† Duminica a 2-a din Advent (C): Pregătiți calea Domnului [6 decembrie 2015]

Pregătiți calea Domnului...

Evanghelia Luca 3,1-6: În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Ponţiu Pilat era guvernator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al ţinutului Itureii şi Trahonitidei, iar Lisania, tetrarh al Abilenei, pe timpul arhiereilor Anna şi Caiafa, cuvântul lui Dumnezeu a fost către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. El a venit în toate împrejurimile Iordanului predicând botezul convertirii spre iertarea păcatelor, aşa cum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia, profetul: „Glasul celui care strigă în pustiu: pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui! Orice vale va fi umplută şi orice munte sau deal va fi nivelat; drumurile strâmbe vor fi îndreptate, iar cele cu gropi vor fi netezite şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu”.

Omilie

Toate citirile de Advent ne anunța venirea Domnului. Noi nu adorăm un Dumnezeu îndepărtat, pierdut printre nori. Acesta este Dumnezeul care vine. El a venit la Crăciun, vine în viața noastră și se va întoarce la sfârșitul timpului. Cu el nimic nu poate fi la fel ca mai înainte.

Prima lectură este o chemare la bucurie și speranță: „Dezbracă haina plânsetului tău şi a oprimării tale şi îmbracă frumuseţea gloriei care vine de la Dumnezeu pentru totdeauna!” Spunând aceasta, profetul vorbește unui oraș a cărui situație este dezastruoasă. Azi, situația Ierusalimului este fără îndoială strălucitoare și plină de înflorire. Dar rămâne marcată de numeroase conflicte. Istoria lui este sfântă, dar făcută din necredincioși față de Dumnezeu. Locuitorii săi adoră pe același Tatăl în cer, dar se ceartă până la ură pe persoana Fiului său. Pelerinii acolo realizează o adevărată creștere a națiunilor, dar turismul învinge prea des ducând convertire.

Aici într-un climat de tristețe găsim o chemare la speranță și bucurie. Este anunțată mântuirea lui Dumnezeu: „Dumnezeu va arăta la tot ce este sub cer strălucirea ta”…  „Dumnezeu va conduce pe Israel cu bucurie în lumina gloriei sale”. Trebuie să primim acest cuvânt ca o veste bună. Dumnezeu anunță minunile pe care vrea să le realizeze. Este important pentru lumea noastră de astăzi așa de încercată de violență, de nedreptate și de ură. Adventul este timpul venirii lui Dumnezeu. Nu este momentul de a rămâne prosternați în mizerie și tristețe. Dumnezeu este acolo pentru mântuirea tuturor oamenilor.

Și în a doua lectură, sfântul Paul ne spune în mod precis că mântuirea tuturor oamenilor este realizată de Isus Cristos. Apostolul ne invită să avem încredere. El laudă pe Filipeni pentru colaborarea lor la răspândirea Evangheliei: „Din moment ce Dumnezeu așa a început munca sa în voi, eu am încredere că va continua până la sfârșit…” Dumnezeu a început lucrarea sa în voi... Nu voi ați avut inițiativa. De la început este lucrarea lui Dumnezeu; și noi toți suntem asociați. Se cere de la noi, nu de a munci „pentru” Domnul, dar să lucreze la locul de muncă „al” Domnului. Principalul lucru de făcut este în inima fiecăruia și el vrea să ne asociem cu toții.

Evanghelia ne aduce într-o anumită perioadă a istoriei: în momentul când crudul Pilat din Pont era guvernatorul roman al Iudeii. Cei mai mulți oameni erau înfruntați cu foametea și cu sărăcia. Trebuie să lupți pentru a supraviețui. Și este exact acolo intervine Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat lui Ioan. Dumnezeu intervine chemând oamenii. Și când oamenii aud această chemare, se poate face lucruri mari cu ei.

