6 ianuarie - Epifania Domnului: Pentru toți

Evanghelia: Mt 2,1-12 

Nu există bomboane pentru cei buni şi nuiele pentru cei răi. Sărbătoarea este pentru toţi: pentru cei buni şi pentru cei răi, pentru cel care merită şi pentru cel care nu merită, pentru vecini şi pentru cei de departe. Dacă ar fi numai pentru cei aleşi de dinainte, ce veste bună ar fi? Ce noutate am duce dacă şi noi am merge cu logica meritului? Ce frumuseţe ar fi într-o vestire a mântuirii care priveşte la codicele fiscal pentru a stabili dacă intri sau ieşi din schemă?

           

Astăzi Biserica ne invită să celebrăm Epifania, adică „manifestarea”. O sărbătoare extraordinară care vesteşte că Mesia născut în grota de la Betleem nu este o comoară privată a lui Israel – poporul promisiunii – dar este pentru toţi. Magii, care nu sunt nici trei nici regi (unde scrie aceasta?) vin din Orient tocmai pentru a arăta această direcţie universală a mântuirii dăruite de Cristos. El este pentru toţi şi nu este suficient să fii vecin ca să-l, întâlneşti.

           

Tocmai pentru a explica absenţa acestui automatism al credinţei, Matei creează un contrast uimitor între lumina pe care Magii o primesc şi o urmează şi întunericul în care rămâne cufundat temătorul Irod cu cărturarii şi fariseii. Acesta este un avertisment şi pentru noi toţi. Nu ajunge să te fi născut într-o naţiune creştină sau „să faci practici religioase” pentru a fi creştin. Nu ajunge să spui rozarii şi să faci cruci pe toate drumurile, nici să mergi la biserică în toate duminicile ca să spună oamenii că eşti un om bun. Un lucru este să faci pe creştinul şi alta este să fii creştin. Acceptarea lui Isus în viaţa noastră cere un „da”, o plecare, o dorinţă, o cercetare… Curaj, dragi prieteni! Să înălţăm privirea spre Cristos, steaua noastră, să ne lăsăm umplem inimile de acea bucurie care singur el poate să o dea şi pe care nimeni nu o poate răpi! (don Roberto Seregni; trad. pr. Isidor Chinez).

Gândul zilei

 

“Omul trebuie să aibă şi prieteni şi duşmani.

Prietenii îl învaţă ce trebuie să facă,

iar duşmanii îl obligă să facă ce trebuie”.

[Nicolae Iorga (06.06.1871-27.11.1940)

istoric, om politic, poet, dramaturg, critic literar].

Sfinţenia – unirea cu Cristos

Sfinţenia creştină constă în unirea cu Cristos, Cuvântul întrupat şi răscumpărătorul nostru, unicul mediator dintre Dumnezeu şi oameni şi izvor al oricărui har şi sfinţenii.

Obligaţia morală de a tinde la sfinţenie, comună tuturor membrilor bisericii, este dedusă din apartenenţa lor ontologică şi unirea cu Biserica, aceea care este proclamată sfântă. Toţi credincioşii trebuie să fie sfinţi în conduita lor morală pentru că trebuie să acţioneze în conformitate cu ceea ce sunt ei în ordinea fiinţei, adică oameni care trăiesc în biserica care este sfântă. Dar Biserica este sfântă pentru că Cristos „singurul sfânt” a iubit-o ca pe mireasa sa şi s-a dat pe sine însuşi ca să o sfinţească. Cu aceasta se spune că sfinţenia Bisericii provine total din sfinţenia lui Cristos şi din iubirea sa pentru dânsa, iubire care l-a purtat la jertfa crucii pentru ca ea să poată fi mireasa sa.

         

Trebuie notat că în această descriere a raporturilor existente între Cristos şi Biserica sa, pe care se fundamentează şi din care rezultă sfinţenia ei, se recurge în mod explicit la categoria iubirii care, după natura sa, vine din dorinţa de unire reciprocă şi o stabileşte de fapt. Intensitatea şi intimitatea acestei uniri este explicată recurgând la imaginea biblică a căsătoriei dintre Dumnezeu şi poporul ales.

Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigore din Nazianz, ep. înv.

Sf. Vasile. Într-un limbaj actual, am putea spune că Sf. Vasile era „sfânt din moşi-strămoşi"; familia lui număra un frumos mănunchi de sfinţi: sfinte au fost bunica Mariana, mama Emilia, sora Macrina; sfinţi au fost fraţii Petru, episcop de Sebaste, şi Grigore, episcop de Nissa. Pe lângă acestea, a fost intim prieten cu un alt sfânt Grigore, episcop de Nazianz (de aceea, numit Nazianzenul), care, în calendarul bisericesc, este aşezat alături de Sf. Vasile, deoarece a împărtăşit de aproape strădaniile lui pentru sfinţirea vieţii, au avut aceeaşi formaţie culturală şi au nutrit aceleaşi aspiraţii pentru viaţa de mănăstire. Sfântul Vasile este, de altfel, considerat pionierul vieţii mănăstireşti din porţile de Răsărit ale Bisericii; în anul 358, împreună cu prietenul său, într-o chilie solitară în apropierea localităţii Neocesarea din Pont, au redactat două importante Pravile, regulamente de viaţă călugărească; ele au orientat viaţa călugărilor care, după numele lui, se numesc „bazilitani".

După cum s-a întâmplat şi altor personaje ilustre, nu a putut să se bucure decât pentru foarte puţin timp de singurătatea şi liniştea atât de dragi inimii lui. Fiind sfinţit preot şi îndată chemat să conducă episcopia de Cezareea Capadociei, a trebuit să se consacre cu toate puterile apărării adevărului învăţăturii creştine împotriva greşelilor susţinute de arianism, mişcare devenită puternică prin sprijinul acordat de împăratul Valenţe.

L’uomo di fronte al peccato – Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos (III)

http://isichi.wordpress.com/2013/01/01/luomo-di-fronte-al-peccato-il-peccato-nei-romanzi-di-georges-bernanos-iii/

Răsai asupra mea (de Mihai Eminescu)

Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
în noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Si reapari din cerul tău de stele
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

La mulţi şi fericiţi ani!

1 ianuarie (C): Maria, păstrătoarea Cuvântului

 Evanghelia sărbătorii Sfintei Fecioare Maria, Mama lui Dumnezeu (din prima zi a anului) este o parte din evanghelia Crăciunului. Şi acest lucru este deja semnificativ. Copilul şi mama nu se pot separa. În evanghelia de astăzi, Maria este amintită cu discreţie, ca totdeauna. Mama se află în umbra Fiului. Dar nici un loc nu este mai plin de lumină ca acesta.

         

În fragmentul de astăzi care vorbeşte înainte de toate de Isus, Mama este amintită de trei ori: păstorii găsesc copilul şi mama; după opt zile prescrise pentru circumcizie, i-a fost dat copilului numele „Isus”, „aşa cum a fost numit de înger înainte de a fi zămislit în sânul mamei”; cât o priveşte pe Maria, ea păstra toate aceste lucruri, meditându-le în inima sa. Cea mai importantă notă este aceasta din urmă. Uimirea Mariei se distinge de uimirea generală. Şi Maria aude cuvintele („toate aceste cuvinte”), care explică evenimentul pe care ea îl vede şi îl trăieşte. Cuvintele pe care ea le păstrează în inima sa, în interiorul său sunt cuvintele care în alţii trezesc uimire, în ea însă devin ascultare conştientă, gânditoare şi inteligentă: inima indică toate acestea. Cuvântul a păstra – este singurul verb la indicativ şi care, deci, domină întreaga frază – nu înseamnă numai a aminti, dar subliniază grija şi atenţia, aşa ca atunci când ai în mâini ceva preţios. Ascultarea interioară a Mariei este prelungită, nu este de un moment, aşa cum sugerează verbul la imperfect. Iar acest „meditându-le” spune apoi că păstrarea Mariei nu este o păstrare pasivă, inertă, ci o păstrare activă şi vie, care leagă şi confruntă un lucru cu altul (aceste este sensul verbului grecesc: a confrunta, a compara), încercând să înţeleagă logica profundă, direcţia şi adevărul realităţilor care pot să apară lipsite de legătură sau de-a dreptul în contrast între ele. Şi este tocmai ceea ce face Maria auzind, pe de o parte, cuvintele care proclamă gloria Pruncului (cuvinte auzite de ea de la înger la Buna Vestire) şi, pe de altă parte, văzând „un copil înfăţat şi pus într-o iesle”. Aici este obişnuita tensiune între măreţie şi micime, glorie şi sărăcie care constituie structura evenimentului creştin. Ascultarea Mariei devine aşadar o adevărată interpretare care face lumină asupra misterului lui Isus. Maria nu este doar Mama lui Isus, îi este şi cea mai profundă interpretă. (don Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez). 

