† Duminica a 3-a a Paştelui (A): Discipolii din Emaus [30.04.2017]

The Road to Emmaus -

de William Henry Margetson.

Evanghelia Luca 24,13-35: În aceeaşi zi, iată că doi dintre discipolii lui Isus se duceau spre un sat al cărui nume era Emaus, care era cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând, i-a spus: „Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri! Ba mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. Atunci le-a spus: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?” Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon”. Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii.

Omilie

Textele din această duminică dau mărturii despre învierea lui Isus. Mai întâi avem mărturia apostolului Petru din prima lectură. În viaţa sa a fost o schimbare radicală. Ne amintim de răspunsul său atunci când Isus anunţă patima, moartea şi învierea sa. Nu putea suporta această idee. Aceasta nu corespunde ideii pe care o avea despre Mesia. Şi când Isus a fost arestat, îi era atât de frică pentru viaţa sa încât a afirmat că nu făcea parte din grupul său.

Dar în ziua Rusaliilor, totul s-a schimbat: apostoli l-au primit Duhul Sfânt. Acum, Petru poate să dea mărturie cu tărie şi curaj: „Pe acest Isus, pe care voi l-ați făcut să moară pe cruce, Dumnezeu l-a înviat”. Moartea sa nu a fost un eşec. El trăieşte pentru totdeauna; acest lucru a fost anunţat în Scripturi, în Moise, în psalmi, în profeți. De acum înainte va trebui să recitim tot Vechiul Testament în lumina învierii lui Isus. Această veste bună a fost anunţată mai întâi poporului evreu, apoi foarte curând la păgâni. Trebuie ca toată lumea să o știe: cu Isus, moartea nu are ultimul cuvânt de spus; proiectul lui Dumnezeu duce spre viață.

Această chemare a lui Petru o găsim în a doua lectură: acest Isus care a murit şi a înviat este Mântuitorul tuturor oamenilor. Nu prin aur şi argint aţi fost răscumpăraţi din purtarea voastră fără sens moştenită de la părinţi voștri dar prin sângele preţios al lui Isus Cristos ați fost curățați; pentru noi şi pentru mulţime și-a oferit viaţa şi-a vărsat sângele. Iubirea sa depășește cu mult mai mult decât mi-am putut imagina. Suntem invitaţi să primim această scrisoare ca o chemare la convertire adevărată.

Cu Evanghelia, suntem duși la a treia zi după moartea lui Isus: cei doi ucenici se întorc de la Ierusalim. Au fost martori la pătimirii şi morții învățătorului lor. Pentru ei, totul s-a sfârșit. A fost sfârşitul unei mari speranţe. Sfântul Luca precizează că unul dintre ei se numea Cleopa; nu zice numele celui de al doilea. Dar dacă am reciti această Evanghelie în contextul nostru, am putea spune că acest discipol – al doilea – este fiecare dintre noi.

Într-adevăr, suntem adesea discipoli marcați de tristețe și descurajare. Aceasta se întâmplă atunci când vedem viaţa noastră de toate zilele ca o înfrângere: înfrângerea Evangheliei pentru creștinii persecutați, pentru cei săraci, excluși, victime ale violenţei, războaielor, singurătății, abandonului. Această înfrângere este când spunem că suntem la punctul unde nu există nici o speranţă posibilă.

Dar, iată, că acum pe drumul spre Emaus, Isus se apropie de ai săi şi cu care se alătură. Ei nu-l recunosc: ochii lor sunt orbiți de tristeţe şi dezamăgire. Acelaşi Cristos se alătură pe drumurile noastre. Atunci când totul merge rău, el este acolo. Dar de prea multe ori noi nu-l recunoaştem fiindcă suntem în altă parte. Şi totuşi, este încă acolo, gata să ne asculte. Îi putem striga suferinţa, dezamăgirea, tristețea noastră.

Apoi el intervine pentru a explica Scripturile, pe Moise, pe profeți... Noi toţi sunt chemaţi la aceasta: să-l primim pe Cristos, să-l lăsăm să ne transforme după Evanghelia sa. Sfântul Luca precizează că în inimile discipolilor ardea în timp ce el vorbea cu ei. Este ceea ce a fost anunța prin profetul Isaia: „…cuvântul meu care a ieşit din gura mea, nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place şi fără să aibă succesul pentru care l-am trimis” (Is 55,11). Aceasta o putem cere de la Domnul: ca inima noastră să fie plină de iubire care țâșnește din inima sa.

În această Evanghelie, descoperim o altă etapă: este cererea pe care i-o fac discipolii: „Rămâi cu noi!” O astfel de întâlnire nu se poate opri aici. Apoi ochii lor s-au deschis și l-au recunoscut. Pentru a-l recunoaște pe Cristos cel înviat, prezent în vieţile noastre, avem nevoie de ochii credinţei, o credinţă încălzită de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Euharistie. Astfel Cristos cel înviat se alătură de centrul vieţii noastre pentru a reînvia şi a întări speranța noastră.

Şi când l-am recunoscut şi l-am primit pe Cristos cel viu, nu-l păstraţi pentru tine; mai degrabă să-l anunți cu glas puternic lumii. La sfârşitul acestei liturghii suntem trimiși pentru a da mărturie, în ochii tuturor, de credinţa care ne animă. Nu poate să ne mulțumească să rămânem creştini în interiorul Bisericii. Mărturia noastră trebuie să ajungă la toţi oamenii, mai ales la cei care sunt în „periferie”.

În această zi, să primim cuvintele acestei melodii:

„Merge-ți în piețele lumii și în piețele din fața bisericii!

Merge-ți în piețele lumii, aici căutați-mi prietenii,

Pe toți copii luminii care trăiesc în întuneric.

Pe toți copii Tatălui meu, separați de El.

Merge-ți în piețele lumii și fiți martorii mei în fiecare zi!”

[Allez-vous en sur les places et sur les parvis!

Allez-vous en sur les places, y chercher mes amis.

Tous mes enfants de lumière qui vivent dans la nuit,

Tous les enfants de mon Père, séparés de Lui,

Allez-vous en sur les places et soyez mes témoins, chaque jour].

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6809-3eme-dimanche-de-paques-4/).