Cuvântul lui Dumnezeu a fost adresat lui Ioan „în pustiu”; pentru a auzi, trebuie să ascultăm. Acesta este motivul pentru care Ioan se duce în pustiu. În tăcere începem să ascultăm. Acesta este și motivul pentru care bisericile noastre trebuie să fie locuri de tăcere și de reculegere (mai ales înainte de liturghie); Dumnezeu cere doar să vorbească în inima fiecăruia dintre noi.

Evanghelia ne spune că Ioan vestea botezul convertirii. Trebuie tradus bine: „el striga că este nevoie de un salt pentru o răsturnare completă”; purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu nu este un om mic, liniștit; este un „difuzor” împins la maximum. Această convertire la care ne cheamă, este într-adevăr o schimbare a întregii noastre vieți. Aceasta este de a arunca în apă toată viața noastră anterioară pentru a se îneca și a face să moară; atunci se va renaște „omul nou”.

Aceasta convertire pentru iertarea păcatelor este oferită tuturor. Dar nu poate deveni eficientă dacă nu o primim în mod liber. Nu este în primul rând o trecere de la viciu la virtute; este mai ales o trecere de la fatalism la a spera, de la îndoială la credința, de la încolăcire în sine însuși la deschidere spre alții. Speranța creștină este să credem că Dumnezeu e la lucru. Chiar și atunci când totul merge rău el e acolo. El este în inima oamenilor. Avem semne de gesturi de devotament și de solidaritate unul față de celălalt. Mă gândesc la persoanele grijulii care au terminat munca pe 13 noiembrie (în ziua atacului de la Paris); s-au întors pentru a-i salva răniții în urma atacului. Prin ei Dumnezeu este aici. Iubirea sa este mai puternică decât ura. Va triumfa salvând lumea.

Această chemare la speranță ne este adresată nouă care ne plângem asupra evenimentelor. Ne invită să citim istoria sau diverse fapte de credință și de speranță. În acest timp de Advent ne rugăm: „Scoate-ne din tristețea mizeriei și pentru că tot omul să vadă mântuirea lui Dumnezeu: vino, Doamne Isuse!”

(pr. Jean Compazieu [27.11.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5632-homelie-du-2eme-dimanche-de-lavent-4/).

Cugetări (de Blaise Pascal)

Blaise Pascal (1623-1662)

http://www.bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Blaise%20Pascal%20-%20Cugetari.pdf

[...]

 

A-i spune unui om să trăiască în pace înseamnă a-i spune să trăiască fericit; înseamnă a-l sfătui să-şi creeze o stare de tihnă care i-ar îngădui să gândească în voie, fără să găsească vreun motiv de supărare; înseamnă a-l sfătui… Dar acest lucru ar mai însemna să nu-i înţelegem deloc natura.

Astfel, oamenii care-şi cunosc în mod firesc starea nu evită nimic mai mult decât tihna; nu ocolesc nimic când este vorba să caute emoţiile. Şi asta nu pentru că n-ar avea instinctul care i-ar putea face să cunoască adevărata beatitudine… Deşertăciunea, plăcerea de a se arăta celorlalţi.

Şi astfel când li se aminteşte că ceea ce caută cu atâta ardoare nu i-ar putea mulţumi, dacă ar răspunde, cum ar trebui s-o facă, dacă ar gândi profund, că nu caută decât o ocupaţie violentă şi împătimită care să-i distragă de la a se gândi la ei înşişi şi că de aceea îşi propun un scop atrăgător care să-i vrăjească şi să-i pasioneze, ei şi-ar lăsa adversarii fără replică; dar nu răspund astfel pentru că nu se cunosc pe ei înşişi. Ei nu ştiu că ceea ce caută este vânătoarea, nu prada.

Ei îşi imaginează că, dacă ar obţine cutare slujbă, se vor odihni la urmă cu plăcere şi nu simt natura nesătulă a lăcomiei lor. Ei cred sincer că odihna este ceea ce caută, dar ei nu caută decât tumultul.

