† Duminica a 24-a de peste an (A): O comunitate de oameni iertaţi care iartă [17 septembrie 2017]

Iertarea creștină.

O comunitate de oameni iertaţi care iartă  

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (17 septembrie 2017)

Lecturi: Ben Sirah 27,30-28,7; Romani 14,7-9; Evanghelia Matei 18,21-35.

Omilie

Liturgia cuvântului din această duminică ne învață tema iertării; este vorba despre  importanța crucială a iertării. Iertarea este esențială pentru o comunitate creștină.

În lectura întâia (Sir 27,30-28,7) citim din Ben Sirach: „Ranchiuna şi mânia sunt lucruri abominabile, iar omul păcătos se lasă stăpânit de ele” (v. 30). Este un fragment dintr-o carte de înțelepciune ce vrea să transmită idealul vieții tradiționale religioase la o comunitate ebraică din Egipt, din secolul al 2-lea î. C., mult fascinată de cultura greacă. Scrierea cărții este în jurul anului 185 î. C. Autorul denunţă răzbunare şi recomandă iertarea. Înțeleptul învață legea fundamentală prin care familia și comunitatea continuă să rămână în picioare: este legea iertării. „Iartă-i aproapelui tău nedreptatea!” (v. 2). Sunt condamnate ura ascunsă și răzbunarea și lăudate iertarea și milostivirea. Dumnezeu nu acceptă absurditatea mâniei inimii umane (v. 3). Cine neagă iertarea semenului său, acela poate să obțină iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele sale? Nicidecum. Supărarea şi mânia, nu numai că duc la distrugerea raporturilor umane, ci rup şi alianţa cu Dumnezeu împiedicând iertarea divină.

Iartă de șaptezeci de ori câte șapte [XXIV TPA (A) - duminică, 17.09.2017]

Parabola talanților.

Evanghelia Matei 18,21-35: În acel timp, Petru, apropiindu-se, i-a zis lui Isus: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” Isus i-a spus: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte. De aceea, împărăţia cerurilor este asemănată cu un rege care a vrut să încheie conturile cu servitorii săi. Când a început să ceară conturile, i-a fost prezentat unul care îi datora zece mii de talanţi. Întrucât nu putea să-i restituie, stăpânul a poruncit ca să fie vândut el, soţia, copiii şi tot ce avea şi să achite datoria. Atunci, servitorul s-a prosternat în faţa lui, zicându-i: «Stăpâne, ai răbdare cu mine şi-ţi voi restitui totul!» Stăpânului i s-a făcut milă de servitorul acela, l-a lăsat să plece şi i-a iertat datoria. Dar ieşind, servitorul acela s-a găsit cu unul care era servitor împreună cu el şi care îi datora o sută de dinari. Înşfăcându-l, îl strângea de gât, spunându-i: «Dă-mi ceea ce îmi eşti dator!» Căzând în genunchi, cel care era servitor împreună cu el îl implora zicându-i: «Ai răbdare cu mine şi îţi voi restitui!” Dar el nu a vrut; dimpotrivă, a mers şi l-a aruncat în închisoare până când îi va fi plătit datoria. Văzând deci ceilalţi servitori cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au povestit stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul lui, i-a zis: «Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?” Şi, mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria. Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă”.

Omilie

Lecturile biblice din această duminică ne vorbesc despre iertare. Ei bine, înainte de venirea lui Isus, Ben Sirach scria: „Ranchiuna şi mânia sunt lucruri abominabile, iar omul păcătos se lasă stăpânit de ele”. Autorul denunţă răzbunare şi recomandă iertarea. Este o lupta zilnică împotriva tendinţele noastre naturale. Dar Biblia ne spune că Dumnezeu nu va ierta niciodată dacă noi înșine nu i-am iertat pe alţii.

Apostolul Petru se gândea că este prea generos iertând până la şapte ori (şapte este o cifră simbolică care înseamnă „fără limite”). Dar Isus merge mai departe: el ne spune că trebuie să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte. Măsura iertării este a fi fără măsură. Adevărata iertarea nu se numără; întotdeauna vom avea de iertat şi de a fi iertați. Cristos nu tolerează concesii pe acest punct: este absolut obligatorul să ne iertăm. Pentru a ajunge la acest lucru trebuie să ne întoarcem spre crucea lui Isus: dat în mâinile oamenilor, torturat, batjocorit fără milă şi dat la moarte, el iartă. Numai el poate să ne dea puterea şi curajul de a merge tot drumul după iertare.

