Duminica a VIII-a TPA (A): Muncă sau neliniște (omilie)

Evanghelia: Matei 6,24-34. ²⁴ Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul și îl va iubi pe celălalt, sau va ține la unul, iar pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și mamonei. ²⁵ De aceea vă spun: nu vă îngrijorați pentru viața voastră: ce veți mânca [sau ce veți bea], nici pentru trupul vostru: cu ce vă veți îmbrăca. Oare nu este viața mai mult decât hrana, iar trupul [mai mult] decât îmbrăcămintea? ²⁶ Priviți păsările cerului: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi mult mai [de preț] decât ele? ²⁷ Cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuși de puțin la durata vieții sale? ²⁸ Iar pentru îmbrăcăminte de ce vă străduiți? Observați cum cresc crinii câmpului: nu trudesc și nu țes. ²⁹ Totuși vă spun că nici Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. ³⁰ Așadar, dacă Dumnezeu îmbracă astfel iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, cu cât mai mult pe voi, [oameni] cu puțină credință? ³¹ Deci, nu vă îngrijorați spunând: „Ce vom mânca? Ce vom bea?” sau „Cu ce ne vom îmbrăca?” ³² Căci pe toate acestea le caută neamurile [păgâne]; dar Tatăl vostru ceresc știe că aveți nevoie de toate acestea. ³³ Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate acestea vi se vor adăuga. ³⁴ Deci nu vă îngrijorați pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăși. Ajunge zilei răutatea ei.

 

 

Omilie

 

 

Isus ne cere să ne detașăm de toate acele bunuri aparente, pe care ne bazăm toată siguranța noastră, care este iluzorie şi produce doar neliniște, pentru a ne pune toată încrederea în Tatăl, care are grija de noi.

 

Un cuvânt care ne ajută să cinstim pagina din evanghelia de duminica de astăzi –  care completează catehesa extraordinară din timpul liturgic pe punctul de a lăsa loc Postului Mare – în lumea poeziei și a viselor: a fi îngrijorat (care în versiunea anterioară se traducea cu a fi neliniștit). Isus repetă de șase ori: „nu vă îngrijorați pentru viața voastră”; „cine dintre voi, oricât s-ar strădui, poate să adauge câtuși de puțin la durata vieții sale?”; „iar pentru îmbrăcăminte de ce vă străduiți?”; „nu vă îngrijorați spunând: „Ce vom mânca? Ce vom bea?” sau „Cu ce ne vom îmbrăca?”; „nu vă îngrijorați pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăși”.

Gândul zilei

 

„Ce vreţi? Omul este om. Este desigur homo faber, din leagăn nu poate să stea cu mâinile liniştite, mâinile sale puternice şi delicate [...], mâinile sale minunate... Omul este foarte satisfăcut de mâinile sale, dar nu este deloc satisfăcut de sufletul său, iată ce trebuie înţeles. N-are nici o dificultate cu mâinile sale, mâinile sale fac mereu ce vrea el, contradicţia este în sufletul său. Omul este faber prin mâini; visează să aibă patru, opt, şaisprezece, tot atâtea mâini câte ar putea să numere, le multiplică de altfel prin maşini, ştim aceasta, am spus-o, s-a auzit. Răul este în suflet. Omul n-are decât două mâini, ele lucrează foarte uşor împreună. Ele pot chiar, odată primită sarcina, să lucreze fără el. Mâinile sunt docile, în schimb duhul nu este. Iar spiritul omului nu este numai neascultător, el este adesea şi ca un judecător, ca un duşman. Desigur, nu se poate nega că există o parte de spirit acordat cu mâinile, făcut pentru ele – cel puţin mâinile nu sunt făcute pentru el – un spirit al mâinilor, şi dificultăţile nu vin de la acest spirit. Dar există această altă parte mereu nesatisfăcută, mai mult sau mai puţin în opoziţie clară cu mâinile, şi care este cu adevărat ca un alt om în om. Când adversarul misterios îl prinde, mâinile încetinesc puţin câte puţin munca, apoi se opresc dintr-o dată; spiritul mâinilor trebuie să renunţe să le pună la treabă, homo faber se simte ridicol. Ajunge chiar ca mâinile să crească sau să se ridice în aer, într-o mişcare de rugăciune sau de teamă, în faţa unei fiinţe invizibile. Atunci homo faber se simte, şi el, cuprins de nelinişte. Refuză să cedeze rivalului său, nu ştie de altfel foarte bine ce vrea de la el, şi totuşi trebuie să i se supună. Incapabil de a se preda, se răzbună. Se răzbună din cauza neliniştii sale asupra lucrărilor mâinilor sale, distruge ceea ce a făcut mâinile sale minunate, devine atât de puternic ca să distrugă aşa cum s-a arătat ingenios în a construi. (Bernanos G., Essais et écrits de combat, II, La liberté pour quoi faire?, Gallimard, Paris 1995, 1358-1359).

Gândul zilei

Iuda (1885) - de Ilya Repin

„Nu le este dat decât unora,
sfinţilor şi posedaţilor,

să simtă violenţa deplină a furtunii,
atacul direct al lui Satan.
Posedaţii – Mouchette din
Sous le soleil de Satan,

abatele Cénabre,
M. Ouine – se disting

printr-un fel de linişte interioară,
 „o pace mută, solitară şi de gheaţă”,

printr-o voinţă de degradare,
şi printr-un râs,

care este semnul exterior cel mai clar:

râsul isteric al lui Mouchette;

„râsul vulgar” pe care rafinatul Cénabre

este uimit să-l audă ieşind
de pe propriile buze;

„râsul limpede şi fremătător” al lui M. Ouine

pe patul său de moarte.

Râsul, expresia cea mai pură a intelectului,

marchează punctul de recunoaştere
a mândriei

şi a disperării în aceste suflete alese;

este triumful urii inumane prin i
ntermediul creierului uman”

(D. O'Donnel, „Le Faust de Bernanos”
în D. de Roux

(ed.), Les Cahiers de l'Herne.
Geroges Bernanos,

Éditions de l'Herne, Paris 1962, 1998, 28-29;

trad.  pr. Isidor Chinez).

Toleranţa creştină şi civilizaţia iubirii

(Fotografie de:
Marius Oprea)

Toleranţa este astăzi un cuvânt foarte prost înţeles. Redus de multe ori la o retorică vidă ce recomandăo pioasă îngăduinţă universală lipsită de criterii, invocarea toleranţei a devenit un soi de exerciţiu„holist“ care se referă practic la orice, fără a lăsa loc pentru delimitări sau nuanţe. Toleranţa e invocată vocal şi combativ mai ales de ateii militanţi şi de „relativiştii“care îşi justifică toleranţa seculară subliniind, prin contrast,intoleranţa extremă a Inchiziţiei, a Reginei Maria I (Tudor) a Angliei sau a Ecaterinei de Medici, sau interpretând univoc fundamentalismul terorist ca pe o derivăinevitabilă a credinţei în Dumnezeu.

Verbul a tolera este explicat în dicţionar ca însemnând „a îngădui“ ca o realitate să existe chiar dacă îţi produce disconfort, „a suferi“ cu răbdare efectele adverse ale unor acţiuni, şi, în sens politic, „a accepta“ puncte de vedere sau practici culturale diferite pe baza dreptului altor oameni de a fi altfel decât tine. Totuşi, întrucât există drepturi ale omului mai universale decât altele, chiar şi în epoca pluralismului suntem îndreptăţiţi să fim mai degrabă intoleranţi atunci când anumite practici culturale conduc la atrocităţi sau abuzuri sistematice. Semnificaţia toleranţei se pierde atunci când limitele sale devin atât de fluide şi de vagi încât ni se spune că totul trebuie tolerat în numele unei interpretări ambigue şi „universaliste“ a drepturilor omului.

Sihastrul

 

Sălaşul lui pe râpile surpate

Este demult un orb cotlon de mină

Cu beznele de-apururi îngheţate

Sihastrul arde-ades ca o lumină.

 

La răsărit el face o-nchinăciune

Cu ochii închişi pe radiosu-i vis

Şi intră încet smerit în rugăciune

Ca în pridvorul cerului deschis.

 

 

de Vasile Voiculescu

Gregorian Chant - Benedictine Monks - Church Music

 

 

 

Dies irae

 

Dies irae, dies illa,

solvet saeculum in favilla,

teste David cum Sibylla.

 

Quantus tremor est futurus,

quando iudex est venturus,

cuncta stricte discussurus!

 

Tuba mirum spargens sonum

per sepulcra regionum,

coget omnes ante thronum.

 

Mors stupebit et natura,

cum resurget creatura,

iudicanti responsura.

 

Liber scriptus proferetur,

in quo totum continetur,

unde mundus iudicetur.

 

Iudex ergo cum sedebit,

quidquid latet apparebit:

nil inultum remanebit.

 

Quid sum miser tunc dicturus?

quem patronum rogaturus?

cum vix iustus sit securus.

 

Rex tremendae maiestatis,

qui salvandos salvas gratis,

salva me, fons pietatis.

 

Recordare Iesu pie,

quod sum causa tuae viae:

ne me perdas illa die.

 

Quaerens me, sedisti lassus:

redemisti crucem passus:

tantus labor non sit cassus.

 

Iuste iudex ultionis,

donum fac remissionis,

ante diem rationis.

 

Ingemisco, tamquam reus:

culpa rubet vultus meus:

supplicanti parce Deus.

 

Qui Mariam absolvisti,

et latronem exaudisti,

mihi quoque spem dedisti.

 

Preces meae non sunt dignae:

sed tu bonus fac benigne,

ne perenni cremer igne.

 

Inter oves locum praesta,

et ab haedis me sequestra,

statuens in parte dextera.

 

Confutatis maledictis,

flammis acribus addictis.

voca me cum benedictis.

 

Oro supplex et acclinis,

cor contritum quasi cinis:

gere curam mei finis.

 

Lacrimosa dies illa,

qua resurget ex favilla.

iudicandus homo reus:

huic ergo parce Deus.

 

Pie Iesu Domine,

dona eis requiem. Amen.

 

 

Partituri: http://ceciliaschola.org/pdf/diesirae.pdf