Mesajul lui Benedict al XVI-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

Fericiţi făcătorii de pace

1. Fiecare an aduce cu sine aşteptarea unei lumi mai bune. În această perspectivă, îl rog pe Dumnezeu, Tatăl omenirii, să ne dea înţelegerea şi pacea, pentru ca să se poată împlini pentru toţi aspiraţiile după o viaţă fericită şi prosperă.

La 50 de ani de începutul Conciliului al II-lea din Vatican, care a permis să se întărească misiunea Bisericii în lume, încurajează faptul de a constata că creştinii, ca popor al lui Dumnezeu în comuniune cu El şi în drum printre oameni, se angajează în istorie împărtăşind bucurii şi speranţe, tristeţi şi nelinişti[1], vestind mântuirea lui Cristos şi promovând pacea pentru toţi.

În realitate, timpurile noastre, marcate de globalizare, cu aspectele sale pozitive şi negative, precum şi de conflicte sângeroase încă în desfăşurare şi de ameninţări de război, reclamă o angajare reînnoită şi corală în căutarea binelui comun, a dezvoltării tuturor oamenilor şi a omului întreg.

Alarmează focarele de tensiune şi de contrapoziţie provocate de inegalităţi crescânde între bogaţi şi săraci, de prevalenţa unei mentalităţi egoiste şi individualiste exprimată şi de un capitalism financiar dezordonat. În afară de diferitele forme de terorism şi de criminalitate internaţională, sunt periculoase pentru pace acele fundamentalisme şi acele fanatisme care distrug adevărata natură a religiei, chemată să favorizeze comuniunea şi reconcilierea dintre oameni.

Şi, totuşi, multiplele opere de pace, de care este bogată lumea, mărturisesc vocaţia înnăscută a omenirii la pace. În fiecare persoană, dorinţa de pace este aspiraţie esenţială şi coincide, într-o anumită manieră, cu dorinţa unei vieţi umane depline, fericite şi bine realizate. Cu alte cuvinte, dorinţa de pace corespunde unui principiu moral fundamental, adică, obligaţiei-dreptului unei dezvoltări integrale, sociale, comunitare, şi asta face parte din planul lui Dumnezeu cu privire la om. Omul este făcut pentru pacea care este dar al lui Dumnezeu.

Toate acestea mi-au sugerat să mă inspir pentru acest Mesaj din cuvintele lui Isus Cristos: “Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu” (Mt 5,9).

Te Deum - Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat (gregorian)

Pe tine, Dumnezeule, te lăudăm, *
pe tine, Doamne, te mărturisim.

Pe tine, veşnicul Părinte, *
tot pământul te cinsteşte.

Ţie toţi îngerii, *
cerurile şi toate puterile,

heruvimii şi serafimii *
îţi cântă fără încetare:

Sfânt, * sfânt, * sfânt *
e Domnul, Dumnezeul Sabaot!

Plin e cerul şi pământul *
de mărirea slavei tale!

Pe tine te măreşte *
corul preaslăvit al apostolilor;

pe tine te slăveşte *
numărul vrednic de laudă al profeţilor;

pe tine te laudă *
ceata strălucită a martirilor;

pe tine te mărturiseşte sfânta Biserică *
pe toată faţa pământului:

pe tine, Tatăl, *
a cărui slavă este fără de sfârşit,

şi pe Fiul tău, *
unic, adevărat şi vrednic de închinare,

şi pe Duhul Sfânt, * Mângâietorul.

Tu eşti * regele măririi, Cristoase,

tu eşti * Fiul cel veşnic al Tatălui.

Pentru mântuirea noastră * tu nu te-ai sfiit
să te cobori în sânul Fecioarei.

Tu ai biruit ghimpele morţii *
şi ai deschis celor ce cred împărăţia cerurilor.

Tu stai de-a dreapta lui Dumnezeu *
întru mărirea Tatălui.

Noi credem * că vei veni ca judecător,
deci pe tine te rugăm să vii

în ajutorul slugilor tale*
pe care le-ai răscumpărat cu sângele tău scump.

Învredniceşte-ne să fim număraţi printre sfinţii tăi *
în slava ta cerească.

Mântuieşte, Doamne, poporul tău *
şi binecuvântează moştenirea ta.

Călăuzeşte-i * şi înalţă-i pe ei până în veac.

În toate zilele * te binecuvântăm

şi lăudăm numele tău în veci *
şi în vecii vecilor.

Binevoieşte, Doamne, în ziua aceasta *
să ne fereşti de păcat.

Miluieşte-ne, * Doamne,
miluieşte-ne.

Fie, Doamne, mila ta asupra noastră *
precum am nădăjduit şi noi în tine.

În tine, Doamne, am nădăjduit *
şi nu voi regreta în veci. Amin.

Christus vincit, Christus regnat, Christus Christus imperat!

1. N. Summo Pontifici et universali Patri pax vita et salus perpetua!

2. N. Reverendissimo Episcopo et universo clero ac populo ei commisso pax, vita et salus perpetua!

3. Tempora bona veniant! Pax Christi veniat! Regnum Christi veniat!

Mesajul de Crăciun - Regele Mihai I al României

Ajunși la Săvârșin, după un an plin de activități publice, Regina și cu mine, alături de întreaga noastră Familie, sărbătorim nașterea Domnului Nostru Isus, cu speranță și credință. Ca de fiecare dată în ultimii șaptezeci și doi de ani, mă adresez vouă, de Crăciun, cu aceeași afecțiune și cu bucurie.

Ne îndreptăm recunoștința spre toți cei care, în viață sau plecați dintre noi, au făcut astfel ca Țara să continue drumul ei greu, dar atât de frumos și de înălțător.

În lunga mea viață, am avut timp să înțeleg rostul fundamental al soldatului în mersul Națiunii. Gândurile mele se îndreaptă, așadar, spre toți militarii români aflați în țară sau în misiuni de apărare a păcii în lume, precum și la soțiile, soții, părinții și copiii lor.

Săvârșinul este un loc binecuvântat, înnobilat de iubirea cu care a fost alcătuit de mama mea, Regina Elena, și continuat de fiica mea, Principesa Moștenitoare. În atmosfera căminului, al doilea gând al nostru se îndreaptă către oamenii în vârstă. Cu sau fără familii, în bună stare fizică sau cu sănătatea șubredă, vârstnicii României au nevoie de înțelegerea și iubirea semenilor, de ajutorul și încurajarea lor. Îndrept un cuvânt de laudă către medicii români care, uneori în chip anonim și cu dificultăți, dau zile suportabile bătrânilor și bolnavilor noștri.

Copiii și tinerii țării au astăzi o viață fără granițe. În fața computerelor sau călătorind pe cinci continente, fără niciun complex de inferioritate, ei sunt acea parte a României care ne așază la nivel de egalitate cu orice altă țară a lumii. Mulțumesc părinților și profesorilor care, prin sacrificiu personal, dau copiilor lor un viitor așa cum nicio altă generație trecută de români nu a putut avea.

Ca în fiecare an, ne bucurăm de dovezile de afecțiune și respect ale societății românești. Porțile Săvârșinului sunt deschise sutelor de tineri și adulți, copii și bătrâni care vin să cânte colinde, să-și arate costumele păstrate din bătrâni, să danseze în ritmurile tradiționale de Crăciun. De orice confesiune ar fi, românii sunt bineveniți. Prezența lor dă rost noțiunii de familie și sărbătorii Nașterii Domnului petrecută în comunitate.

