Să mergem în logica iubirii și să iertăm
Lecturi biblice: Ben Sirah 27,30-28,7; Romani 14,7-9; Evanghelia Matei 18,21-35; lecturi biblice
Omilie
În liturgia de astăzi este tema iertării care atinge cele mai profunde coarde ale inimii și ale credinței. Este ușor pentru cei care se știu iubiți și îi iubesc pe ceilalți, dar este imposibil pentru cei lipsiți de capacitatea de a se bucura, a-i iubi și a-i înțeleage pe ceilalți în slăbiciunea lor. Cuvântul lui Dumnezeu ne poartă pe calea milostivirii, mai întâi cea pe care o primim de la Tatăl, apoi pe cea pe care o putem oferi oamenilor. Comunitate umană nu poate exista fără iertare reciprocă. Prima lectură leagă iertarea lui Dumnezeu de iertarea fraternă, făcând-o dependentă de prima: „aminteşte-ţi de porunci şi nu-l urî pe aproapele, de alianţa Celui Preaînalt şi treci peste greșeli” (Sir 27,7). Evanghelia prezintă învățătura lui Isus despre iertare sub forma unei parabole și în concluzie: „Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă” (Mt 18,35). În a doua lectură, apostolul Paul prezintă romanilor viața creștină ca fiind determinată de moartea și învierea Domnului: „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. […] Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos, ca să fie Domn şi peste morţi şi peste vii” (Rom 14,7.9)… Domnul ne iertă greșelile, căci „activitatea specifică a lui Dumnezeu este să ne ierte”, cum spunea marele scriitor Péguy.
În prima lectură din cartea lui Ben Sirah (Sir 27,30-28,7), cuvântul cheie din fragmentul de astăzi este a ierta. Reacția instinctivă la ofensă este violență, dar nu rezolvă conflictele; dimpotrivă, le accentuiază și le înrăutățesc. Deja în Vechiul Testament, educă pe poporul lui Israel să-și măsoare reacțiile, apoi să se abțină de la ripostă și să fie milostiv, pentru a obține mizericordia lui Dumnezeu. Ben Sirah a reflectat asupra faptului că Dumnezeu interzice ura, răzbunarea, aversiunea profundă și că răul este dezordine, nedreptate și cere reparare: „Iartă-i aproapelui tău nedreptatea şi atunci când te vei ruga păcatele îţi vor fi dezlegate! […] Aminteşte-ţi de cele din urmă şi încetează să urăşti! Aminteşte-ţi de porunci şi nu-l urî pe aproapele, de alianţa Celui Preaînalt şi treci peste eroare” (Sir 28,2.6-7). Dumnezeu iertă. A ierta înseamnă a recunoaște că toți avem nevoie de milostivirea și de iertarea Domnului. Ben Sirah, cu gândul la moarte, ne face să simțim absurditatea și ridicolul răzbunării. Dumnezeu este un Dumnezeu îndurător (cf. Dan 9,9) și iertăror (cf. Neh 9,17). Alianța Domnului trebuie să ne amintească de nenumăratele iertări ale lui Dumnezeu. Exemplul său trebuie să stimuleze să iertăm. Iertarea nu este o slăbiciune, ci un semn de forță și putere nelimitată divină. Trebuie să fii foarte mare ca să ierți! Iertarea este un secret al vieții noastre: „Biserica reține că este de datoria ei, ca și scop al misiunii sale, să păstreze autenticitatea iertării”, spunea papa Ioan Paul al II-lea.
