 |
| C. S. Lewis (1898-1963) |
VIII. Minunea şi legile naturii
Problema e dacă, admiţînd existenţa unei puteri în afara naturii, există vreo absurditate intrinsecă în ideea intervenţiei sale pentru a produce în interiorul naturii evenimente pe care „mersul” regulat al întregului sistem natural nu le-ar fi produs niciodată.
Miracolul, din punct de vedere al omului de ştiinţă, este o formă de diluare, de deformare sau (dacă vreţi) de înşelăciune. El introduce un nou factor în situaţie, şi anume forţa supranaturală, pe care omul de ştiinţă n-a avut-o în vedere.
Ne-am obişnuit să vorbim ca şi cum legile naturii ar fi cauza producerii evenimentelor, dar ele nu au fost cauzele absolut nici unui eveniment. Legile mişcării nu pun bile de biliard în mişcare: ele analizează mişcarea după ce altceva (să zicem un om cu un tac, sau o manevră frauduloasă, sau, poate, puterea supranaturală) a determinat-o. Ele nu produc evenimente, ci stabilesc tiparul căruia fiecare eveniment — cu condiţia de a fi indus să se întîmple — trebuie să i se conformeze, întocmai cum regulile aritmeticii stabilesc tiparul căruia trebuie să i se conformeze toate tranzacţiile băneşti — cu condiţia să faci rost de bani. Astfel, într-un anumit sens, legile naturii acoperă întregul cîmp al spaţiului şi timpului; în altul, ceea ce ele lasă în afara lor e tocmai întregul univers real — necurmatul torent de evenimente reale care alcătuiesc istoria adevărată. Aceea trebuie să vină de altundeva. A crede că legile o pot produce este ca şi cum ai crede că poţi crea bani reali prin simpla calculare a sumelor. Căci fiecare lege, în ultimă instanţă, spune: „Dacă ai A, atunci vei obţine B.” Dar mai întîi procură-l pe A, legile nu o vor face în locul tău.
Este deci inexact să definim miracolul drept ceva ce încalcă legile naturii. Nu le încalcă. Dacă Dumnezeu anihilează, creează sau deviază o unitate de materie, El creează în acel punct o nouă situaţie. Numaidecît natura se instalează în această nouă situaţie, o face să se simtă ca acasă, îi adaptează toate celelalte evenimente. Şi ea se conformează tuturor legilor. Dacă Dumnezeu creează un spermatozoid miraculos în trupul unei fecioare, el nu încalcă nici o lege. Legile îl preiau numaidecît. natura este gata pregătită. Urmează sarcina, potrivit tuturor legilor normale, şi, nouă luni mai tîrziu, se naşte un copil.
O minune, trebuie spus cu toată insistenţa, nu este un eveniment fără cauză sau fără rezultate. Cauza ei este activitatea lui Dumnezeu: rezultatele sale decurg potrivit legii naturale. în direcţia înainte (adică în timpul ce urmează ivirii sale) ea e interconexată cu întreaga natură întocmai ca oricare alt eveniment. Particularitatea sa este că nu e interconexată în acelaşi fel şi îndărăt, interconexată cu toată istoria anterioară a naturii. Şi oamenii găsesc că tocmai asta este intolerabil. Motivul pentru care socotesc că e intolerabil este că ei încep prin a considera natura ca fiind totalitatea realităţii. Şi ei sunt siguri că întreaga realitate trebuie să fie interdependentă şi consecventă. Sunt de acord cu ei. Cred însă că au luat un sistem parţial din cadrul realităţii, şi anume natura, drept totalitate. Aşa stînd lucrurile, minunea şi istoria anterioară a naturii ar putea fi interconexate în definitiv, dar nu în modul scontat de naturalist, ci mai degrabă într-o manieră mult mai ocolită. Marele eveniment complex numit natură şi noul eveniment particular introdus în ea prin minune sunt corelate prin originea lor comună în Dumnezeu şi, fără îndoială, dacă am şti destul, corelate în chipul cel mai complicat în scopul şi planul său, astfel încît o natură care ar fi avut o istorie diferită şi, prin urmare, ar fi fost o natură diferită, ar fi fost invadată de miracole diferite sau de nici unul. în felul acesta, minunile şi cursul anterior al naturii sunt la fel de bine interconexate ca oricare alte două realităţi, numai că, pentru a găsi interconexarea, trebuie să te întorci tocmai la Creatorul lor comun.
Dacă ceea ce numim natură e modificat de către puterea supranaturală, atunci putem fi siguri că aptitudinea de a fi astfel modificat ţine de esenţa naturii — dovadă că evenimentele totale, dacă am putea sesiza acest lucru, implică, prin însuşi caracterul ei, posibilitatea unor modificări similare. Dacă produce miracole, natura, atunci cînd este impregnată de forţa masculină din exteriorul ei, o face fără îndoială la fel de „natural” cum îi face o femeie copii unui bărbat. Prin faptul că le numim miracole nu vrem să spunem că ele reprezintă contradicţii sau nelegiuiri; vrem să spunem că, lăsată cu propriile-i resurse, ea nu le-ar putea produce niciodată.
IX. Un capitol nu neapărat necesar
A spune că a creat-o Dumnezeu nu înseamnă a spune că este ireală, ci tocmai că este reală. L-ai putea considera oare pe Dumnezeu mai puţin creator decît Shakespeare sau Dickens? Ceea ce creează El este creat complet, este mult mai concret decît Falstaff sau Sam Weller. Teologii ne spun, desigur, că el a creat natura în mod liber. Vor să spună că nici o necesitate exterioară nu l-a silit s-o facă. Dar nu trebuie să interpretăm libertatea negativ, ca şi cum natura ar fi o construcţie din piese arbitrar asamblate. Libertatea creatoare a lui Dumnezeu trebuie concepută ca libertatea unui poet: libertatea de a crea un lucru consistent şi pozitiv, cu propria-i savoare inimitabilă.
Ororile parazitismului şi splendorile maternităţii sunt binele şi răul elaborate pornind de la aceeaşi temă sau idee de bază.
Problema e dacă, admiţînd existenţa unei puteri în afara naturii, există vreo absurditate intrinsecă în ideea intervenţiei sale pentru a produce în interiorul naturii evenimente pe care „mersul” regulat al întregului sistem natural nu le-ar fi produs niciodată.
Miracolul, din punct de vedere al omului de ştiinţă, este o formă de diluare, de deformare sau (dacă vreţi) de înşelăciune. El introduce un nou factor în situaţie, şi anume forţa supranaturală, pe care omul de ştiinţă n-a avut-o în vedere.
Ne-am obişnuit să vorbim ca şi cum legile naturii ar fi cauza producerii evenimentelor, dar ele nu au fost cauzele absolut nici unui eveniment. Legile mişcării nu pun bile de biliard în mişcare: ele analizează mişcarea după ce altceva (să zicem un om cu un tac, sau o manevră frauduloasă, sau, poate, puterea supranaturală) a determinat-o. Ele nu produc evenimente, ci stabilesc tiparul căruia fiecare eveniment — cu condiţia de a fi indus să se întîmple — trebuie să i se conformeze, întocmai cum regulile aritmeticii stabilesc tiparul căruia trebuie să i se conformeze toate tranzacţiile băneşti — cu condiţia să faci rost de bani. Astfel, într-un anumit sens, legile naturii acoperă întregul cîmp al spaţiului şi timpului; în altul, ceea ce ele lasă în afara lor e tocmai întregul univers real — necurmatul torent de evenimente reale care alcătuiesc istoria adevărată. Aceea trebuie să vină de altundeva. A crede că legile o pot produce este ca şi cum ai crede că poţi crea bani reali prin simpla calculare a sumelor. Căci fiecare lege, în ultimă instanţă, spune: „Dacă ai A, atunci vei obţine B.” Dar mai întîi procură-l pe A, legile nu o vor face în locul tău.
Este deci inexact să definim miracolul drept ceva ce încalcă legile naturii. Nu le încalcă. Dacă Dumnezeu anihilează, creează sau deviază o unitate de materie, El creează în acel punct o nouă situaţie. Numaidecît natura se instalează în această nouă situaţie, o face să se simtă ca acasă, îi adaptează toate celelalte evenimente. Şi ea se conformează tuturor legilor. Dacă Dumnezeu creează un spermatozoid miraculos în trupul unei fecioare, el nu încalcă nici o lege. Legile îl preiau numaidecît. natura este gata pregătită. Urmează sarcina, potrivit tuturor legilor normale, şi, nouă luni mai tîrziu, se naşte un copil.
O minune, trebuie spus cu toată insistenţa, nu este un eveniment fără cauză sau fără rezultate. Cauza ei este activitatea lui Dumnezeu: rezultatele sale decurg potrivit legii naturale. în direcţia înainte (adică în timpul ce urmează ivirii sale) ea e interconexată cu întreaga natură întocmai ca oricare alt eveniment. Particularitatea sa este că nu e interconexată în acelaşi fel şi îndărăt, interconexată cu toată istoria anterioară a naturii. Şi oamenii găsesc că tocmai asta este intolerabil. Motivul pentru care socotesc că e intolerabil este că ei încep prin a considera natura ca fiind totalitatea realităţii. Şi ei sunt siguri că întreaga realitate trebuie să fie interdependentă şi consecventă. Sunt de acord cu ei. Cred însă că au luat un sistem parţial din cadrul realităţii, şi anume natura, drept totalitate. Aşa stînd lucrurile, minunea şi istoria anterioară a naturii ar putea fi interconexate în definitiv, dar nu în modul scontat de naturalist, ci mai degrabă într-o manieră mult mai ocolită. Marele eveniment complex numit natură şi noul eveniment particular introdus în ea prin minune sunt corelate prin originea lor comună în Dumnezeu şi, fără îndoială, dacă am şti destul, corelate în chipul cel mai complicat în scopul şi planul său, astfel încît o natură care ar fi avut o istorie diferită şi, prin urmare, ar fi fost o natură diferită, ar fi fost invadată de miracole diferite sau de nici unul. în felul acesta, minunile şi cursul anterior al naturii sunt la fel de bine interconexate ca oricare alte două realităţi, numai că, pentru a găsi interconexarea, trebuie să te întorci tocmai la Creatorul lor comun.
