Sfinţenia creştină constă în unirea cu Cristos, Cuvântul întrupat şi răscumpărătorul nostru, unicul mediator dintre Dumnezeu şi oameni şi izvor al oricărui har şi sfinţenii.
Obligaţia morală de a tinde la sfinţenie, comună tuturor membrilor bisericii, este dedusă din apartenenţa lor ontologică şi unirea cu Biserica, aceea care este proclamată sfântă. Toţi credincioşii trebuie să fie sfinţi în conduita lor morală pentru că trebuie să acţioneze în conformitate cu ceea ce sunt ei în ordinea fiinţei, adică oameni care trăiesc în biserica care este sfântă. Dar Biserica este sfântă pentru că Cristos „singurul sfânt” a iubit-o ca pe mireasa sa şi s-a dat pe sine însuşi ca să o sfinţească. Cu aceasta se spune că sfinţenia Bisericii provine total din sfinţenia lui Cristos şi din iubirea sa pentru dânsa, iubire care l-a purtat la jertfa crucii pentru ca ea să poată fi mireasa sa.
Trebuie notat că în această descriere a raporturilor existente între Cristos şi Biserica sa, pe care se fundamentează şi din care rezultă sfinţenia ei, se recurge în mod explicit la categoria iubirii care, după natura sa, vine din dorinţa de unire reciprocă şi o stabileşte de fapt. Intensitatea şi intimitatea acestei uniri este explicată recurgând la imaginea biblică a căsătoriei dintre Dumnezeu şi poporul ales.
Dar nici această descriere nu este suficientă pentru a exprima toate bogăţiile unirii pline de iubire care există între Cristos şi Biserica sa şi profunditatea sfinţeniei care izvorăşte de aici pentru Biserică; de aceea este introdus un al doilea concept şi se spune că Cristos şi-a unit-o cu sine ca trupul său. Cu această specificare ulterioară sfinţenia Bisericii este deci şi mai clar şi mai explicit descrisă prin categoria „unirii” cu Cristos, adică prin intermediul acelei categorii care în mod eminent exprimă identificarea lui Cristos cu Biserica sa şi care, la timpul său, descoperă cu o profunzime de nedepăşit misterul Bisericii, natura sa şi finalitatea, dinamismul său supranatural şi multiplele manifestări ale acelei vitalităţi care îi sunt proprii.
Al treilea motiv adoptat pentru a explica sfinţenia Bisericii, adică faptul că Cristos a umplut-o cu darul Duhului sfânt, este intim legat cu precedenta consideraţie: punând în lumină un alt aspect, el ajută la a înţelege mai bine pentru că sfinţenia Bisericii constă chiar în unirea sa cu Cristos. Duhul sfânt de fapt (care este prezentat ca principiul sfinţeniei Bisericii) este sufletul trupului mistic, care pătrunzând totul dă viaţă şi uneşte cu Cristos. În lumina teologiei trinitare şi a ceea ce ea învaţă despre Duhul sfânt, ca duh de iubire şi legătură a iubirii, se intuieşte cu uşurinţă valoarea profundă a doctrinei după care Duhul sfânt ne comunică sfinţenia tocmai apentru că şi întrucât ne uneşte cu Cristos şi în el ne face părtaşi la viaţa divină.
Plecând de la această considerare a sfinţeniei, trebuie aşadar să spunem că Dumnezeu este numit „sfânt” pentru că, în virtutea naturii sale divine, el este totdeauna, în toată fiinţa şi acţiunea sa, în mod perfect identic cu sine însuşi, cu maestatea sa, cu dreptatea sa, cu bunătatea sa; omenitatea lui Cristos este „sfântă” pentru că este hipostatic unită cu persoană Cuvântului divin; biserica este „sfântă” pentru că prin Duhul sfânt este unită cu Cristos ca trupul său mistic; oamenii în sfârşit sunt „sfinţi” pentru că şi întrucât sunt, prin Biserică, uniţi cu Cristos de Duhul sfânt şi trăiesc în mod ontologic şi moral din viaţa lui.
Verbele folosite de LG pentru a face să se înţeleagă în ce mod tendinţa creştinilor spre sfinţenie trebuie să se efectueze sunt: uniţi, consacraţi, făcuţi conform, a urma, a imita şi altele asemănătoare care aprţine categoriei unire şi unificare, atât pe plan ontologic cât în cel intenţional şi moral.
În LG 49 se spune: „Datorită unirii lor mai intime cu Cristos, fericiţii întăresc întreaga Biserică în sfinţenie” şi puţin mai departe, este dată o cvasi definiţie a sfinţeniei vorbind despre „privind viaţa acelora care l-au urmat cu fidelitate pe Cristos, (...) învăţăm calea cea mai sigură pe care, în această lume schimbătoare, vom putea ajunge, după starea şi condiţia fiecăruia, la unirea desăvârşită cu Cristos, adică la sfinţenie” (LG 50). (Sursa: P. MOLINARI, „Santo” în S. DE FIORES, T. GOFFI, ed., Nuovo dizionario di spiritualità, Paoline, Cinisello Balsamo 19854,1369-1386; trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu