 |
The Road to Emmaus -
de William Henry Margetson.
|
Evanghelia Luca 24,13-35: În aceeaşi zi, iată că
doi dintre discipolii lui Isus se duceau spre un sat al cărui nume era Emaus,
care era cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau
între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se
întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar
ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: „Ce
înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit
trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând, i-a spus: „Numai
tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era
profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor.
Cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la
moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia
să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când
s-au petrecut aceste lucruri! Ba mai mult, unele femei dintr-ale
noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi,
negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că
el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la
mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. Atunci le-a spus: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele
spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să
intre în gloria sa?” Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii,
le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. Când
s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e
de acum pe sfârşite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe
când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a
dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar
el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul:
„Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica
Scripturile?” Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la
Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon”. Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la
frângerea pâinii.
Omilie
Textele din această duminică dau
mărturii despre învierea lui Isus. Mai întâi avem mărturia apostolului Petru
din prima lectură. În viaţa sa a fost o schimbare radicală. Ne amintim de
răspunsul său atunci când Isus anunţă patima, moartea şi învierea sa. Nu putea
suporta această idee. Aceasta nu corespunde ideii pe care o avea despre Mesia.
Şi când Isus a fost arestat, îi era atât de frică pentru viaţa sa încât a
afirmat că nu făcea parte din grupul său.
Dar în ziua Rusaliilor, totul s-a
schimbat: apostoli l-au primit Duhul Sfânt. Acum, Petru poate să dea mărturie
cu tărie şi curaj: „Pe acest Isus, pe care voi l-ați făcut să moară pe cruce,
Dumnezeu l-a înviat”. Moartea sa nu a fost un eşec. El trăieşte pentru
totdeauna; acest lucru a fost anunţat în Scripturi, în Moise, în psalmi, în
profeți. De acum înainte va trebui să recitim tot Vechiul Testament în lumina
învierii lui Isus. Această veste bună a fost anunţată mai întâi poporului
evreu, apoi foarte curând la păgâni. Trebuie ca toată lumea să o știe: cu Isus,
moartea nu are ultimul cuvânt de spus; proiectul lui Dumnezeu duce spre viață.
Această chemare a lui Petru o găsim
în a doua lectură: acest Isus care a murit şi a înviat este Mântuitorul tuturor
oamenilor. Nu prin aur şi argint aţi fost răscumpăraţi din purtarea voastră
fără sens moştenită de la părinţi voștri dar prin sângele preţios al lui Isus Cristos
ați fost curățați; pentru noi şi pentru mulţime și-a oferit viaţa şi-a vărsat
sângele. Iubirea sa depășește cu mult mai mult decât mi-am putut imagina. Suntem
invitaţi să primim această scrisoare ca o chemare la convertire adevărată.
Cu Evanghelia, suntem duși la a
treia zi după moartea lui Isus: cei doi ucenici se întorc de la Ierusalim. Au fost
martori la pătimirii şi morții învățătorului lor. Pentru ei, totul s-a sfârșit.
A fost sfârşitul unei mari speranţe. Sfântul Luca precizează că unul dintre ei
se numea Cleopa; nu zice numele celui de al doilea. Dar dacă am reciti această Evanghelie
în contextul nostru, am putea spune că acest discipol – al doilea – este
fiecare dintre noi.
Într-adevăr, suntem adesea discipoli
marcați de tristețe și descurajare. Aceasta se întâmplă atunci când vedem viaţa
noastră de toate zilele ca o înfrângere: înfrângerea Evangheliei pentru
creștinii persecutați, pentru cei săraci, excluși, victime ale violenţei, războaielor,
singurătății, abandonului. Această înfrângere este când spunem că suntem la
punctul unde nu există nici o speranţă posibilă.
Dar, iată, că acum pe drumul spre
Emaus, Isus se apropie de ai săi şi cu care se alătură. Ei nu-l recunosc: ochii
lor sunt orbiți de tristeţe şi dezamăgire. Acelaşi Cristos se alătură pe
drumurile noastre. Atunci când totul merge rău, el este acolo. Dar de prea
multe ori noi nu-l recunoaştem fiindcă suntem în altă parte. Şi totuşi, este
încă acolo, gata să ne asculte. Îi putem striga suferinţa, dezamăgirea, tristețea
noastră.
Apoi el intervine pentru a
explica Scripturile, pe Moise, pe profeți... Noi toţi sunt chemaţi la aceasta: să-l
primim pe Cristos, să-l lăsăm să ne transforme după Evanghelia sa. Sfântul Luca
precizează că în inimile discipolilor ardea în timp ce el vorbea cu ei. Este
ceea ce a fost anunța prin profetul Isaia: „…cuvântul meu care a ieşit din
gura mea, nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să
facă ceea ce îmi place şi fără să aibă succesul pentru care l-am trimis” (Is 55,11). Aceasta o putem cere de la
Domnul: ca inima noastră să fie plină de iubire care țâșnește din inima sa.
În această Evanghelie, descoperim
o altă etapă: este cererea pe care i-o fac discipolii: „Rămâi cu noi!” O astfel
de întâlnire nu se poate opri aici. Apoi ochii lor s-au deschis și l-au
recunoscut. Pentru a-l recunoaște pe Cristos cel înviat, prezent în vieţile
noastre, avem nevoie de ochii credinţei, o credinţă încălzită de Cuvântul lui
Dumnezeu şi de Euharistie. Astfel Cristos cel înviat se alătură de centrul
vieţii noastre pentru a reînvia şi a întări speranța noastră.
Şi când l-am recunoscut şi l-am
primit pe Cristos cel viu, nu-l păstraţi pentru tine; mai degrabă să-l anunți
cu glas puternic lumii. La sfârşitul acestei liturghii suntem trimiși pentru a
da mărturie, în ochii tuturor, de credinţa care ne animă. Nu poate să ne
mulțumească să rămânem creştini în interiorul Bisericii. Mărturia noastră
trebuie să ajungă la toţi oamenii, mai ales la cei care sunt în „periferie”.
În această zi, să primim
cuvintele acestei melodii:
„Merge-ți în piețele lumii și în
piețele din fața bisericii!
Merge-ți în piețele lumii, aici
căutați-mi prietenii,
Pe toți copii luminii care
trăiesc în întuneric.
Pe toți copii Tatălui meu,
separați de El.
Merge-ți în piețele lumii și fiți
martorii mei în fiecare zi!”
[Allez-vous en sur les places et
sur les parvis!
Allez-vous en sur les places, y
chercher mes amis.
Tous mes enfants de lumière qui
vivent dans la nuit,
Tous les enfants de mon Père,
séparés de Lui,
Allez-vous en sur les places et
soyez mes témoins, chaque jour].
(pr. Jean Compazieu [2017];
tradus din limba franceză pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6809-3eme-dimanche-de-paques-4/).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu