Sfânta Fecioară Maria, Maica Bisericii (luni după Rusalii)

Sfintei Fecioare Maria îi este atribuit titlul de „Maică a Bisericii”, deoarece ea l-a nãscut pe Cristos, Capul Bisericii, și a fost făcută Maica celor răscumpărați înainte ca Fiul ei să-ți dea sufletul pe cruce. Fericitul Paul al VI-lea, papă, a confirmat în mod solemn acest titlu în discursul pe care l-a þinut părinților Conciliului al II-lea din Vatican, la 21 noiembrie 1964, și a stabilit ca „prin acest titlu atât de suav Maica Domnului să fie de acum înainte și mai mult onorată și invocată de întregul popor creștin”.

Din discursul fericitului Paul al VI-lea, papă, la încheierea sesiunii a treia a Conciliului al II-lea din Vatican

Considerând raporturile strânse prin care sunt unite Maria și Biserica, spre slava Fericitei Fecioare și spre mângâierea noastră, declarăm că Preasfânta Maria este Maica Bisericii, adică a întregului popor creștin, atât a credincioșilor, cât și a păstorilor, care o numesc Maică preaiubită; și stabilim ca prin acest titlu atât de suav Maica Domnului să fie de acum înainte și mai mult onorată și invocată de întregul popor creștin.

Este vorba despre un titlu, venerabili frați, care nu e nou pentru pietatea creștinilor; dimpotrivă, credincioșii și întreaga Biserică preferă să o invoce pe Maria mai ales cu acest nume de Mamă. El aparține într-adevăr esenței autentice a devoțiunii către Maria, întemeindu-se cu putere pe însăși demnitatea sa de Maică a Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu.

Precum maternitatea divină este fundamentul relației unice dintre Maria și Cristos, dar și a prezenței sale în economia mântuirii realizate de către Isus Cristos, tot astfel, mai ales din maternitatea divină provin raporturile dintre Maria și Biserică. Într-adevăr, ea este Maica aceluia care, deja din primul moment al întrupării în sânul său feciorelnic, s-a unit în calitatea sa de cap cu trupul său mistic, care este Biserica.

Acesta este motivul pentru care noi, deși nevrednici și slabi, ne ridicăm ochii către Maria cu sufletul plin de încredere și iubire filială. Ea, care odinioară ni l-a dăruit pe Isus, izvorul harului ceresc, nu poate să nu-și îndrepte ajutorul său matern către Biserică, mai ales în acest moment în care Mireasa lui Cristos se angajează cu un zel și mai entuziast în misiunea sa mântuitoare.

Încrederea noastră este și mai mult alimentată și întărită atunci când considerăm legăturile foarte strânse dintre Maica noastră cerească și umanitate. Chiar dacă a fost înzestrată de Dumnezeu cu generoase și prețioase daruri pentru a fi vrednica Maică a Cuvântului întrupat, Maria nu încetează să fie aproape de noi. Fiică a lui Adam ca și noi, ea este sora noastră prin comuna natură umană; datorită meritelor viitoare ale lui Cristos, ea a fost scutită de păcatul originar, însă a adăugat la darurile primite în mod divin exemplul credinței sale perfecte, astfel că a meritat elogiul evanghelic: „Fericită ești tu, pentru că ai crezut”.

În timpul vieții sale pământești, Maria a realizat figura perfectă a discipolului lui Cristos, a fost oglinda tuturor virtuților și a întruchipat fericirile evanghelice proclamate de Isus Cristos. Iată de ce întreaga Biserică, cu varietatea incomparabilă a vieții și lucrărilor sale, a găsit în Maica Fecioară exemplul cel mai autentic al imitării perfecte a lui Cristos.

(Paul al VI-lea, Maria, Maica Bisericii 21 noiembrie 1964: AAS 56 [1964], 1015-1016).

Așteptarea este un mod de a trăi...

Mama Vieții [Mother of Life] — by Nellie Edwards

„Nașterea este o așteptare

dar, contrar
la tot ce s-ar crede
așteptarea nu e o paranteză:
este un mod de a trăi…”

(Jean Debruyne, Nascere).

Procreația artificială – probleme bioetice

Fertilizarea „in vitro” şi transferul embrionului.

