Pe drum cu Isus cel înviat [III TP (A) - 30 aprilie 2017]

Cina din Emaus - de Salomon de Bray.

Pe drum cu Isus cel înviat

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (30 aprilie 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 2,14.22-33; 1Petru 1,17-21;Evanghelia Luca 24,13-35 .

Anunțul pascal răsună din textele biblice în această duminică; ele dau mărturii despre învierea lui Isus atât în relatarea despre cei doi ucenici care se duceau spre Emaus, cât și în predica lui Petru în dimineața zilei de Rusalii și în comunicarea de credință a lui Petru îndreptată spre comunitățile din scrisorilor sale.  

În prima lectură, luată din Faptele Apostolilor (2,14.22-33), este prezentat primul anunț sau kerygma Bisericii asupra căruia este întemeiată creștinătatea. Avem mărturia apostolului Petru în relație cu darul limbilor: „mulțimea […] a rămas uimită, pentru că fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa” (v. 6). Este darul Duhului Sfânt care i-a făcut pe apostoli martori ai prezenței lui Dumnezeu. Și Petru încearcă să clarifice raportul dintre darul Duhului Sfânt și viața, moartea și învierea lui Isus Cristos. Rețineți: în viaţa lui a fost o schimbare radicală. Ne amintim de răspunsul dat când Isus anunţa patima sa. Nu putea suporta această idee: nu corespunde ideii pe care el o avea despre Mesia. Când a fost arestat, îi era așa de frică de viaţa sa încât afirma că nu făcea parte din grupul acela. Dar în ziua Rusaliilor, totul s-a schimbat: apostoli l-au primit Duhul Sfânt. Acum, Petru poate să dea mărturie cu tărie şi curaj: „Pe acest Isus, pe care voi l-ați făcut să moară pe cruce, Dumnezeu l-a înviat” (cf. v. 22-24). Suntem puși să ne confruntăm cu un profund și descumpănitor mister. Cum poate să gândească cineva că Dumnezeu vine să integreze moartea, chiar moartea pe cruce, a singurului drept „acreditat” – împuternicit – de Domnul?! Petru nu zăbovește să accentueze vina oamenilor care l-au ucis, dar el anunță gloria învierii. „Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat şi noi toţi suntem martorii acestui fapt!” (v. 32). Acest lucru este anunţat în Scripturi, în Moise, în psalmi și în profeți. Speranța se bazează pe o capacitate interioară de percepere a prezenței divine. Acest lucru dă bucurie şi speranţă, mai ales certitudinea că Dumnezeu nu va abandona în moarte pe „sfântul” său [în ebraică chasid, cel credincios alianței divine pe care o pune în practică – este Tora]. De acum înainte va trebui să recitim tot Vechiul Testament în lumina învierii lui Isus.

În a doua lectură, luată din Scrisoarea lui Petru (1Pt 1,17-21), este însuși Petru care încurajează pe credincioși să meargă, în timpul peregrinării pământești [„în timpul înstrăinării voastre”], în teamă și iubire de Dumnezeu. Este vorba de experiența baptismală a creștinului, care se naște din Paștele lui Cristos pentru că „nu prin aur şi argint aţi fost răscumpăraţi” dar prin sângele preţios al lui Isus ați fost curățați. Cristos și-a oferit viaţa şi-a vărsat sângele pentru noi. Acum viața lui Isus a devenit viața noastră: incoruptibilă, viața veșnică. Această viață nouă devine punctul de referință pentru credința și comportarea celor care cred în el, căci este consacrat cu sângele lui Cristos ce l-a smuls din zădărnicia unei existențe fără sens, absurde.  „Prin el voi credeţi în Dumnezeu, care l-a înviat din morţi şi i-a dat gloria, aşa încât credinţa şi speranţa voastră să fie în Dumnezeu” (v. 21).

În ultimul capitol al Evangheliei după sfântul Luca (Lc 24,13-35) ne este transmisă experiența pascală a celor doi ucenici din Emaus despre Cristos cel înviat; relatează întâlnirea și dialogul Domnului cu discipoli în drumul spre Emaus. Este simbolul unei mulțimi de ucenici din toate timpurile; simbolizează dorinţa noastră de a se întâlni cu cel înviat. Luca precizează că unul dintre ei se numea Cleopa; nu ne spune numele celui de al doilea. Am putea spune că discipol cel de-al doilea suntem fiecare dintre noi.

