V TP (B): Viţa – „proiect” pentru om

In 15,1-8   

„Eu sunt viţa cea adevărată”: o afirmaţie care trebuie citită la fel ca celelalte afirmaţii analoge ale lui Isus. „Eu sunt pâinea adevărată”, „Eu sunt lumina”. În aceste afirmaţii există o notă polemică: Isus este adevărata viţă, adevărata pâine, adevărata lumină. Toate aceste afirmaţii arată că Isus, şi nu alţii, este în stare să ofere acea viaţă pe care noi o căutăm. Afirmaţia lui Isus („Eu sunt viţa”) introduce o noutate faţă de Vechiul Testament. Acolo se spune că Dumnezeu are o viţă, aici se afirmă că Dumnezeu însuşi este viţa. În Vechiul Testament se vorbeşte despre o vie şi despre o viţă care nu sunt la înălţimea aşteptărilor lui Dumnezeu. Dacă aici evanghelistul Ioan poate să afirme că viţa este în cele din urmă la înălţimea aşteptărilor lui Dumnezeu, aceasta este doar pentru că Isus este viţa.

Dar care este punctul de vedere mai amplu al lui Ioan în construirea acestei alegorii? Doar o mulţumire pentru că acum ucenicul, unit cu Cristos, poate în sfârşit să aducă roade? Sau şi un element de nelinişte, de pericol şi deci de avertisment? Şi una şi alta. Căci este şi tema încercării (Tatăl taie), care este condiţia necesară pentru a aduce rod, dar care rămâne totuşi mereu o posibilitate de a pierde. Se subliniază că şi creştinul poate fi o mlădiţă uscată neproductivă! Este obişnuitul paradox şi antinomia uimitoare: comunitatea este în Cristos, şi deci protejată, salvată şi făcută să rodească, dar posibilitatea păcatului nu este absentă. Adjectivul „adevărată” care califică viţa se opune vechiului popor şi oricărei pretenţii de mântuire, dar judecata (cine nu rămâne în mine este aruncat afară) se referă chiar la creştinii care nu aduc rod. Criteriul de judecată sunt roadele, ramura care aduce roade este tăiată, curăţată, ramura uscată este arsă.

Însă mai în adânc, criteriul de judecată este a rămâne în Cristos, adică în cea mai absolută dependenţă de el: cine rămâne în Isus aduce rod, cine se desparte de el se usucă. „Fără mine nu puteţi face nimic” spune o frază caracteristică evangheliei lui Ioan şi, mai în general, din antropologia biblică: structura omului este în mod esenţial deschisă spre Dumnezeu. De aceea omul trebuie să înţeleagă că propria consistenţă se află în ascultare, nu în autonomie. Este vorba despre o dependenţă de a trăi înainte de toate ca credinţă şi încredere (adică în sensul de a ne baza total pe Cristos şi nu pe noi înşine) şi apoi ca respectarea poruncilor (adică în sensul de a ne conforma viaţa cu cuvântul lui Isus şi nu cu propriile proiecte). Însă aici nu este vorba de dependenţa servitorului faţă de stăpân, ci mai degrabă comuniunea care există între prieteni: de fapt Ioan nu vorbeşte numai de a rămâne, dar de un a rămâne reciproc: „Cine rămâne în mine şi eu în el”. (don Bruno Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez).

Despre minuni (VI)

XIV. Marea minune

Minunea centrală afirmată de creştini este întruparea. Ei spun că Dumnezeu a devenit om. Toate celelalte miracole sunt o pregătire pentru acesta, o manifestare sau un rezultat al ei.

Nu putem concepe cum anume s-a sălăşluit Spiritul Divin în spiritul omenesc şi creat al lui Isus, dar nu putem concepe nici cum anume se sălăşluieşte spiritul lui omenesc sau spiritul oricărui om în organismul său natural. Ceea ce putem înţelege, dacă doctrina creştină e adevărată, este că propria noastră existenţă compozită nu e anomalia pură ce părea să fie, ci o imagine palidă a înseşi întrupării Divine — aceeaşi temă într-o cheie cu totul minoră.

Surprindem astfel un nou principiu-cheie — puterea Superiorului, exact în măsura în care este cu adevărat Superior, de a coborî, puterea mai marelui de a include mai micul. Astfel, corpurile tridimensionale exemplifică numeroase adevăruri ale geometriei plane, dar figurile plane nu pot face la fel cu adevărurile geometriei în spaţiu; numeroase principii anorganice sunt valabile pentru organisme, dar nici un principiu organic nu e valabil pentru minerale; Montaigne a devenit pisicos cu pisica lui, dar ea n-a discutat niciodată filozofie cu el. Pretutindeni marele pătrunde în mic — puterea lui de a o face este aproape testul măreţiei sale.

Despre minuni (V)

C. S. Lewis (1898-1963)

XI. Creştinism şi religie

Vorbeşte despre frumos, adevăr şi bine sau despre un Dumnezeu care e numai principiul interior al celor trei, vorbeşte despre o mare forţă spirituală prezentă în toate lucrurile, despre un spirit comun din care facem cu toţii parte, un rezervor de spiritualitate generalizată în care ne putem reuni cu toţii, şi vei stîrni un interes binevoitor. Entuziasmul scade însă de îndată ce menţionezi un Dumnezeu care are scopuri şi îndeplineşte acţiuni particulare, care face un lucru şi nu altul, un Dumnezeu concret, selectiv, imperativ şi prohibitiv, cu un caracter determinat. Oamenii devin stînjeniţi sau se supără. O atare concepţie li se pare primitivă, grosolană şi chiar ireverenţioasă. „Religia” populară exclude miracolele din cauză că-l exclude pe „Dumnezeul cel viu” al creştinismului şi crede în schimb într-un soi de Dumnezeu care nu face minuni sau, de fapt, nu face nimic altceva.

Panteismul este cu siguranţă (cum ar spune susţinătorii lui) propriu spiritului modern, dar faptul că un pantof poate fi încălţat cu uşurinţă nu dovedeşte că e nou — şi cu atît mai puţin că menţine piciorul uscat. Panteismul e propriu minţilor noastre nu pentru că reprezintă stadiul final dintr-un lent proces de luminare, ci din cauză că este aproape la fel de bătrîn ca şi omenirea. S-ar putea chiar să fie cea mai primitivă dintre toate religiile, iar orentaria unui trib sălbatic a fost interpretată de către unii ca fiind un „spirit atotprezent”. În India el este imemorial. Grecii s-au ridicat deasupra lui numai în perioada lor de apogeu, în gîndirea lui Platon şi Aristotel; urmaşii lor au recăzut în marele sistem panteist al stoicilor. Europa modernă a scăpat de el numai atîta timp cît a rămas predominant creştină; o dată cu Giordano Bruno şi Spinoza, panteismul a revenit. Cu Hegel, el a devenit aproape filozofia preferată a oamenilor cu educaţie superioară, în timp ce panteismul mai popular al lui Wordsworth, Carlyle şi Emerson a transportat aceeaşi doctrină la un nivel cultural ceva mai coborît. Departe de a reprezenta rafinamentul religios final, panteismul e în fapt tendinţa naturală permanentă a minţii omeneşti, nivelul obişnuit permanent sub care omul cade uneori, influenţat de clericalism şi superstiţie, dar deasupra căruia eforturile sale singulare nu-l pot ridica niciodată pentru prea mult timp. Platonismul şi iudaismul, pe de o parte, şi creştinismul, care le-a încorporat pe amîndouă, pe de alta, s-au dovedit singurele orientări capabile să-i reziste. Panteismul e atitudinea în care mintea umană se prăbuşeşte automat cînd e lăsată singură. Nu e de mirare că o considerăm proprie nouă.

Despre minuni (IV)

C. S. Lewis (1898-1963)

VIII. Minunea şi legile naturii

Problema e dacă, admiţînd existenţa unei puteri în afara naturii, există vreo absurditate intrinsecă în ideea intervenţiei sale pentru a produce în interiorul naturii evenimente pe care „mersul” regulat al întregului sistem natural nu le-ar fi produs niciodată.

Miracolul, din punct de vedere al omului de ştiinţă, este o formă de diluare, de deformare sau (dacă vreţi) de înşelăciune. El introduce un nou factor în situaţie, şi anume forţa supranaturală, pe care omul de ştiinţă n-a avut-o în vedere.

Ne-am obişnuit să vorbim ca şi cum legile naturii ar fi cauza producerii evenimentelor, dar ele nu au fost cauzele absolut nici unui eveniment. Legile mişcării nu pun bile de biliard în mişcare: ele analizează mişcarea după ce altceva (să zicem un om cu un tac, sau o manevră frauduloasă, sau, poate, puterea supranaturală) a determinat-o. Ele nu produc evenimente, ci stabilesc tiparul căruia fiecare eveniment — cu condiţia de a fi indus să se întîmple — trebuie să i se conformeze, întocmai cum regulile aritmeticii stabilesc tiparul căruia trebuie să i se conformeze toate tranzacţiile băneşti — cu condiţia să faci rost de bani. Astfel, într-un anumit sens, legile naturii acoperă întregul cîmp al spaţiului şi timpului; în altul, ceea ce ele lasă în afara lor e tocmai întregul univers real — necurmatul torent de evenimente reale care alcătuiesc istoria adevărată. Aceea trebuie să vină de altundeva. A crede că legile o pot produce este ca şi cum ai crede că poţi crea bani reali prin simpla calculare a sumelor. Căci fiecare lege, în ultimă instanţă, spune: „Dacă ai A, atunci vei obţine B.” Dar mai întîi procură-l pe A, legile nu o vor face în locul tău.

Despre minuni (III)

C. S. Lewis (1898-1963)

V. Altă dificultate a naturalismului

Gîndirea logică — raţionamentul — trebuie să constituie pivotul argumentării deoarece, dintre toate pretenţiile pe care le avansează mintea umană, pretenţia de validitate a raţiunii e singura pe care naturaliştii nu o pot nega fără a-şi tăia, filozofic vorbind, craca de sub picioare.

Cred că principiile morale primare de care depind toate celelalte sunt percepute în mod raţional. „Vedem pur şi simplu” că nu există nici o raţiune pentru ca fericirea vecinului meu să fie sacrificată în beneficiul propriei mele fericiri, aşa cum „vedem pur şi simplu” că lucrurile egale cu acelaşi lucru sunt egale şi unele cu altele. Dacă nu putem demonstra nici o axiomă, nu e din cauză că ele sunt iraţionale, ci din cauză că sunt de la sine înţelese şi toate probele depind de ele. Raţionalitatea lor intrinsecă străluceşte prin propria sa lumină. Tocmai pentru că întreaga moralitate se bazează pe asemenea principii autoevidente îi spunem cuiva, cînd vrem să-l readucem la o conduită corectă: „Fii rezonabil.”

Dacă e să continuăm a face judecăţi morale (şi, oricum, vom continua să o facem), atunci suntem obligaţi să credem că conştiinţa umană nu e un produs al naturii. Ea poate fi validă numai în cazul în care descinde dintr-o înţelepciune morală absolută, o înţelepciune morală ce există absolut „independent”, nefiind un produs al naturii non-morale şi non-raţionale.

Despre minuni (II)

C. S. Lewis (1898-1963)

III. Dificultatea cardinală a naturalismului

Dacă naturalismul e adevărat, orice lucru sau eveniment finit trebuie să fie (în principiu) explicabil în funcţie de Sistemul Total. Dacă ar exista fie şi un singur lucru al cărui mod de existenţă ne-ar îngădui să constatăm anticipat imposibilitatea de a-i da acel tip de explicaţie, atunci naturalismul s-ar nărui.

Întreaga cunoaştere posibilă depinde, aşadar, de validitatea raţionamentului. Dacă sentimentul de certitudine pe care-l exprimăm prin cuvinte ca trebuie, prin urmare sau de vreme ce constituie o percepţie reală a felului cum „trebuie” să fie în realitate lucrurile din exteriorul minţilor noastre, foarte bine. Dar dacă certitudinea este doar un sentiment în minţile noastre, iar nu o pătrundere veritabilă în realităţile din afara lor — dacă el nu reprezintă decît modul întîmplător de funcţionare a minţilor noastre — atunci nu putem avea nici o cunoaştere. Nici o ştiinţă nu poate fi adevărată decît dacă raţionamentul omenesc este valid.

Despre minuni (I)



Clive Staples Lewis (1898-1963)



I. Sfera cărţii de faţă

Dacă ni se pare că s-a întâmplat ceva extraordinar, putem spune oricând că am fost victime ale unei iluzii. Dacă susţinem o filozofie care exclude supranaturalul, asta vom spune întotdeauna. Ceea ce învăţăm din experienţă depinde de ce tip de filozofie punem în practică. E inutil deci să apelăm la experienţă înainte de a lămuri, cât mai bine cu putinţă, problema filozofică.

Cartea de faţă e concepută ca un demers preliminar la cercetarea istorică.

II. Naturalistul şi supranaturalistul

Folosesc cuvîntul minune sau miracol pentru a denumi o interferenţă a puterii supranaturale cu natura. Dacă pe lîngă natură nu există şi altceva care ar putea fi numit supranaturalul, nu ar putea exista miracole.

Naturaliştii consideră că nu mai există nimic în afara naturii. Supranaturaliştii consideră că pe lângă natură mai există ceva.

Natură înseamnă ceea ce se întîmplă „de la sine” sau „fără nici o intervenţie”: ceea ce nu îţi cere nici o trudă sau ceea ce obţii dacă nu iei nici o măsură pentru a-i pune capăt. Cuvîntul grecesc pentru natură (physis) este legat de verbul grecesc care înseamnă „a creşte”. Latinescul natura, de verbul „a se naşte”. Natura reprezintă ceea ce apare, izvorăşte, survine sau continuă fără nici o intervenţie din afară: ceea ce este dat, ceea ce există deja, ceea ce e spontan, neintenţionat, nesolicitat.