor; ploaia torenţială şi tunetele l-au oprit pe Benedict să se mai întoarcă la mănăstire, lucru pentru care a învinuit-o pe Scolastica. „Iată, te-am rugat, dar tu nu ai voit să mă asculţi; l-am rugat pe Domnul, şi El m-a ascultat; acum, dacă poţi, întoarce-te la mănăstire".

 

Pe locul unde s-a petrecut faptul, mai târziu s-a construit aşa numita „Biserică a convorbirii", iar ca urmare a celor petrecute, Sfânta Scolastica este invocată împotriva fulgerelor şi pentru a dobândi ploaie bună şi curată.

 

La trei zile după acea prelungită şi înflăcărată convorbire, pe când sf. Benedict se afla în rugăciune a văzut sufletul Scolasticii zburând spre cer, sub forma unei porumbiţe. După patruzeci de zile, avea să meargă şi el pe acelaşi drum, pentru ca împreună să trăiască „bucuria din ceruri".

 

Scolastica este transcrierea unui cuvânt din greacă, cuvânt ce înseamnă „elevă", „ucenică". Acest cuvânt exprimă condiţia de elev, ucenic dornic de a cunoaşte, condiţie ce trebuie să o împlinească oricine doreşte să păşească pe drumul ce duce la „bucuria din ceruri". „Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă, căci fericiţi sunt cei care păzesc poruncile mele. Ascultaţi învăţătura, ca să deveniţi înţelepţi, şi nu lepădaţi sfatul meu. Ferice de omul care mă ascultă, care veghează zilnic la porţile mele şi păzeşte pragul uşii mele. Căci cel ce mă află pe mine află viaţa şi devine plăcut lui Dumnezeu. Dar cel care păcătuieşte împotriva mea îşi vatămă sufletul său; toţi cei care mă urăsc pe mine iubesc moartea..." (Prov 8,32.36). „Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu" (Prov 2,1.5). Iar Isus spunea: „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc" (Lc 8,21). Sfânta Scolastica ne invită să gustăm şi noi această fericire. (Sursa: http://www.arcb.ro/).

Gregorian chant

 

 

I. LES CLOCHES DE SOLESMES
II. KYRIE 9 (MODE 1) (from 2:08)
III. GLORLA 9 (MODE 7) (from 4:31)
IV. SANGTUS 9 (MODE 5) (from 8:06)
V. AGNUS DEI 9 (MODE 5) (from 9:58)
VI. KYRIE 11 (MODE 1) (from 11:37)
VII. CREDO I (MODE 4) (from 14:01)
VIII. INTROITUS: DOMINUS DIXIT AD ME (MODE 2) (from 18:29)
IX. INTROITUS: PUER NATUS EST (MODE 7) (from 20:37)
X. ALLELUIA: DIES SANCTIFICATUS (MODE 2) (from 23:51)
XI. INTROITUS: REQUIEM (MODE 6) (from 26:26)
XII. SEQUENTIA: DIES IRAE (MODE 1) (from 28:27)
XIII. HYMNUS: PANGE, LINGUA GLORIOSI LAUREAM CERTAMINIS (MODE 1) (from 35:03)
XIV. GRADUALE: HAEC DIES (MODE 2) (from 40:27)
XV. SEQUENTIA: VICVTIMAE PASCHALI (MODE 1) (from 43:31)
XVI. SEQUENTIA: VENI SANCTE SPIRITUS (MODE 1) (from 45:19)

Choir Of The Monks Of The Abbey Of Saint-Pierre De Solesmes
Dom Joseph Gajard
Dom Jean Claire (XVI)