Istoria ucenicilor din Emaus nu este altceva decât o iniţiere – o cateheză – în „a şti să vedem” care pleacă de la o privire cu vederi înguste, incapabilă de a-l recunoaşte pe pelerinul de pe acelaşi drum, şi în cele din urmă ajunge, cu ochii deschişi, să-l recunoască pe Domnul.

Suntem discipoli marcați de tristețe și descurajare. Suntem mâhniți „pe cale”… Un drum plin de tristețe, de deziluzie. Dar pe drumul nostru apare Cristos care se alătură nouă… Isus înviat merge cu oamenii. „Ei s-au oprit trişti” (v. 17). Dar întâlnirea cu pelerinul Isus, sfântul Luca face să se întrevadă posibilitatea unei rezolvări. Intervine pentru a explica Scripturile, pe Moise, pe profeți... Este dominat de lectura evenimentului pascal trăit de Isus și împărtășit celui credincios. La reflecțiile acestui personaj misterios, sufletul celor doi începe să se însenineze, inima începe „să le ardă”, dar nu este încă credință…

Ucenicii fac o cerere: „Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: «Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!»” (v. 29). Isus „s-a făcut că merge mai departe”. Ei, aici este problema: „s-a făcut că merge mai departe”.  Isus ar vrea să rămână cu noi, cu problemele noastre ca să ne lumineze. Este important să insistăm: „Rămâi cu noi, Doamne!” Milostivirea ta este puternică. „Rămâi cu noi!” El rămâne și face patru gesturi: a luat pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Poartă atenţia înapoi la cina euharistică, la pâinea frântă, la euharistie, împlinirea vieţii sale.

Ultima scenă este recunoașterea lui Isus în credință și vestirea către frați. Apoi ochii lor s-au deschis și l-au recunoscut. O dată ce au ajuns la credință ucenicii nu pot sta în loc. Experiența trăită pune pe fugă pentru a ajunge la Ierusalim: „Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim” (v. 37). Astfel trebuie să alerge pentru a vesti credința fraților. Aceasta este trăsătura care-l face recunoscut pe Domnul.

O întoarcere de la deziluzie la credință. Aceasta o putem cere și noi: ca inima noastră să fie plină de iubire ce țâșnește din inima sa…

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

† Duminica a 3-a a Paştelui (A): Discipolii din Emaus [30.04.2017]

The Road to Emmaus -

de William Henry Margetson.

Evanghelia Luca 24,13-35: În aceeaşi zi, iată că doi dintre discipolii lui Isus se duceau spre un sat al cărui nume era Emaus, care era cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând, i-a spus: „Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri! Ba mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. Atunci le-a spus: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?” Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon”. Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii.

Omilie

Textele din această duminică dau mărturii despre învierea lui Isus. Mai întâi avem mărturia apostolului Petru din prima lectură. În viaţa sa a fost o schimbare radicală. Ne amintim de răspunsul său atunci când Isus anunţă patima, moartea şi învierea sa. Nu putea suporta această idee. Aceasta nu corespunde ideii pe care o avea despre Mesia. Şi când Isus a fost arestat, îi era atât de frică pentru viaţa sa încât a afirmat că nu făcea parte din grupul său.

Dar în ziua Rusaliilor, totul s-a schimbat: apostoli l-au primit Duhul Sfânt. Acum, Petru poate să dea mărturie cu tărie şi curaj: „Pe acest Isus, pe care voi l-ați făcut să moară pe cruce, Dumnezeu l-a înviat”. Moartea sa nu a fost un eşec. El trăieşte pentru totdeauna; acest lucru a fost anunţat în Scripturi, în Moise, în psalmi, în profeți. De acum înainte va trebui să recitim tot Vechiul Testament în lumina învierii lui Isus. Această veste bună a fost anunţată mai întâi poporului evreu, apoi foarte curând la păgâni. Trebuie ca toată lumea să o știe: cu Isus, moartea nu are ultimul cuvânt de spus; proiectul lui Dumnezeu duce spre viață.

Această chemare a lui Petru o găsim în a doua lectură: acest Isus care a murit şi a înviat este Mântuitorul tuturor oamenilor. Nu prin aur şi argint aţi fost răscumpăraţi din purtarea voastră fără sens moştenită de la părinţi voștri dar prin sângele preţios al lui Isus Cristos ați fost curățați; pentru noi şi pentru mulţime și-a oferit viaţa şi-a vărsat sângele. Iubirea sa depășește cu mult mai mult decât mi-am putut imagina. Suntem invitaţi să primim această scrisoare ca o chemare la convertire adevărată.

Cu Evanghelia, suntem duși la a treia zi după moartea lui Isus: cei doi ucenici se întorc de la Ierusalim. Au fost martori la pătimirii şi morții învățătorului lor. Pentru ei, totul s-a sfârșit. A fost sfârşitul unei mari speranţe. Sfântul Luca precizează că unul dintre ei se numea Cleopa; nu zice numele celui de al doilea. Dar dacă am reciti această Evanghelie în contextul nostru, am putea spune că acest discipol – al doilea – este fiecare dintre noi.

Într-adevăr, suntem adesea discipoli marcați de tristețe și descurajare. Aceasta se întâmplă atunci când vedem viaţa noastră de toate zilele ca o înfrângere: înfrângerea Evangheliei pentru creștinii persecutați, pentru cei săraci, excluși, victime ale violenţei, războaielor, singurătății, abandonului. Această înfrângere este când spunem că suntem la punctul unde nu există nici o speranţă posibilă.

Dar, iată, că acum pe drumul spre Emaus, Isus se apropie de ai săi şi cu care se alătură. Ei nu-l recunosc: ochii lor sunt orbiți de tristeţe şi dezamăgire. Acelaşi Cristos se alătură pe drumurile noastre. Atunci când totul merge rău, el este acolo. Dar de prea multe ori noi nu-l recunoaştem fiindcă suntem în altă parte. Şi totuşi, este încă acolo, gata să ne asculte. Îi putem striga suferinţa, dezamăgirea, tristețea noastră.

Apoi el intervine pentru a explica Scripturile, pe Moise, pe profeți... Noi toţi sunt chemaţi la aceasta: să-l primim pe Cristos, să-l lăsăm să ne transforme după Evanghelia sa. Sfântul Luca precizează că în inimile discipolilor ardea în timp ce el vorbea cu ei. Este ceea ce a fost anunța prin profetul Isaia: „…cuvântul meu care a ieşit din gura mea, nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place şi fără să aibă succesul pentru care l-am trimis” (Is 55,11). Aceasta o putem cere de la Domnul: ca inima noastră să fie plină de iubire care țâșnește din inima sa.

În această Evanghelie, descoperim o altă etapă: este cererea pe care i-o fac discipolii: „Rămâi cu noi!” O astfel de întâlnire nu se poate opri aici. Apoi ochii lor s-au deschis și l-au recunoscut. Pentru a-l recunoaște pe Cristos cel înviat, prezent în vieţile noastre, avem nevoie de ochii credinţei, o credinţă încălzită de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Euharistie. Astfel Cristos cel înviat se alătură de centrul vieţii noastre pentru a reînvia şi a întări speranța noastră.

Şi când l-am recunoscut şi l-am primit pe Cristos cel viu, nu-l păstraţi pentru tine; mai degrabă să-l anunți cu glas puternic lumii. La sfârşitul acestei liturghii suntem trimiși pentru a da mărturie, în ochii tuturor, de credinţa care ne animă. Nu poate să ne mulțumească să rămânem creştini în interiorul Bisericii. Mărturia noastră trebuie să ajungă la toţi oamenii, mai ales la cei care sunt în „periferie”.

În această zi, să primim cuvintele acestei melodii:

„Merge-ți în piețele lumii și în piețele din fața bisericii!

Merge-ți în piețele lumii, aici căutați-mi prietenii,

Pe toți copii luminii care trăiesc în întuneric.

Pe toți copii Tatălui meu, separați de El.

Merge-ți în piețele lumii și fiți martorii mei în fiecare zi!”

[Allez-vous en sur les places et sur les parvis!

Allez-vous en sur les places, y chercher mes amis.

Tous mes enfants de lumière qui vivent dans la nuit,

Tous les enfants de mon Père, séparés de Lui,

Allez-vous en sur les places et soyez mes témoins, chaque jour].

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6809-3eme-dimanche-de-paques-4/).

Miracolul mereu reînnoit

Cristos a înviat din morți!