Ei au un instinct secret care-i îndeamnă să caute distracţia şi ocupaţiile în afara casei lor, instinct născut din resentimentul nesfârşitei lor abjecţii; dar ei mai au un instinct secret, păstrat din măreţia primei lor naturi şi care-i învaţă că fericirea nu se află decât în repaus şi nu în tumult; din aceste două instincte contrarii, înlăuntrul lor se conturează un proiect, ascuns în adâncul sufletului lor, care-i îndeamnă să-şi caute odihna în mişcare şi să-şi închipuie că vor dobândi fericirea pe care n-o găsesc, atingând limanul odihnei, numai învingând obstacolele pe care şi le propun.

Aşa ne trece viaţa. Căutăm tihna, luptând împotriva piedicilor, iar dacă le-a depăşit, liniştea devine nesuferită; căci atunci, ori ne gândim la ticăloşia în care ne aflăm, ori la cea care ne ameninţă. Şi chiar dacă am fi la adăpost din toate părţile, plictisul, cu autoritatea lui caracteristică, izvorât din adâncul inimii, unde-şi are rădăcinile fireşti, ne va umple spiritul de venin.

Astfel, omul e atât de nefericit că el s-ar plictisi chiar şi fără nici un motiv, prin starea naturală a alcătuirii lui, şi e atât de vanitos, având o mie de motive de plictis, că un fleac, cum ar fi biliardul sau bătutul mingii, ar fi de ajuns să-l distreze.

 

[…]

 

Oamenii sunt încărcaţi încă din copilărie cu grija onorurilor, a bunurilor, a prietenilor şi chiar cu bunurile şi cu onoarea prietenilor. Sunt copleşiţi de treburi, să înveţe limbi, să facă exerciţii; sunt făcuţi să înţeleagă că nu vor fi fericiţi dacă sănătatea, onoarea şi averea lor şi aceea a prietenilor nu va fi în bunăstare; destul un singur lucru să lipsească şi nefericirea e gata. Li se dau astfel sarcini şi treburi care-i hărţuiesc din zori. – Iată, veţi spune, o ciudată manieră de a-i face fericiţi! Ce s-ar putea găsi mai mult pentru a-i face nefericiţi! Cum adică, ce s-ar putea găsi? N-ar trebui decât să li se ia toate grijile; atunci ei s-ar vedea pe ei, s-ar gândi la ceea ce sunt, de unde vin, încotro se îndreaptă: aşa se face că ei sunt mereu ocupaţi şi îndepărtaţi de aceste gânduri. Şi, dacă după ce lis-au pregătit atâtea ocupaţii, tot le mai rămâne un răgaz, sunt sfătuiţi să se distreze, să se joace, pentru a fi ocupaţi.

Cât de goală şi plină de mârşăvii este inima omului!

 

[…]

Suntem atât de nefericiţi încât nu ne putem bucura de nici un lucru decât cu condiţia să ne supărăm dacă el nu reuşeşte; ceea ce s-ar putea întâmpla, şi se întâmplă în fiecare clipă. Cine va găsi secretul de a se bucura de un bine fără să se supere de contrariul lui va găsi dezlegarea: aceasta este mişcarea perpetuă.

[…]

Când un discurs firesc zugrăveşte o pasiune sau un efect, descoperim şi în noi înşine adevărul pe care îl auzim, dar, neştiind că el se află acolo, suntem gata să-l iubim pe cel care ne-a făcut să-l simţim; căci nu dintre-ale lui ni-l împărtăşeşte, ci dintre-ale noastre. Binele pe care ni-l face ne îndeamnă să-l iubim, în afară de faptul că inima este înclinată să-l îndrăgească tocmai pentru această comuniune a înţelegerii.

 

 

(Pascal B., Cugetări, Editura AION, Oradea 2000).

Alea jacta est

 

Am plecat...
Necunoscutul mi-a zis: „Vino, te aştept”.
Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare
Şi-am păşit cu majestatea ultimului înţelept
Pragul vechilor legende
Mâzgălite la-ntâmplare
Pe un colţ de pergament!...

Paznicii nemărginirii mi-au deschis negrele porţi,
Şi-astăzi rătăcesc în golul dintre soare şi pământ...
Şi ce-ncet mă duce vântul –
Parcă-ar duce la mormânt
Cel din urmă mort al lumii,
Cel mai singur dintre morţi.

Mă-nfăşor în atmosfera cimitirelor din haos...
Câte sunt?...
Nu le ştiu decât noctambulii
Şi poeţii –
Cei ce n-au avut nici minte,
Nici credinţă,
Nici repaos,
Nici răbdarea să-şi aştepte termenul obştesc al vieţii.

Mă-nfăşor în rozul-verde,
În albastrul-violet,
Şi în aurul din soare,
Şi-ntr-o clipă mă preschimb
Într-un nimb enorm –
Un nimb
Preursit să-mbrace fruntea primului Anahoret.
Mă topesc cu amintirea unei vieţi trăite-n somn,
Mă-ntregesc cu nostalgia primelor îmbrăţişări,
Şi din cele două forme –
Cea de azi
Şi cea de ieri –
Mă-ntrupez în al veciei şi-al imensităţii Domn!...

Da...
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit -
Celor ce plutesc pe mare,
Celor ce plutesc pe vânt,
Celor ce plutesc în versuri,
În coloare
Şi în cânt.
Celor ce plutesc de-a pururi după cum le-a fost ursit...

Da...
Sunt Domnul celor veşnic plutitoare-n infinit.

 

de Ioan Minulescu

(sursa: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/aleajactaest.php).

(„Alea jacta est” – „Zarul a fost aruncat” [Suetonius, De vita XII Caesarum, 32 ]). Cuvintele lui Caesar la trecerea Rubiconului. Conform legilor, un general roman, venind din nordul Italiei spre Roma, nu avea voie să treacă cu armata peste acest râu. Trecerea lui însemna război civil, ceea ce s-a întâmplat.

Expresia e folosită când se ia o decizie hazardată și importantă, după mai multe ezitări.

Iată cum descrie Suetonius acest moment decisiv, care a dus la începerea războiului fratricid: „Pe când stăteau pe gânduri, se petrecu următoarele minune: un om de o mărime și frumusețe extraordinare apăru deodată înaintea lui, cântând din fluier. Afară de păstori, aleargă la el să-l asculte mulți soldați din posturi, între care și trompeți. Răpind o trompetă de la un soldat, omul sări în apă și, sunând puternic din trompetă, se îndreptă spre malul celălalt. Atunci Caesar zice: «Să mergem unde ne cheamă minunile zeilor și nedreptatea dușmanilor noștri. Zarul a fost aruncat»”.

(Rubiconul, în vechime, era granița dintre Italia și Gallia Cisalpină: azi el poartă numele Fuimicello sau Pastello și și se varsă în Mare Adriatică). (sursă: Matei V., Dicționar de maxime, reflecții, expresii latine comentate, Editora Scripta, București 1998, p. 14).

Evanghelia de fiecare zi – Timpul Adventului și al Craciunului (de Tomas Spidlik)

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/12/evanghelia-de-fiecare-zi-timpul-adventului-si-al-craciunului-de-tomas-spidlik.pdf

1 Decembrie, Ziua Naţională a României

Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a fost cel care a citit la 1 decembrie 1918, în faţa Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României.

Discursul episcopul greco-catolic Iuliu Hossu la 1 decembrie 1918.

Clopotul reîntregirii - cântă Stefan Hrusca.
 

Imnul României cântat de Natalia.
 

 

Rorate coeli

 

Eucharistiefeier am 2. Adventssonntag (foto: Kathy Saphir-Schmid)

Roráte caéli

Roráte caéli désuper,
et núbes plúant jústum.

 

1) Ne irascáris Dómine,
ne ultra memíneris iniquitátis:
ecce cívitas Sáncti fácta est desérta:
Síon desérta fácta est:
Jerúsalem desoláta est:
dómus sanctificatiónis túæ et glóriæ túæ,
ubi laudavérunt te pátres nóstri.

 

2) Peccávimus, et fácti súmus tamquam immúndus nos,
et cecídimus quasi fólium univérsi:
et iniquitátes nóstræ quasi véntus abstulérunt nos:
abscondísti faciem túam a nóbis,
et allisísti nos in mánu iniquitátis nóstræ.

 

3) Víde Dómine afflictiónem pópuli túi,
et mítte quem missúrus es:
emítte Agnum dominatórem térræ,
de Pétra desérti ad móntem fíliæ Síon:
ut áuferat ípse júgum captivitátis nóstræ.

 

4) Consolámini, consolámini, pópule méus:
cito véniet sálus túa:
quare mæróre consúmeris,
quia innovávit te dólor?
Salvábo te, nóli timére,
égo enim sum Dóminus Déus túus,
Sánctus Israël, Redémptor túus.

 

RORATE

 

R. Coboare roua din senin,

din cer coboare Domnul sfânt!

 

1) Îmblânzeşte-te, Dumnezeule,

şi nu-ţi mai aminti de fărădelegile noastre!

Iată, cetatea sfântă e pustie,

jafului Sionul a fost dat.

Trist este Ierusalimul,

casa sfinţilor tăi şi slavei tale,

unde te-au proslăvit pe tine părinţii noştri.

 

2) Greşit-am cu toţii şi sufletul ni l-am pângărit,

şi am căzut ca frunza copacilor;

fărădelegile noastre ca vântul ne-au spulberat;

iar tu ţi-ai ascuns faţa dinaintea noastră

şi ne-ai lăsat pradă răutăţii noastre.

 

3) Gândeşte-te, Doamne, la mâhnirea poporului tău

şi dă-ni-l pe Cel Făgăduit!

Dă-ni-l pe Mielul stăpânitor al pământului,

îndreaptă-l spre lăcaşul noroadelor tale,

ca să ridice lanţurile robiei noastre!

 

4) Fii mângâiat, fii mângâiat, poporul meu,

căci e aproape mântuirea ta!

Pentru ce durerea te-a doborât

şi tristeţea a pătruns inima ta?

Eu te voi mântui, fii fără teamă,

căci eu sunt Domnul Dumnezeul tău,

Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău.

 

Partituri:
 



http://www.nuty.religijne.org/galeria/Rorate_Caeli_de_super(469)_173020_1.pdf

http://chaloupsky.op.cz/1-pdf/pch_rorate3N.pdf

http://romaaeterna.jp/liber1/lu1868b.html

Vă vestim Adventul cel drag [Wir sagen euch an den lieben Advent]

 

Wir sagen euch an den lieben Advent

 

Text: Maria Ferschl (1895–1982)

Musik: Heinrich Rohr

 

Wir sagen euch an den lieben Advent
Sehet, die erste Kerze brennt!
Wir sagen euch an eine heilige Zeit.
Machet dem Herrn den Weg bereit!
Freut euch, ihr Christen! Freuet euch sehr.
Schon ist nahe der Herr.

 

Wir sagen euch an den lieben Advent.
Sehet, die zweite Kerze brennt.
So nehmet euch eins um das andere an,
wie auch der Herr an uns getan!
Freut euch, ihr Christen! Freuet euch sehr.
Schon ist nahe der Herr.

 

Wir sagen euch an den lieben Advent.
Sehet, die dritte Kerze brennt.
Nun tragt eurer Güte hellen Schein
weit in die dunkle Welt hinein.
Freut euch, ihr Christen! Freuet euch sehr.
Schon ist nahe der Herr.

 

Wir sagen euch an den lieben Advent.
Sehet, die vierte Kerze brennt.
Gott selber wird kommen, er zögert nicht.
Auf, auf, ihr Herzen, werdet licht.
Freut euch, ihr Christen! Freuet euch sehr.
Schon ist nahe der Herr.


Vă vestim adventul cel drag

 

1. Vă vestim adventul cel drag.
Priviţi, prima lumânare arde.
Vă vestim un timp sfânt.
Lărgiţi căile Domnului.

Refren:

Bucuraţi-vă creştinilor, bucuraţi-vă mult!

Domnul este deja aproape.

(traducere liberă pr. Iosif Mareș).