Românii au arătat anul acesta multă încredere, speranță și atașament față de Coroană. Familia Regală a fost prezentă neîncetat în comunitățile locale și a făcut vizite de prestigiu în Europa, pentru a servi interesele fundamentale ale României. La 85 de ani de la proclamarea mea ca Rege, am fost bucuros să văd felul în care este prețuită Familia mea, în toate generațiile. Am fost mișcat de simțul datoriei și patriotismul de care au dat dovadă orașele Alba Iulia, Oradea și București, în sărbătorile lor dedicate Coroanei.

Reamintesc românilor că Nașterea Domnului Isus Cristos este povestea unei familii. O familie aflată în împrejurări grele. Este o frumoasă lecție despre grija față de cei neînsemnați, despre cum noi, oamenii, suntem parte a unei mari familii. O lecție de umilință, dar și de mândrie. De durere, dar și de înălțătoare umanitate. O lecție necesară în lumea de astăzi, în care atâția oameni se simt uitați, umiliți sau neînțeleși.

Viața noastră publică lasă încă de dorit, dar sper să găsim puterea de a îndrepta lucrurile. Vom avea o șansă în viitor doar dacă ne vom asuma propria noastră răspundere. Nu va veni nimeni de altundeva să ne ofere binele.

Felicit pe cei care au făcut ceva bun pentru țara lor! Doresc tuturor românilor din țară, din Basarabia și din toate colțurile lumii Crăciun fericit și la mulți ani!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Mihai R

Săvârșin, 24 decembrie 2012

(Sursa: http://www.princeradublog.ro/jurnal/mesajul-majestatii-sale-regelui-mihai-i-de-craciun-2012/).

Prinţul cerşetorilor - Monseniorul Ghika

"Am ales catolicismul, doar pentru a fi un bun ortodox”

Cu puţin înainte de a fi arestat

Pe monseniorul Ghika îl poţi cunoaşte într-un singur fel - doar admirându-l. Îl admiri când îi afli descendenţa nobiliară, de nepot al ulti­mu­lui domnitor moldovean, aşa cum îl admiri când des­coperi că şi-a închinat toată via­ţa aproapelui său, că a fost me­reu de partea oamenilor năpăstuiţi şi, călătorind mult, nu a ezitat să intre în cele mai mizere locuri din lume, să aline suferinţe cumplite şi să îngri­jeas­că bolnavi muribunzi - de la ftizicii din cartierul pari­zian Villejuif, la lepro­şii din Japo­nia. Îl admiri pentru tot ce a în­sem­nat viaţa lui - pentru chinurile pe care le-a îndurat cu mare dem­nitate creştină în închisoare, dar şi pentru cuvintele lui memorabile, cuvinte demne de since­ritatea bătrânului cu suflet de copil, care era: "Am ales catolicismul, doar pen­tru a fi un bun orto­dox”.

Prin vrerea sorţii, s-a născut bogat, în aşternu­turi de mătase şi saltele de puf. Dar a refuzat să se bucure de imensa avere a părin­ţilor, aşa cum a re­fuzat să fugă din România, dimpreună cu familia re­gală, în 1948, chiar dacă ştia că vor veni vremuri grele şi va fi ares­tat. Pen­tru sine nu a vrut să păs­treze decât numele de familie şi mândria de a fi român. Marele boier care a fost, "Prinţul cerşeto­rilor”, cum i se mai spunea, a mu­rit sărac. Din toată averea moşte­nită de la pă­rinţi nu a păstrat nimic pentru sine. A preferat să rămână bogat în mângâieri şi rugăciune; în azile şi spitale construite pentru cei săraci - la Bucureşti, Paris sau Manilla, încât, la arestare, asupra lui s-au găsit doar "un ceas de bu­zunar, o pereche de ochelari, patru chei, un brâu, o manta popească şi două cărţi bisericeşti”. Două cărţi de care nu se despărţea niciodată. Erau cărţile despre care spera că, într-o bună zi, o să-i des­chidă drumul spre fericire. Drumul spre jertfa şi dragostea lui Cristos.

Colindă: Andrea Bocelli - ''Adeste fideles''