Stabat mater dolorosa

Stabat mater dolorósa
juxta Crucem lacrimósa,
dum pendébat Fílius.

Cuius ánimam geméntem,
contristátam et doléntem
pertransívit gládius.

O quam tristis et afflícta
fuit illa benedícta,
mater Unigéniti!

„Cele trei cruci” de Rembrandt

The three crosses (1653) - by Rembrandt

Un renumit tablou al lui Rembrandt van Rijn: „Cele trei cruci” (The three crosses). Nu este deosebit doar prin maniera în care a fost realizat – respectiv gravarea părţii metalice prin scrijelire – dar mai ales printr-un detaliu, la prima vedere nesemnificativ: un fascicul de lumină – reprezentând lumina lui Dumnezeu din cer – străpunge cerul întunecat și luminează figura lui Isus răstignit, singurul învăluit de lumină din toată scena. Privirea oricui se afla în faţa tabloului este cu siguranţă captată în primul rând de crucea pe care moare Cristos.  Apoi, privind în jurul crucii, pot fi văzute numeroase alte chipuri care parcă sunt ascunse de lumina obscură, soldaţi, preoţi, femei, ucenici, cu reacţii dintre cele mai diverse, toate trăsăturile chipurilor trimiţând însă la un numitor comun, care ar voi să exprime spaima în faţa îngrozitoarei crime de a-l fi crucificat pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. Lumina din centrul tabloului se pierde parcă spre extremitățile sale. Cel care este însă curios, poate descoperi într-un colţ întunecat o figură în ceaţă, parcă nedefinită, ascunsă în umbră. Unii critici de artă afirmă că este o reprezentare a lui Rembrandt însuşi – ştiută fiind mai ales pasiunea lui pentru autoportrete, căci s-au păstrat peste 90 autoportrete – prin care el ar recunoaşte că prin păcatele sale a contribuit şi el la crucificarea lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar, cred eu, acest chip din umbră poate fi oricine dintre noi.

Artistul ar fi intenționat să realizeze contrastul dintre lumina cerească și întunericul înconjurător. Alterarea dramatică vine din intenția artistului de a crea „lumina cerească”. 

Rembrandt a fost inspirat de textul de la Matei 27,46 atunci când Cristos a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”.  

Această gravură este considerată „una dintre cele mai dinamice tablouri făcute vreodată”. 

Sfântul și trăsura

Într-o zi, sfântul Francisc de Sales (1567-1622) se afla în Franța pentru o misiune diplomatică, timis de principele său. S-a apropiat de el un anticlerical înfocat, zicându-i: 

– Monseniore, aș vrea să știu dacă apostolii mergeau în trăsură, așa cum mergeți dumneavoastră. 

– Cu siguranță, când aveau ocazia…

– Puteți dumneavoastră să mi-o demonstrați cu Biblia în mână?

– Bucuros. Nu vă amintiți de diaconul Filip care a urcat în trăsură alături de servitorul reginei Candace?

– Acceea, însă, nu era trăsura lui Filip, ci aparținea curții reginei din Etiopia.

– Exact, ca și în cazul meu… De fapt, trăsura de care mă folosesc acum nu este a mea, ci a principelui meu. (Angelo de Simone, Francisc de Assisi, Pauline, București 2000, 5).

Prizonierul tăcerii

Locuiesc în cuvântul din care – am ieșit
și nu reusesc să pun temelia la casă,
din războaiele pierdute mă-ntorc osândit,
înălțimea din suflet este iar tot mai joasă.

Locuiesc în mușcătura iubirii de frate –
prizonier al tăcerii dintre doua statui –
cu restul de zile cărate în spate,
rătăcesc prin noaptea din inima lui.

Locuiesc într-o clipă cu zăvorul la ușă,
în singurătatea ce mă ține în ger;
cu răbdarea țintuită-n cătușă –
de glonțul din strigăt azi am să pier.

Victor Munteanu

(sursă:http://www.onestiexpres.ro/actualitatea-literara-tacerea-si-cuvantul.html).

Tăcerea celor sinceri...

„În acesată lume nu trebuie

să te temi de cuvintele celor răi,

ci de tăcerea celor onești”.

(Martin Luther King).