(sursa: http://ziarullumina.ro/img)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/02/procreatia-artificiala-probleme-bioetice-de-pr-isidor-chinez.pdf

 

Procreația artificială –  probleme bioetice

 

pr. prof. Isidor Chinez [Institutul Teologic Romano-Catolic Iași - 2009]

 

1. Adevărul despre procreaţia umană

Problema intervenţiei asupra procreaţiei umane ca şi a respectului faţă de embrionii umani fac trimitere la valorile fundamentale şi originale ale familiei: valoarea iubirii şi a vieţii, valoarea primirii persoanei umane. Tocmai aceste valori, citite în lumina raţiunii umane şi a Revelaţiei creştine, constituie criteriile etice care stau la baza răspunsului pe care îl dă Biserica la întrebările puse de intervenţiile tehnologice asupra vieţii umane în primele sale stadii.

„Procreaţia umană recere o colaborare responsabilă a soţilor cu iubirea fecundă a lui Dumnezeu (cf. GS 50); darul vieţii umane trebuie să se realizeze în căsătorie prin actele specifice şi exclusive ale soţilor, după legi înscrise în persoanele lor şi în unirea lor (cf. GS 51)”[1].

 

1) „De ce procreaţia umană trebuie să aibă loc în căsătorie?”

 

Este întrebarea pe care o pune Instrucţia Donum vitae. Şi răspunde: „Orice fiinţă umană trebuie primită totdeauna ca un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu. Şi mai mult, din punct de vedere moral o procreaţie cu adevărat responsabilă faţă de cel care se va naşte trebuie să fie rodul căsătoriei” (Dv II,1).

 

Atât raţiunea cât şi credinţa se întâlnesc identificând în căsătorie „locul” unic şi exclusiv al procreaţiei cu adevărat responsabile, căci „procreaţia umană se distinge de altele din cauza demnităţii personale atât a părinţilor cât şi a fiilor: procreaţia unei noi persoane, prin care bărbatul şi femeia colaborează cu puterea Creatorului, va trebui să fie rodul şi semnul dăruirii personale reciproce a soţilor, al iubirii şi fidelităţii lor” (Dv II,1).

 

Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2016/02/25/procreatia-artificiala-probleme-bioetice/

Maternitate cu sfânta Fecioară Maria

Azi sfânta Fecioară Maria de la Lourdes

(11 februarie)

 

 

„O altă femeie începu să povestească ceva ce deja mama ei îi povestise ei şi care se referea la o oarecare Olalla, căreia i-a murit fiul…

 

… Atunci sărmana Olalla a mai trăit încă doi ani pe pământ, pentru că Domnul Dumnezeul nostru, lăudat să-i fie numele, nu a vrut să o cheme la el. Iar dânsa trăia printre relicvele fiului ei… Şi s-a făcut mai bătrână, foarte bătrână, şi nu era decât piele şi os. Iar gura îi folosea mai mult pentru rugăciuni decât pentru hrană şi ochii pentru lacrimi decât pentru a vedea o lume care deja nu o mai interesa. În cele din urmă, a murit şi au primit-o îngerii Domnului şi i-au spus:

 

– Bucură-te, Olalla, pentru că intri în cer.

 

Iar ea a început să străbată orice ungher, cu un surâs fericit şi cu o privire neliniştită, şi s-a dus pe-acolo pe unde sunt stelele cu mii şi mii de suflete zburând împrejur…; şi a văzut paradisul pe unde se plimbă drepţii şi smocurile de nori unde şed sfinţii pentru a-l lăuda pe Dumnezeu şi a asculta rugăminţile celor care încă suntem în lume. Şi a văzut serafimii şi heruvimii… Şi, în ciuda tuturor acestor minunăţii, inima sa devenea din ce în ce mai tristă. Şi s-a întors până acolo unde se aflau îngerii care o primiseră şi a continuat. Iar îngerii care au văzut-o ieşind i-au strigat:

 

– Unde mergi, Olalla?

 

Ei crezând că a greşit drumul. Iar ea răspunse:

 

– Mă duc în căutarea cerului.

 

Iar îngerii au început să râdă şi o asigurau că deja se află în cer.