În lectura a doua (Rom 14,7-9), apostolul Paul face o lungă reflecție asupra toleranței pe care ar trebui să o arătăm față de cei slabi în credință. În Biserica Romei, și prin urmare în fiecare comunitate eclezială, există oameni puternici și cei slabi. Paul enunță un principiu general la care fiecare trebuie să-l respecte: să facem totul pentru Domnul și nu pentru noi înșine, adică să fie plăcut Domnului [a face voința sa]: „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine […] dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim” (v. 7-8). Creștini sunt îndreptățiți și reconciliați cu Dumnezeu spre gloria sa. Nimeni nu trăiește sau moare „pentru sine”, adică pentru propria sa satisfacție. Într-adevăr, creștinii trăiesc „pentru Domnul”, să-i placă lui Cristos, căutând să-și folosească viața în slujba lui și, când vine moartea, să-l glorifice încredințându-se lui Dumnezeu. Prin urmare, fie că trăim, fie că murim, suntem ai Domnului, atât în viață, cât și în moarte. Moartea luase deja mulți creștini din această lume, iar Paul știa că nu poate fugi de ea deoarece aparține „Domnului”: este „asumarea responsabilității”. Trebuie să ne întâlnim cu Domnul, căci îi aparținem. Din acest motiv, Cristos a murit și a înviat pentru noi spre a fi „Domnul morților și al viilor”. Viața are sens numai dacă este legată de viața lui Isus, căci sensul vieții este legat de sensul morții. Învierea lui Cristos – Misterul Pascal – trebuie să fie în centrul și în inima existenței creștine: este cunoașterea misterului al morții și învierii Domnului.
În Evanghelia după Matei (Mt 18,21-35), este viața în comunitate și se încheie cu învățătura despre iertare. Există un abis între datoriile pe care le avem față de Dumnezeu și datoriile pe care le avem față de frați. Dumnezeu iartă totul, învățându-ne că și noi trebuie să iertăm întotdeauna, fără calcule. În întrebarea lui Petru este vorba de o ofensă personală: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” (v. 21). Nu trebuie să uităm rădăcinile sale evreiești și învățăturile pe care le-a primit. În tradiția iudaică se vorbește despre iertare de până la de trei ori: este o iertare deplină și generoasă, bazată pe interpretarea profetului Amos, unde Dumnezeu iartă „de trei ori”, dar a patra oară intervine cu judecata (cf. Am 1,3-2,16). Petru aduce în discuție numărul șapte și crede că este extrem de generos în a da iertare. Șapte este numărul sacruI în multe culturi, religii și tradiții din întreaga lume. Isus enunță o nouă învățătură: trebuie să iertăm la nesfârșit, fără limite: „șaptezeci de ori câte șapte” – e o expresie biblică a superlativului nemărginit ce contrabalansează accesul violenței exprimat de urmașii lui Cain din Geneză: „Cain va fi răzbunat de şapte ori, Lameh, însă, de şaptezeci de ori câte şapte” (Gen 4,24). Din acest motiv, Isus adaugă parabola servitorului neîndurător și vrea să spună că cel căruia i se iartă infinit să fie dispus să ierte: „Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?” (v. 32-33). Este misterul iertării. Dumnezeu este regele iertării. Reacția slujitorului îndatorat este corectă: se „prăbușește” în brațele iertării lui Dumnezeu. Atunci Domnul nu mai rezistă: este „Tatăl fiului risipitor” (cf. Lc 15,11-32). Dumnezeu șterge și iartă toate datoriile fabuloase. Nu este o iertare bine calculată, măsurată, limitată, ci o iertare născută din iubire care nu ține ofense, ci continuă să se dăruiască.
„Văzând deci ceilalţi servitori cele petrecute, s-au întristat foarte mult” (v. 31). E durerea în fața unei realități crude la a cărui confruntare trebuie să asistăm. Slujitorul nemilos este dat chinuitorilor până când va plăti tot ce datorează: o veșnicie nu este suficientă pentru a-și plăti datoria. Esența parabolei constă în acea surprinzătoare întrebare: nu trebuie și tu să o faci?...
Trăim în „împărăția lui Dumnezeu”, care este o „împărăție” a milostivirii și a iertării: primim și dăruim. A refuza să-i iubim pe ceilalți înseamnă a refuza să fim iubiți de Dumnezeu. A nu ierta pe ceilalți este ne plasăm pe noi înșine în afara iubirii Tatălui.
Să mergem în logica iubirii și să iertăm!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu