Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Misiunilor - papa Francisc (23 octombrie 2016)



Părintele Isidor Mîrț în misiunea din Kenya.

A 90-a Zi Mondială a Misiunilor

 

Biserică misionară, martoră a milostivirii

 

Iubiți frați și surori,

Jubileul Extraordinar al Milostivirii, pe care Biserica îl trăiește, oferă o lumină deosebită și Zilei Misionare Mondiale din 2016: ne invită să privim la misiunea ad gentes ca o mare, imensă operă de milostivire atât spirituală cât și materială. De fapt, în această Zi Misionară Mondială, suntem invitați toți să „ieșim”, ca discipoli misionari, fiecare punând în slujbă propriile talente, propria creativitate, propria înțelepciune și experiență în ducerea mesajului duioșiei și compasiunii lui Dumnezeu întregii familii umane. În virtutea mandatului misionar, Biserica se îngrijește de cei care nu cunosc evanghelia, pentru că dorește ca toți să fie mântuiți și să ajungă să trăiască experiența iubirii Domnului. Ea „are misiunea de a vesti milostivirea lui Dumnezeu, inimă pulsantă a evangheliei” (Bula Misericordiae vultus, 12) și să o proclame în fiecare colț al pământului, încât să ajungă la fiecare femeie, bărbat, bătrân, tânăr și copil.

Milostivirea procură bucurie intimă inimii Tatălui atunci când întâlnește fiecare creatură umană; încă de la început, el se adresează cu iubire și celor mai fragile, pentru că măreția sa și puterea sa se revelează tocmai în capacitatea de a se întruchipa în cei mici, cei rebutați, cei asupriți (cf. Dt 4,31; Ps 86,15; 103,8; 111,4). El este Dumnezeul binevoitor, atent, fidel; devine aproape pentru cel care este în nevoie pentru a fi aproape de toți, mai ales de cei săraci; se implică în realitatea umană cu duioșie exact cum ar face un tată și o mamă în viața copiilor lor (cf. Ier 31,20). La sânul matern face trimitere termenul folosit de Biblie pentru a exprima milostivirea: deci la iubirea unei mame față de copii, acei copii pe care ea îi va iubi întotdeauna, în orice împrejurare și orice s-ar întâmpla, pentru că sunt rod al sânului ei. Acesta este un aspect esențial și al iubirii pe care Dumnezeu o nutrește față de toții copiii săi, în mod deosebit față de membrii poporului pe care i-a născut și pe care vrea să-i crească și să-i educe: în fața fragilităților și infidelităților lor, interiorul său se înduioșează și freamătă de compasiune (cf. Os 11,8). Și totuși, el este milostiv față de toți, iubirea sa este pentru toate popoarele și duioșia sa se extinde asupra tuturor creaturilor (cf. Ps 145,8-9).

Milostivirea își are manifestarea cea mai înaltă și împlinită în Cuvântul întrupat. El revelează chipul Tatălui bogat în milostivire, „vorbește despre ea și o explică prin folosirea de asemănări și de parabole, dar mai ales el însuși o întrupează și o personifică” (Ioan Paul al II-lea, Enciclica Dives in misericordia, 2). Primindu-l și urmându-l pe Isus prin evanghelie și sacramente, cu acțiunea Duhului Sfânt, noi putem deveni milostivi precum Tatăl nostru ceresc, învățând să iubim așa cum el ne iubește și făcând din viața noastră un dar gratuit, un semn al bunătății sale (cf. Bula Misericordiae vultus, 3). Biserica, în mijlocul omenirii, cea dintâi este comunitatea care trăiește din milostivirea lui Cristos: mereu se simte privită și aleasă de el cu iubire milostivă, și din această iubire scoate stilul mandatului său, trăiește din ea și o face cunoscută neamurilor într-un dialog respectuos cu orice cultură și convingere religioasă.

Pentru a mărturisi această iubire de milostivire, ca în primele timpuri ale experienței ecleziale, sunt atâția bărbați și femei de orice vârstă și condiție. Semn elocvent al iubirii materne a lui Dumnezeu este o considerabilă și crescândă prezență feminină în lumea misionară, alături de cea masculină. Femeile, laice sau consacrate, și astăzi chiar multe familii, realizează vocația lor misionară în cele mai diferite forme: de la vestirea directă a evangheliei la slujirea caritativă. Alături de opera evanghelizatoare și sacramentală a misionarilor, femeile și familiile înțeleg adesea mai adecvat problemele oamenilor și știu să le înfrunte în mod oportun și uneori inedit: în grija față de viață, cu o atenție deosebită mai mult față de persoane decât față de structuri și punând în joc orice resursă umană și spirituală în construirea armoniei, relațiilor, păcii, solidarității, dialogului, colaborării și fraternității, fie în cadrul raporturilor interpersonale fie în cadrul mai amplu al vieții sociale și culturale, și îndeosebi al îngrijirii săracilor.

În multe locuri evanghelizarea pornește de la activitatea educativă, căreia opera misionară îi dedică angajare și timp, ca viticultorul milostiv din evanghelie (cf. Lc 13,7-9; In 15,1), cu răbdarea de a aștepta roadele după ani de formare lentă; se generează astfel persoane capabile să evanghelizeze și să facă să ajungă Evanghelia acolo unde nu s-ar aștepta să se vadă realizată. Biserica poate să fie definită „mamă” și pentru cei care vor putea ajunge într-o zi la credința în Cristos. De aceea doresc ca poporul sfânt al lui Dumnezeu să exercite slujirea maternă a milostivirii, care ajută atât de mult să-l întâlnească și să-l iubească pe Domnul popoarele care încă nu-l cunosc. De fapt, credința este dar al lui Dumnezeu și nu rod al prozelitismului; însă crește grație credinței și carității evanghelizatorilor care sunt martori ai lui Cristos. Mergând pe căile lumii se cere discipolilor lui Isus acea iubire care nu măsoară, ci care mai degrabă tinde să aibă față de toți aceeași măsură a Domnului; să vestim darul cel frumos și cel mai mare pe care el ni l-a oferit: viața sa și iubirea sa.

Fiecare popor și cultură are dreptul să primească mesajul de mântuire care este dar al lui Dumnezeu pentru toți. Acest lucru este cu atât mai necesar dacă luăm în considerare câte nedreptăți, războaie, crize umanitare așteaptă astăzi o soluție. Misionarii știu din experiență că evanghelia iertării și a milostivirii poate aduce bucurie și reconciliere, dreptate și pace. Mandatul evangheliei: „Așadar, mergeți, și faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit” (Mt 28,19-20) nu s-a epuizat, dimpotrivă ne angajează pe toți, în scenariile prezente și în provocările actuale, să ne simțim chemați la o reînnoită „ieșire” misionară, cum indicam și în Exortația apostolică Evangelii gaudium: „Fiecare creștin și fiecare comunitate va discerne care este drumul pe care Domnul îl cere, însă toți suntem invitați să acceptăm această chemare: să ieșim din propria comoditate și să avem curajul de a ajunge la toate periferiile care au nevoie de lumina evangheliei” (20).

Chiar în acest An Jubiliar este a 90-a aniversare a Zilei Misionare Mondiale, promovată de Opera Pontificală a Răspândirii Credinței și aprobată de papa Pius al XI-lea în 1926. De aceea consider oportun să amintesc indicațiile înțelepte ale Predecesorilor mei, care au dispus că acestei Opere să fie destinate toate ofertele pe care fiecare dieceză, parohie, comunitate călugărească, asociație și mișcare eclezială, din orice parte a lumii, pot să le adune pentru a ajuta comunitățile creștine care au nevoie de ajutoare și pentru a da forță vestirii evangheliei până la marginile pământului. Și astăzi să nu ne sustragem de la acest gest de comuniune eclezială misionară. Să nu închidem inima în preocupările noastre particulare, ci să o lărgim la orizonturile întregii omeniri.

Maria Preasfântă, icoană sublimă a omenirii răscumpărate, model misionar pentru Biserică, să-i învețe pe toți, bărbați, femei și familii, să genereze și să păstreze pretutindeni prezența vie și misterioasă a Domnului Înviat, care reînnoiește și umple de milostivire bucuroasă relațiile dintre persoane, culturi și popoare.

Dat la Vatican la 15 mai 2016, Solemnitatea Duhului Sfânt.

                                Papa Francisc

(traducător: pr. Mihai Pătrașcu).

 

† Duminica a 30-a de peste an (C): Martori și mesageri ai milostivirii [23 octombrie 2016]

Fariseul și vameșul.

Evanghelia Luca 18,9-14: În acel timp, Isus a mai spus această parabolă unora care se credeau în sine drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii: „Doi oameni au urcat la templu, ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameş. Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig». Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!» Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”.

 

Omilie

 

Astăzi celebrăm Ziua Mondială a Misiunilor. Această zi ne reaminteşte că Biserica este trimisă „să anunțe milostivirea”. Isus însuşi ne trimite. Pentru a ne ajuta să împlinim această misiune, trebuie să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. Scopul nu este să lucrăm pentru Domnul, dar pentru a face lucrarea Domnului.

 

Prima lectură ne aminteşte că „Domnul nu face nici o diferenţă între oameni”. Este imparţial; nu judecă după aparenţe. În Vechiul Testament, săracii, cei asupriți, orfanii şi văduvele erau considerați ca patru situaţii de nesiguranță şi sărăcie. Legea invită pe toţi credincioşii să-i protejeze şi să aibă grijă de ei. Să urmeze exemplul lui Dumnezeu, care este plin de îngăduință şi milostivire. „Dumnezeu nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la aspect, dar Dumnezeu se uită la inimă” (1Sam 16,7).

 

Psalmul 33 este un cântec de mulţumire și de laudă. Deschide noi orizonturi ale inteligenței şi inimii noastră: „Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp, lauda lui va fi fără încetare în gura mea căci îi aude atent spre cei care apelează la el”.

 

Textele din a doua lectură sunt considerate ca o mărturie a apostolului Paul. Când a scris această scrisoare, el este în închisoare; ştie că executarea sa este aproape: „momentul plecării mele a sosit”. Adresându-se lui Timotei, îl încurajează pentru că nu trebuie să înceteze misiunea sa. Vestea bună trebuie să fie anunţată în întreaga lume. El are o încredere totală în milostivirea lui Dumnezeu. În el a găsit puterea şi dinamismul care i-a permis să parcurgă prin lume întreagă dând mărturie despre credinţa sa.

 

Limbajul lui Paul ne aminteşte în lumea sportului. Și-a încheiat cursa. Nu poate să primească decât coroana dreptății. Alţii vor prelua. Proclamarea Evangheliei trebuie să se realizeze până la capăt. Trebuie ca toate naţiunile să-o audă. Trebuie să se știe că Dumnezeu nu cere decât să aibă milă de noi.

 

Evanghelia din această duminică ne vorbește despre rugăciunea a doi oameni. Unul era fariseu şi altul colector de impozite pentru duşmanii poporului său. Toți părăsesc casa pentru „a se ridica la templu să se roage”. Fiecare are felul său de a sta înaintea lui Dumnezeu. Dar conţinutul rugăciunii nu este deloc același.

 

Primul este un bun practicant foarte fidel. El are o bună reputaţie, căci observă mai mult decât scrie în lege. De fapt, el nu se roagă; el nu cere nimic de la Dumnezeu. Rugăciunea sa este doar o auto contemplare. Face elogii la propriile sale virtuţi şi la etalarea faptelor sale bune. Nu se mulțumește de a tămâia. În același timp face examenul de conștiință a vameșului. El nu a înţeles că pentru a fi ascultat este nevoie a fi plin de bunătate şi înţelegere pentru alţii, chiar dacă sunt păcătoşi. Este ceea ce s-a reamintit în săptămâna misionară: Dumnezeu vrea mântuirea tuturor oamenilor.

 

Al doilea are o reputaţie foarte proastă. El, colector de impozite, s-a îmbogăţit în detrimentul celor săraci. În loc să fie lăudăros, el și-a recunoscut micimea. Este la fundul prăpastiei. Cheamă milostivirea lui Dumnezeu. El nu cere decât să fie justificat: „Arată-te favorabil păcătosului care sunt eu!” Acest omul aşteaptă tot de la Dumnezeu, pentru că el se ştie păcătos. Atunci, Dumnezeu poate face totul pentru el. Această parabolă ne este povestită pentru a ne anunța veste bună: ea ne spune că Dumnezeu este Iubire.