Dumnezeu nu va muri în ziua în care

nu vom mai crede într-o divinitate personală,
dar noi vom muri în ziua când viaţa noastră
nu va fi pătrunsă de splendoarea miracolului mereu reînnoit,
al căror izvor sunt dincolo de orice raţiune.

(D. Hammarskjold; trad. I.C.).

Milostivirea deschide uşa minţii și ușa inimii

Divine Mercy.

„Milostivirea în lumina Paştelui se lasă percepută ca o adevărată formă de cunoaştere. Şi acest lucru este important: milostivirea este o adevărată formă de cunoaştere. Ştim că se cunoaşte prin atâtea forme. Se cunoaşte prin intermediul simţurilor, se cunoaşte prin intermediul intuiţiei, prin intermediul raţiunii şi alte forme. Bine, se poate cunoaşte şi prin intermediul experienţei milostivirii, pentru că milostivirea deschide uşa minţii pentru a înţelege mai bine misterul lui Dumnezeu şi al existenţei noastre personale. Milostivirea ne face să înţelegem că violenţa, supărarea, răzbunarea nu au niciun sens, şi prima victimă este cel care trăieşte din aceste sentimente, pentru că se privează de propria demnitate. Milostivirea deschide şi uşa inimii şi permite să se exprime apropierea mai ales faţă de cei singuri şi marginalizaţi, pentru că îi face să se simtă fraţi şi fii ai unui singur Tată. Ea favorizează recunoaşterea celor care au nevoie de mângâiere şi ne face să găsim cuvinte adecvate pentru a da întărire”.

(papa Francisc, Regina Caeli [23 aprilie 2017]; sursă:http://ercis.ro).

Mărturia lui Toma numit «Geamănul»...

„Sfântul Toma necredinciosul” de Michelangelo Merisi da Caravaggio.

„Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit «Geamănul», nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: «L-am văzut pe Domnul!» Dar el le-a zis: «Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede»!” (In 20, 24-25).

Vai, sărmanul Toma! Veşnic pe banca acuzaţilor! Supus unui proces continuu. Acuzațiile de tot felul îi sunt aduse: de la aceea de materialist la cea de pesimist incurabil, trecând prin neîncredere, suspiciune, încăpăţinare şi, natural, necredinţă… Ei bine, pesimismul și ironia s-a manifestat la mormântul lui Lazăr: „Atunci Toma, cel numit Geamănul, a spus celolalți discipoli: «Să mergem și noi ca să murim cu el!»” (In 11,16).

Louis Évely – subliniind violenţa revoltei sale – îndrăzneşte de-a dreptul să vorbească de disperare: „Este ceva dur, aspru, în condiţiile pe care le pune pentru capitularea sa. O duritate atât de înspăimântătoare nu poate veni decât de la o suferinţă cumplită. Pentru că el simte o durere mai mare decât ceilalţi pentru că el nu mai vrea să rişte să spere. Toma este fără îndoială cel care a suferit mai mult din cauza Pătimirii, care a simţit remuşcarea cea mai chinuitoare pentru că nu a ştiut să înfrunte moartea cu acea ocazie. Atunci a găsit numai o piatră pe care să-şi pună capul ca pe o pernă: disperarea. Cel puţin aceea este stabilă, nu se mai mişcă. Nu va fi uşor să-i fie sustrasă…” (L. Évely [1910–1985]).

Cristos îl cucereşte pe Toma lăsându-se învins de el. Frânge rezistenţa sa făcându-se docil... Acceptă să-i dea o probă ucenicului ezitant… Dar, cu răbdare, Isus așteaptă să ajungă să declare credință sa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28).

„Toma rezistase autorităţii întregului colegiu apostolic. El este primul protestant! Dacă ar fi fost conformist, ar fi aderat la alţii pentru a nu face mofturi şi pentru a nu avea neplăceri, ar fi fost un bun catolic mediocru, nu ar fi ieşit niciodată acea expresie: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!» A fost condus pe căi puţin bizare…” (L. Évely). Făcându-se „protestant”, s-a pregătit să devină un fervoros credincios al învierii. Toma nu a găsit „locul cuielor”: nici nu avea nevoie să o facă… S-a bucurat recunoscând și exclamând: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»

Este «geamănul» nostru…

Inno alla divina misericordia