 

– Nu, se încăpăţână Olalla, acesta nu este cerul, pentru că fiul meu nu este aici”.

 

(W. F. Flores, El Bosque animado).

 

Preasfânta Fecioară nu şi-a încheiat misiunea de mamă. Misiunea de mamă nu încetează odată cu naşterea. Cu aceasta mai degrabă începe şi nu se sfârşeşte niciodată.

 

Preasfânta Fecioară nu poate să se odihnească – cerul ei nu va fi cer total – câtă vreme nu-i va avea pe toţii fiii săi cu ea.

(Agustin Filgueiras Pita, De vorbă cu Isus – rugăciune cu… o pâine pentru fiecare zi, Sapientia, Iaşi 2013).

Omagiul adus de Céline Dion mamei sale - un avort care nu s-a mai întâmplat



Céline Dion și mama sa Thérèse în 2007.
S-a stins din viață în decembrie 2011 la vârsta de 85 ani.
(sursa: http://www.closermag.fr/people/news-people/celine-dion-sa-maman-a-failli-mourir-136413).

Thérèse mama sa, René Angélil soțul lui Céline Dion
și fiul cel mare René Charles.

(sursa: http://www.voici.fr/news-people/actu-people/celine-dion-a-failli-perdre-sa-maman-473695?page=2).

Cântăreața de talie internațională Céline Dion întoarce fila acum pentru un nou capitol din viața sa, după recentul deces al soțului și managerului său, René Angelil.

Viața ei de poveste nu ar fi existat și cântăreața nu ar fi adus atâta faimă Canadei dacă, în 1967, un preot catolic nu ar fi convins-o pe mama ei să nu o avorteze. Cel mai probabil, Céline a învățat devotamentul total pe care l-a arătat soțului chiar de la mama ei, un exemplu de persoană iubitoare, care și-a sacrificat viața pentru familie. În 2014, câtăreața a impresionat o lume întreagă după ce și-a anulat turneul pentru a fi alături de soțul ei, cu 26 de ani mai în vârstă și suferind de cancer.

Cântăreața canadiană cu cele mai mari vânzări din istorie a fost al 14-lea copil al lui Adhémar-Charles și Thérèse Tanguay Dion.  În 2001, când a dat naștere primului ei copil, cântăreața a dezvăluit cum era să fie ea însăți avortată. Mama ei, Thérèse, a fost descumpănită să se afle din nou gravidă, așa că a alergat la preot. „Acesta i-a spus că nu are niciun drept să se împotrivească naturii. Așa că trebuie să recunosc că, într-un fel, îmi datorez viața unui preot”, a mărturisit cântăreața.

Ea a mai spus că își adoră mama, deoarece aceasta a fost „vedeta” familiei. „Nu voi uita niciodată că ea a fost prima care i-a cerut lui René Angelil să-mi devină manager. Eram un copil pe atunci. Tot ea mi-a scris și primul cântec. Îi datorez totul.

În ediția din 16 ianuarie 2001 a revistei londoneze de vedete Hello!, cântăreața declara: „Mama tocmai își crescuse cei 13 copii. Timp de peste 20 de ani, a stat captivă într-un cerc interminabil de spălat, călcat și muncă în gospodărie, timp de 365 de zile pe an. Credea, pe bună dreptate, că își făcuse datoria. Cei mici, Paul și Pauline, se pregăteau să înceapă școala, iar ea urma să aibă, în fine, ceva timp și pentru ea. Putea, în fine, să iasă în oraș, poate chair să călătorească împreună cu tata în regiunea lor natală. Și apoi s-a pomenit din nou însărcinată. A fost atât de distrusă, încât s-a dus la preotul paroh, să vadă dacă nu cumva putea să facă ceva în legătură cu asta. Dar, odată ce a trecut peste faptul de a nu putea considera avortul ca opțiune, m-a iubit  la fel de mult ca pe toți ceilalți copilași”.

Cântăreața a moștenit această iubire pentru copii și familie, pe care mereu le-a situat deasupra propriei cariere. „Succesul meu este familia mea. Viața mea este să fiu mamă. Asta îmi place cel mai mult. Îmi dă un uluitor sentiment de împlinire. Cu muzica mea îmi permit să-mi asum riscuri, dar nu și cu familia”, a declarat ea, citată de revista People, în 2012.

 

(sursă: http://stiripentruviata.ro/un-avort-care-nu-s-mai-intamplat-omagiul-adus-de-celine-dion-mamei-sale/).

Céline Dion în turneu, cu familia.

Sfânta Rita din Cascia (1381-1447), văduvă, călugăriţă [22 mai]

Rita din Cascia (film: Rita de Cascia - 2004)

Oricine va fi părăsit case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică (Mt 19,29).

Tradiţia ne povesteşte că, înclinată spre viaţa de mănăstire, a fost logodită cu un om brutal şi violent, care, convertit de ea, a ajuns apoi să fie ucis dintr-o răzbunare. Cei doi fii au jurat să-l răzbune şi Rita, nereuşind să-i liniştească, l-a rugat pe Dumnezeu să-i facă mai degrabă să moară. Când dorinţa ei s-a împlinit, Rita s-a retras în Mănăstirea augustinienelor “Sfânta Maria Magdalena”. Aici a trăit o viaţă sfântă, cu o spiritualitate aparte, în care era privilegiată pătimirea Domnului nostru Isus Cristos. Într-un extaz, ea a primit un stigmat aparte, pe frunte, care i-a rămas până la moarte. Viaţa ei de soţie şi mamă creştină, semnată de durerea şi de necazurile umane, este şi astăzi un exemplu.

Între multele lucruri neclare ce însoţesc viaţa sfinţilor, cel mai mare după moarte este unul care o priveşte pe sfânta Rita din Cascia, una dintre sfintele cele mai venerate în Italia şi în lumea catolică. Ea a fost beatificată abia după 180 de ani de la moartea sa şi proclamată sfântă abia după 453 de ani de la moarte.

Aşadar, este o sfântă care a avut o cale oficială pentru canonizare foarte lentă – să ne gândim numai că sfântul Anton de Padova a fost proclamat sfânt la mai puţin de un an de la moartea sa –, dar, cu toate acestea, sfânta Rita a fost şi este una dintre cele mai invocate figuri ale sfinţeniei.

Rita are titlul “sfânta cazurilor imposibile”, adică a cazurilor clinice sau de viaţă în care nu mai există speranţă şi, prin mijlocirea ei, sunt rezolvate în mod miraculos.

Soţie şi mamă încercată

S-a născut în jurul anului 1381, la Roccaporena, un sat de munte la 710 m altitudine, în comuna Cascia, provincia de Perugia. Părinţii săi, Antonio Lottius şi Amata Ferri, erau deja maturi când s-au căsătorit, şi numai după doisprezece ani s-a născut Rita, ca un dar al Providenţei.

Viaţa Ritei a fost o întreţesătură de fapte minunate, pe care tradiţia, din care avem puţine informaţii, ni le-a transmis; dar, ca în toate legendele, există, fără îndoială, un fond de adevăr.

Se povesteşte aşadar că mama, foarte pioasă, a avut viziunea unui înger ce îi vestea graviditatea târzie, că vor avea o fiică şi că o vor numi Rita. Sub acest aspect, este o asemănare cu Ioan Botezătorul, care şi el s-a născut din părinţi bătrâni şi numele i-a fost sugerat într-o viziune.

Întrucât la Roccaporena nu exista o biserică cu baptisteriu, micuţa Rita a fost botezată în biserica “Santa Maria della Plebe”, din Cascia. De copilăria ei se leagă o minune. După câteva luni de la naştere, părinţii au început să ia fetiţa cu ei la lucrările de pe câmp, punând-o într-un coş de papură, destul de aproape.

Într-o zi, când micuţa se odihnea la umbra unui copac, în timp ce părinţii erau mai departe, un roi de albine i-au înconjurat capul fără să o înţepe, ba chiar unele dintre ele au intrat în leagăn, lăsând acolo miere. Între timp, un ţăran, ce se rănise la mână cu o secere, a lăsat munca pentru a alerga la Cascia ca să fie îngrijit; trecând prin faţa leagănului şi văzând scena, a încercat să alunge albinele şi a venit astfel a doua fază a minunii; în timp ce încerca să îndepărteze albinele, rana i s-a vindecat complet. A strigat că este minune şi, împreună cu el, toţi locuitorii din Roccaporena au recunoscut faptul acesta ca fiind miraculos.

Rita a crescut în ascultare faţă de părinţi, care, la rândul lor, i-au transmis fiicei, atât de mult aşteptată, cele mai vii sentimente religioase. Şi-a trăit copilăria şi adolescenţa în liniştitul oraş Roccaporena, unde familia sa avea o poziţie bună şi un anumit prestigiu, întrucât se pare că membrii familiei Lottius erau incluşi printre “pacieri” (pacificatori) între controversele civile şi penale ale oraşului.

Deja din primii ani ai adolescenţei, Rita şi-a manifestat deschis vocaţia pentru o viaţă călugărească. Ori de câte ori era posibil, se retrăgea în micul oratoriu construit cu consimţământul părinţilor, sau alerga la Mănăstirea “Sfânta Maria Magdalena”, aproape de Cascia, unde probabil avea o soră sau o rudă.

Frecventa şi biserica “Sfântul Augustin”, alegându-i ca protectori pe sfinţii care erau veneraţi acolo, în afară de sfântul Augustin, Ioan Botezătorul şi Nicolae de Tolentino, canonizat apoi în anul 1446. Avea 13 ani când părinţii, obligaţi să o facă, au logodit-o cu Fernando Mancini, un tânăr din oraş, cunoscut pentru caracterul său puternic, impetuos, după unii studioşi, brutal şi violent.

Rita nu a fost entuziasmată, întrucât altele erau aspiraţiile ei, dar în epoca aceea, căsătoria nu era stabilită de logodnici, ci de interesele familiilor. Ea a trebuit să cedeze insistenţelor părinţilor şi să se ofere ca mireasă tânărului ofiţer care comanda garnizoana din Colegiacone, căruia i-a fost “victimă şi soţie”.

A suferit din partea lui tot felul de maltratări, fără a se plânge, cerând cu umilinţă până şi permisiunea de a merge la biserică. O dată cu naşterea celor doi gemeni şi cu perseverenţa de a răspunde cu blândeţe la violenţă, a reuşit, cu timpul, să transforme caracterul soţului, să-l facă mai blând; a fost o schimbare ce a făcut să se bucure toată Roccaporena, care, timp de ani de zile, trebuise să suporte numai discordii.

Fiii, Giangiacomo Antonio şi Paolo Maria, au crescut educaţi de Rita Lottius, conform principiilor ce i-au fost transmise de părinţii ei, dar, din nefericire, şi-au însuşit idealuri şi reguli din comunitatea de la Cascia, care, printre altele, reţineau ca legitimă răzbunarea. După câţiva ani, într-o perioadă neprecizată, cei doi bătrâni părinţi ai Ritei şi apoi soţul au fost ucişi într-o ambuscadă, într-o seară, când se întorceau la casa din Cascia. Fără îndoială, a fost acţiunea unuia care nu-i iertase violenţele de mai înainte.

Fiilor, de acum de 15 ani, a încercat să le ascundă moartea violentă a tatălui, dar, din acea zi dramatică, a trăit cu frica pierderii şi a fiilor, întrucât au aflat despre cei care l-au ucis pe soţ. Erau hotărâţi să-i elimine pe toţi cei care aparţineau familiei Mancini; în acelaşi timp, cumnaţii ei erau hotărâţi să se răzbune pe Fernando Mancini şi fiii ei trebuiau, în felul acesta, să fie implicaţi în lupta de răzbunare.

O legendă povesteşte că Rita, pentru a-i sustrage de la această soartă, l-a rugat pe Cristos să nu permită ca sufletele celor doi fii ai săi să se piardă, ci, mai degrabă, să-i ia din această lume. “Eu ţi-i dau. Fă cu ei ce vrei”. După un an, cei doi fraţi s-au îmbolnăvit şi au murit, spre durerea mamei lor.

Îmi permit acum să introduc o reflecţie personală; sunt din Italia de Sud şi în unele regiuni există corupţie organizată şi, în unele sate, chiar răzbunări familiale, ca în timpul sfintei Rita, şi periodic lasă morţi în teritoriul natal. Numai că astăzi avem tot mai des femei de viaţă uşoară, care se substituie oamenilor ucişi, încarceraţi sau fugari; sau pentru a-i instiga pe ceilalţi membri ai familiei sau componenţi ai bandelor, pentru a se răzbuna, avem femei introduse în Mafia, în Camora etc.

Sfânta Rita, cu riscul de a-şi diviza proprietatea creată, i-a cerut lui Dumnezeu să-i ia fiii, aşa încât să nu se amestece, la rândul lor, în răzbunările urmate de omucidere.

Sfânta Rita este un model de femeie adaptat pentru timpurile grele. Zilele sale au fost acelea ale unei perioade tragice, din cauza luptelor fratricide, a ciumelor, a foametei, a armatelor care veneau să invadeze încontinuu Italia şi care semănau pretutindeni foamete.

Violenţa acţiunilor locale a distrus existenţa familiei Rita Lottius. Dar ea nu s-a dat bătută, nu şi-a petrecut restul zilelor plângând, ci a avut curajul să lupte pentru a opri răzbunarea şi a alege pacea. Îndată a fost înconjurată de un nume bun, întrucât lumea din Roccaporena o căuta ca pe un judecător de pace în acel cuib de vipere ce se afla în primăriile medievale. Un exemplu strălucitor al rolului determinant şi activ al unei femei în câmp social, de pace şi de dreptate.

Sfânta Rita din Cascia (1381-1447),
văduvă, călugăriţă

Văduvă şi călugăriţă

Liberă de legăturile familiale, s-a adresat surorilor augustiniene din Mănăstirea “Sfânta Maria Magdalena”, din Cascia, pentru a fi primită de ele; a fost respinsă de trei ori, în ciuda cererilor ei înfocate. Motivele nu sunt clare, dar se pare că surorile s-au temut să nu fie implicate în cearta dintre familiile locului, şi numai după o împăcare, realizată în mod public, între fraţii soţului şi cei care l-au ucis, ea ar fi putut să intre în mănăstire.

După cum spune tradiţia, intrarea ei în mănăstire a fost un fapt miraculos. Se povesteşte că, într-o noapte, Rita, ca de obicei, a mers să se roage pe un “Scoglio” (înălţime pe munte ce se ridică cu 100 m deasupra localităţii Roccaporena), şi aici a avut loc viziunea celor trei sfinţi protectori ai ei, care au dus-o la Cascia, introducând-o în mănăstire. Era probabil anul 1407; când surorile au văzut-o în rugăciune, în corul lor, deşi toate porţile erau închise, convinse de minune şi de surâsul ei, au primit-o între ele.

În timpul acela, Rita avea cam 30 de ani şi, deşi nu primise nici o educaţie literară, a fost admisă printre călugăriţele din cor, adică acele surori care, ştiind să citească, puteau să recite “Oficiul divin”, dar în mod evident, pentru Rita s-a făcut o excepţie, substituindu-se “Oficiul divin” cu alte rugăciuni.

Noua soră a intrat imediat în comunitate, ducând o viaţă de sfinţenie exemplară, practicând caritatea, pietatea şi pocăinţe deosebite, încât, în scurt timp, a trezit admiraţia surorilor. Având o devoţiune aparte faţă de pătimirea lui Cristos, a dorit să fie făcută părtaşă la suferinţele Domnului, astfel că durerile lui au devenit tema principală a meditaţiilor şi rugăciunilor sale.

Isus a ascultat-o şi, într-o zi, în anul 1432, în timp ce era în contemplaţie înaintea crucifixului, a simţit un spin din coroana lui Cristos că s-a înfipt în fruntea ei, producându-i o rană profundă ce a devenit apoi purulentă şi putridă, obligând-o la o separare continuă. Rana a dispărut numai cu ocazia unui pelerinaj la Roma, care a avut loc la canonizarea sfântului Nicolae de Tolentino, suspendată din secolul precedent; lucrul acesta i-a permis să treacă printre oameni.

Era atât de identificată cu crucea, încât a trăit în suferinţă ultimii cincisprezece ani, mângâiată de trudele, de suferinţele, dar şi de posturile şi flagelările care erau atâtea şi atât de diferite; în ultimii patru ani, se hrănea atât de puţin, încât poate Împărtăşania euharistică era singura ei hrană, şi a fost constrânsă să rămână întinsă pe patul de suferinţă.

În această fază finală a vieţii ei, s-a întâmplat o altă minune; fiind nemişcată în pat, a primit vizita unei rude care, atunci când şi-a luat rămas-bun, a întrebat-o dacă doreşte ceva din casa ei de la Roccaporena şi Rita i-a răspuns că i-ar fi plăcut să aibă un trandafir din grădină, însă ruda a obiectat că suntem în plină iarnă şi că acest lucrul este imposibil. Dar Rita a insistat. Întorcându-se la Roccaporena, ruda a mers în grădiniţa casei şi a găsit acolo un trandafir îmbobocit. Plină de uimire, l-a luat şi i l-a dus Ritei, la Cascia, care i-a mulţumit şi l-a oferit surorilor uimite.

În felul acesta, sfânta văduvă, mamă, soră, a devenit sfânta “spinilor” şi sfânta “trandafirului”; în ziua sărbătorii ei, aceste flori sunt binecuvântate şi împărţite credincioşilor. La 22 mai 1447, Rita a trecut din această viaţă, în timp ce clopotele sunau a sărbătoare vestind “naşterea ei pentru cer”. Se povesteşte că, în ziua înmormântării, când de acum se răspândise vestea minunilor din jurul trupului ei, au apărut albine negre care şi-au făcut cuib în pereţii conventului, şi încă şi astăzi sunt acolo albine care nu au stup, nu fac miere şi de cinci secole se înmulţesc între acele ziduri.

Printr-un privilegiu special, trupul ei nu a fost niciodată înmormântat, tratat într-un mod specific tehnicilor din vremea aceea, a fost aşezat într-un sicriu de chiparos, s-a pierdut apoi într-un incendiu, apoi a fost regăsit într-un artistic sarcofag de lemn, lucrarea lui Cesco Barbari, un lemnar din Cascia, un om credincios, vindecat prin mijlocirea sfintei.

Pe sarcofag sunt numeroase reprezentări ale lui Antonio de Norcia (1457), pe capac este reprezentată sfânta în haină augustiniană, întinsă în somnul morţii pe o draperie înstelată; sarcofagul este astăzi păstrat într-o bazilică nouă, construită între anii 1937-1947, iar trupul neputrezit se află într-o urnă transparentă, expus spre venerarea nenumăraţilor credincioşi în bazilica sanctuar “Sfânta Rita de Cascia”.

Alături de pernuţă se află o inscripţie lungă ce face apel la viaţa “perlei din Umbria”, la iubirea ei pentru cruce şi la viaţa ei de călugăriţă sfântă; epitaful este în antica limbă a Umbriei şi este de mare interes pentru a cunoaşte profilul spiritual al sfintei Rita.

Trebuie să spunem că trupul, rămas în mod miraculos necorupt, spre deosebire de acela al altor sfinţi, apare ca o persoană moartă de curând şi nu prezintă pe frunte faimoasa plagă a spinilor, care a dispărut în mod miraculos după moarte.

Totul este documentat pe relatările medicale efectuate în timpul procesului de beatificare ce au avut loc în anul 1627, pe timpul papei Urban al VIII-lea; cultul a continuat fără încetare pentru sfânta numită “trandafirul de la Roccaporena”; pe 24 mai 1900, papa Leon al XIII-lea a canonizat-o în mod solemn. Cu numele ei au fost intitulate mai multe iniţiative de asistenţă, mănăstiri, biserici etc. A apărut şi o uniune, numită “Opera Sfintei Rita”, care are ca scop cultul sfintei, cunoaşterea ei, pelerinaje continue şi, printre nenumăratele realizări, se numără capela din casa ei, capela “Sacro Scoglio”, unde se ruga, sanctuarul de la Roccaporena, un orfelinat şi o casă a pelerinului.

Inima cultului, însă, rămâne sanctuarul şi mănăstirea din Cascia, care, împreună cu Assisi, Norcia, Cortona, constituie leagănul marii sfinţenii a Umbriei. 

(sursă:

http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/1730/Sf-Rita-din-Cascia-calug.aspx).