 

Această Evanghelie vrea să rămână cu esențialul: drept nu este cel care se crede. Cine cere milostivirea devine un om drept, un om „justificat” şi „ajustat” [potrivit] la dragostea lui Dumnezeu. Rugăciune vameşului atinge inima Domnului: „căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”. La fiecare liturghie, începem cu chemare la milostivire: „Doamne, miluieşte-ne!” Şi înainte de a ne împărtăși, aclamăm Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.

 

În această zi, primim chemarea lui Cristos: „Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv”. Şi să cerem Domnului să fie întotdeauna cu noi şi noi cu el pentru a ne face martorii şi mesagerii harului său.

(pr. Jean Compazieu [2016]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:http://dimancheprochain.org).

„Numele lui Dumnezeu este milostivire” - conferința cardinalului Walter Kasper (19 octombrie 2016)

Conferința...

Dezbatere cu participanții (19.10.2016).

Card. Walter Kasper,
președinte emerit al Consiliului Pontifical pentru Pormovarea Unității Creștinilor,
în vizită la Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității București (joi, 20 octombrie 2016; foto: Alexandru Abadi;  Angelus Communicationis).

Arta este ca pâinea şi apa...



La forjă (1918) [In the forge] - de Carl Probst (1883-1963).

 

„Arta este o necesitate umană primară,
ca pâinea şi apa.

Nevoia de frumos,
ca şi creaţia care o întruchipează,
este inseparabilă de om,
iar fără ea omul poate că n-ar dori să traiască pe pământ”.

(F. M. Dostoievski).

Rugăciune

 

Călugăr trapist în rugăciune.

Doamne Dumnezeule,

gândul că suntem trecători ce ne întristează
să ne facă atenți la realitățile viitoare:
dar tu, care domnești veșnic în ceruri,
îndură-te de Biserica ta ce suferă prin vremi
și nu întârzia să-i arăți bunătatea ta.

(compusă de un călugăr trapist).

Un foc de iubire...



Sfântul Paul al Crucii (1694-1775)

„Aş vrea să vă spun lucruri mari,

dar cine nu iubeşte, nu ştie să vorbească despre iubire:
acesta este un limbaj care este învăţat numai de iubire!
Aş vrea să fiu cu totul un foc de iubire;
mai mult, mai mult: aş vrea să ştiu să cânt în focul iubirii
şi să arăt marile milostiviri
pe care Iubirea necreată le revarsă în sufletele noastre.
Aş vrea să fim cuprinşi de un foc al carităţii aşa de mare,
încât cel care trece pe lângă noi să ardă,
şi nu numai cel care trece pe alături,
dar chiar şi popoarele îndepărtate,
limbile, naţiunile, triburile şi, într-un cuvânt, toate creaturile,
până ce cu toţii vor cunoaşte şi iubi supremul Bine”.

 

(Sfântul Paul al Crucii [1694-1775], preot, fondator al pasioniștilor, Scrisoarea 1, 296, 315).

Sfântul Luca - slujitor al cuvântului, patron al medicinei și protector al picturii

Sfântul Luca, evanghelist - de Guido Reni.

Sfântul Luca a fost un slujitor al cuvântului. Tradiţia creştină, până la sfântul Irineu, i-a dat un nume: „Vă salută Luca, medicul iubit” (Col 4,14) şi tovarăş și contemporanul lui Paul în călătoriile sale apostolice, fidel lui până la ultima încarcerare în închisoarea romană (2Tim 4,11).

 

Se crede, nu fără motiv serios, că el a fost medic sau cel puţin un om cu o cultură deosebită, pentru modul în care vorbeşte despre boli şi despre cei bolnavi în evanghelie. Cunoştea foarte bine limba greacă şi versiunea biblică a Septuagintei, în timp ce nu părea să cunoască prea bine limba şi tradiţiile ebraice.

 

Evanghelistul provenea dintr-o comunitate creştină a lumii eleniste, şi tocmai datorită acestui ambient, pentru a confirma credinţa creştinilor veniţi din păgânism, a scris „o istorisire ordonată” a vieţii şi învăţăturilor lui Isus, până la învierea şi glorificarea sa, şi apoi, prin Faptele Apostolilor, şi răspândirea împărăţiei lui Dumnezeu în lumea mediteraneană.

 

Luca, în opera sa, s-a folosit –  cum o spune el însuşi – de toate izvoarele scrise şi orale care circulau deja în comunităţile creştine şi le-a compus într-o unitate.

 

Unele caracteristici ale evangheliei sale au făcut-o foarte atrăgătoare. Înainte de toate, ea pune în evidenţă iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de oameni, mai presus de toate, faţă de păcătoşi, cum sunt strângătorii de impozite şi prostituatele, şi cei care nu au ce mânca şi cu ce se îmbrăca, cum este Lazăr cel sărac. Celebre în această privinţă sunt parabolele fiului risipitor şi a bogatului lacom. Se poate spune, că Luca avea un profund sens al socialului. El avea la inimă un nou tip de societate, bazată pe iubirea fraternă, până la împărţirea bunurilor, cum se poate vedea în parabola samariteanului milostiv şi în descrierea primei comunităţi din Ierusalim. Pentru Luca, cel care îşi dorea să intre în comunitatea creştină trebuia să-şi asume, în mod liber, obligaţia de a se lepăda de sine şi de stilul de viaţă de mai înainte, renunţând la bunurile proprii şi fiind disponibil să-şi ia în fiecare zi propria cruce pentru a merge cu hotărâre pe urmele învăţătorului.

 

„De fapt, nu era nici unul dintre ei care să ducă lipsă, căci toți care posedau terenuri sau case, le vindeau, aduceau prețul celor vândute și îl puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie. Și Iosif, numit de către apostoli Barnaba care, tradus, înseamnă Fiul Mângâierii, un levit, de loc din Cipru, vânzând un ogor pe care îl avea, a adus banii și i-a pus la picioarele apostolilor. Dar un om, al cărui nume era Anania, împreună cu Safira, soția lui, a vândut un ogor și, cu complicitatea soției, a reținut din preț și, aducând o parte, a depus-o la picioarele apostolilor. Atunci, Petru i-a zis: «Anania, de ce ți-a umplut Satana inima ca să-l minți pe Duhul Sfânt și să reții din prețul ogorului? Oare n-ar fi rămas al tău, dacă nu l-ai fi vândut, și, după ce l-ai vândut, nu rămânea la dispoziția ta? De ce ți-ai pus la inimă o astfel de faptă? Nu pe oameni i-ai mințit, ci pe Dumnezeu». Auzind Anania cuvintele acestea, a căzut și și-a dat duhul. Atunci o mare teamă i-a cuprins pe toți cei care auzeau. Cei mai tineri s-au ridicat, l-au luat și, scoțându-l afară, l-au îngropat. După un interval de vreo trei ore, a intrat și soția lui, fără ca să știe ce s-a întâmplat. Petru a întrebat-o: «Spune-mi, cu atât ați vândut ogorul?» Ea a zis: «Da, cu atât». Atunci Petru [i-a spus]: «Cum de v-ați înțeles să-l ispitiți pe Duhul Domnului? Iată, picioarele celor care l-au îngropat pe soțul tău sunt la ușă și te vor scoate și pe tine». Ea a căzut îndată la picioarele lui și și-a dat duhul. Când au intrat, tinerii au găsit-o moartă și, scoțând-o, au îngropat-o lângă soțul ei. Și o mare teamă a cuprins toată Biserica și pe toți cei care auzeau acestea”.  (Fap 4,34-5,11).

 

Un alt aspect tipic lui Luca este absenţa discriminării între bărbat şi femeie.

 

„Femeia îşi dobândeşte personalitatea, îndeosebi în evanghelia copilăriei [Maria, Elisabeta, Ana]; de asemenea, nu trebuie uitată importanţa pe care Luca o atribuie femeii în Biserica primară. Lui îi place să unească episoade care pun în scenă bărbatul şi femeia cu evidenta intenţie de a afirma egalitatea dintre sexe, sau, mai bine, iubirea lui Dumnezeu faţă de toţi, fără discriminare: astfel, cântării lui Simeon îi urmează laudele profetesei Ana, primei minuni, care se referă la un posedat [la Cafarnaum], îi urmează vindecarea soacrei lui Petru, vindecării slujitorului centurionului îi urmează învierea fiului văduvei din Naim etc. Acest fapt trebuie atribuit, în parte, sensibilităţii elenistice a lui Luca; dar, mai presus de toate, trebuie spus că el a luat cu adevărat în serios învăţătura şi comportamentul lui Isus cu privire la femeie, ca, de altfel, şi faţă de alte tipuri de persoane emarginate, ca păcătoşi, samariteni; el se adresează umanităţii omului considerat persoană iubită de Dumnezeu dincolo de barierele religioase, morale, sociale sau de sex” (Gérard Rossé, Evanghelia după Luca, Citta Nuova, Roma 1992, 13).

 

Nu se ştie nimic sigur în privinţa morţii evanghelistului. Mulţi cred că el, în tinereţe, a fost un slujitor itinerant al cuvântului şi că, la o vârstă înaintată, s-a oprit într-o comunitate din Ahaia, unde, bogat în sfinţenie, experienţă şi în materialele adunate în anii precedenţi, ar fi scris opera sa.

 

San Luca, evangelista, di Guercino.

 

Medicii l-au ales ca patron, dar şi pictorii l-au vrut ca protector, deoarece, conform unei legende, el ar fi pictat pentru prima dată un portret al sfintei Fecioare. Chiar dacă este dificil a demonstra din punct de vedere istoric că a fost şi un artist al penelului, nu se poate nega că el, cu pana sa, ne-a lăsat imaginea cea mai desăvârşită a mamei lui Isus.

(cf. sursă:http://www.calendarcatolic.ro).

Parabolele evanghelice - punct de plecare

 

 

„Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare,
rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (Ioan 12,24).

 

Ideile care stau la baza marilor romane ale lui Feodor Mihailovici Dostoievski, aproape toate, pornesc de la parabolele evanghelice, pe care apoi le dezvoltă şi le descrie, păstrând în acelaşi timp acel caracter tainic şi inepuizabil. Despre ce parabole este vorba?

 

„Crimă şi pedeapsă“ narează elemente dezvoltate pe marginea fragmentului foarte bogat în semnificaţii al „Învierii lui Lazăr“ (loan 11,1-45), pe care îl citeşte (în roman) Sonia Marmeladova lui Raskolnikov, anticipând viitoarea metanoie şi „înviere din morţi“ a acestuia. Romanul „Idiotul“ dezvoltă pilda copilului, model al desăvârşirii, precum şi imaginea paradisului cu care este indisolubil legată, după cum sfântul evanghelist consemnează cuvintele mântuitorului: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Matei 18,3). Romanul „Demonii“ e centrat pe episodul evanghelic al „demonizaţilor din ţinutul Gadarenilor“ (Luca 8,32-37), care îi apare şi ca motto. „Fraţii Karamazov“ este întemeiat pe pilda „bobului de grâu care moare pentru a aduce roadă multă“ (Ioan 12,24), dar şi pe simbolistica împărăţiei cerurilor, a cărei imagine este în acest caz comunitatea copiilor, care-l are în centru pe monahul Alioşa Karamazov. După cum observă părintele Paulin Lecca, Dostoievski nu face în romanele sale o erminie [tâlcuire] obişnuită a acestor parabole evanghelice, ci mai degrabă încearcă să pătrundă în duhul lor până în zonele accesibile minţii umane, după care descrie această experienţă charismatică într-un limbaj cu valenţe simbolice, în care pot surveni fragmentar chiar şi alte parabole sau motive biblice. Acest tip de gnoseologie, definitoriu – am putea spune – pentru Dostoievski, este fixat prin folosirea mijloacelor descriptive ale unei arte iconice dinamice. Nastasia Filippovna („Idiotul“) poate reprezenta în plan simbolic sufletul, la ori-gine frumos şi duhovnicesc, care a căzut în robia diavolului, simbolizat de Totki, dar mai ales de Rogojin, care, în pofida păcatului, îl caută şi-l cheamă pe mântuitorul său. Atunci Cristos, simbolizat de prinţul Mâşkin, se pogoară la suflet ca să-l elibereze din această robie. Această eliberare înseamnă unirea tainică a omului cu Dumnezeu. Dar, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu sufletul omului, deşi îşi doreşte în principiu unirea cu Cristos, preferă în mod paradoxal plăcerea şi iubirea trupească. Aşa va proceda şi sufletul-Nastasia, preferându-l pe Rogojin în locul lui Mâşkin, adică seducţia fantasmei demonice în locul unei iubiri transfiguratoare, pe care s-o primească şi s-o păstreze în mod liber prin unirea – nunta cu mântuitorul: „Pentru câteva secunde m-am simţit invadat de o fericire extraordinară, care nu poate fi trăită în circumstanţe normale“. Dostoievski, bolnav fiind de epilepsie temporală, afirma: „Sunteţi cu toţii sănătoşi, dar nu aveţi nici cea mai vagă idee ce fericire trăim noi, epilepticii, cu o secundă înaintea unei crize. Nu ştiu dacă această fericire durează secunde, ore sau luni, dar, credeţi-mă, nu aş schimba-o pentru toate plăcerile lumii“. Această formă extatică de epilepsie o are prinţul Mâşkin.

 

Dostoievski descoperă cultura Duhului Sfânt, împărtăşită prin Sfinţii Părinţi ai căror urmaşi sunt stareţii (părinţii duhovniceşti) iconizaţi în stareţul Zosima („Fraţii Karamazov“).

 

Da. Opera sa se naşte şi creşte în atmosfera duhovnicească a mişcării filocalice din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, când apar şi primele ediţii ale „Filocaliei“ în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile intelectuale slavofile, mai ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în mijocul unei lumi desfigurate de păcat şi pline de durere, afirmă că viaţa este o bucurie şi că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire, prin care omul poate pătrunde în esenţa lucrurilor, în care mintea noastră nu poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea harului dumnezeiesc.

 

Întâlnirea cu Cristos se menţine prin rugăciune şi prin iubire smerită. Stareţul Zosima spune că suntem plante ale căror seminţe Dumnezeu le-a luat din altă lume şi le-a sădit aici, în grădina aceasta a lui, în care suntem noi şi trăim. Când inima omului rupe contactul cu cealaltă lume din care noi venim apar toate anomaliile, inclusiv durerea şi moartea. Dar când prin practicarea virtuţilor se deschid ochii noştri lăuntrici, atunci toate se fac clare, toate capătă un sens, o frumuseţe.

 

Stareţul Zosima arată că există o lume a lui Dumnezeu, o lume a frumosului şi a binelui, pe care reuşim să o întrezărim pe pământ, şi există o lume a păcatului, care este opera diavolului în colaborare cu voinţa cea rea a omului. Pe această din urmă lume nu o acceptă Ivan Karamazov. El spune că nu acceptă lumea lui Dumnezeu deşi în El crede. „Eu îl accept pe Dumnezeu. Şi nu-l accept doar printr-o simplă bucurie ci, mai mult, accept şi înţelepciunea lui şi scopul lui care ne sunt cu totul necunoscute. Cred într-o ordine, în sensul vieţii, cred într-o veşnică armonie, în care se zice că ne vom contopi cu toţii [...] Şi totuşi, închipuieşte-ţi că la urma urmelor eu nu accept această lume a lui Dumnezeu. Cu toate că îmi dau seama de existenţa ei, eu totuşi nu o admit nicidecum“ („Fraţii Karamazov”). Stareţul Zosima îi arată scăparea prin iubire: „Iubiţi toată zidirea lui Dumnezeu, atât în întregul ei, cât şi în fiecare firicel de nisip. Iubiţi orice frunzuliţă, orice rază divină. Iubiţi dobitoacele, iubiţi plantele, iubiţi orice lucru. De vei iubi orice lucru, vei pricepe şi taina dumnezeiască ce se află în lucruri“. Stareţul ne povăţuieşte: „Dragostea trebuie să ştim cum să o dobândim, căci ea cu anevoie se câştigă, se cumpără cu preţ scump, cu o muncă îndelungată şi după o lungă durată de practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare, ci pentru totdeauna. Căci aşa, întâmplător, oricine poate iubi, chiar şi un răufăcător“.

 

(sursă:http://ziarullumina.ro/interviu/dialogul-lui-dostoievski-cu-dumnezeu).

 

Walk humbly with your God

 

cu Marilla Ness