Dacă ceea ce numim natură e modificat de către puterea supranaturală, atunci putem fi siguri că aptitudinea de a fi astfel modificat ţine de esenţa naturii — dovadă că evenimentele totale, dacă am putea sesiza acest lucru, implică, prin însuşi caracterul ei, posibilitatea unor modificări similare. Dacă produce miracole, natura, atunci cînd este impregnată de forţa masculină din exteriorul ei, o face fără îndoială la fel de „natural” cum îi face o femeie copii unui bărbat. Prin faptul că le numim miracole nu vrem să spunem că ele reprezintă contradicţii sau nelegiuiri; vrem să spunem că, lăsată cu propriile-i resurse, ea nu le-ar putea produce niciodată.
IX. Un capitol nu neapărat necesar
A spune că a creat-o Dumnezeu nu înseamnă a spune că este ireală, ci tocmai că este reală. L-ai putea considera oare pe Dumnezeu mai puţin creator decît Shakespeare sau Dickens? Ceea ce creează El este creat complet, este mult mai concret decît Falstaff sau Sam Weller. Teologii ne spun, desigur, că el a creat natura în mod liber. Vor să spună că nici o necesitate exterioară nu l-a silit s-o facă. Dar nu trebuie să interpretăm libertatea negativ, ca şi cum natura ar fi o construcţie din piese arbitrar asamblate. Libertatea creatoare a lui Dumnezeu trebuie concepută ca libertatea unui poet: libertatea de a crea un lucru consistent şi pozitiv, cu propria-i savoare inimitabilă.
Ororile parazitismului şi splendorile maternităţii sunt binele şi răul elaborate pornind de la aceeaşi temă sau idee de bază.
X. “Ceva roşu şi scârbos”Toate principiile esenţiale ale hinduismului ar rămîne, cred, intacte dacă înlături miraculosul, observaţia fiind aproape adevărată şi în cazul mahomedanismului. Cu creştinismul însă nu poţi face asta. El este tocmai povestea unei mari minuni. Un creştinism naturalist abandonează tot ce este specific creştin.
Aşadar, a gîndi este un lucru, iar a imagina — altul. Ceea ce gîndim sau spunem poate fi, şi de obicei şi este, total diferit de ceea ce ne imaginăm sau reprezentăm, iar ceea ce gîndim poate fi adevărat şi atunci cînd imaginile mentale însoţitoare sunt integral false. Este, într-adevăr, îndoielnic că cineva, dacă nu este un tip prin excelenţă vizual şi totodată un artist profesionist, ar putea avea imagini mentale foarte asemănătoare cu lucrurile la care se gîndeşte.
Gîndirea poate fi corectă în anumite privinţe şi cînd este însoţită nu numai de imagini false, ci şi de imagini false luate drept adevărate.
Adevărul este că, dacă vrem să vorbim despre lucruri nepercepute cu ajutorul simţurilor, suntem obligaţi să utilizăm limba metaforic. Cărţile de psihologie, economie sau politică sunt la fel de continuu metaforice ca şi cărţile de poezie sau cele religioase. Nu există alt mod de a vorbi, fapt de care orice filolog e conştient. Orice discurs despre suprasensibil este, şi trebuie să fie, metaforic în cel mai înalt grad.
Trei principii călăuzitoare:
Aşadar, a gîndi este un lucru, iar a imagina — altul. Ceea ce gîndim sau spunem poate fi, şi de obicei şi este, total diferit de ceea ce ne imaginăm sau reprezentăm, iar ceea ce gîndim poate fi adevărat şi atunci cînd imaginile mentale însoţitoare sunt integral false. Este, într-adevăr, îndoielnic că cineva, dacă nu este un tip prin excelenţă vizual şi totodată un artist profesionist, ar putea avea imagini mentale foarte asemănătoare cu lucrurile la care se gîndeşte.
Gîndirea poate fi corectă în anumite privinţe şi cînd este însoţită nu numai de imagini false, ci şi de imagini false luate drept adevărate.
Adevărul este că, dacă vrem să vorbim despre lucruri nepercepute cu ajutorul simţurilor, suntem obligaţi să utilizăm limba metaforic. Cărţile de psihologie, economie sau politică sunt la fel de continuu metaforice ca şi cărţile de poezie sau cele religioase. Nu există alt mod de a vorbi, fapt de care orice filolog e conştient. Orice discurs despre suprasensibil este, şi trebuie să fie, metaforic în cel mai înalt grad.
Trei principii călăuzitoare:
(1) Gîndirea e distinctă de imaginaţia care o însoţeşte.
(2) Gîndirea poate fi în mare corectă chiar dacă imaginile false ce o însoţesc sunt luate de către gînditor drept cele adevărate.
(3) Oricine vorbeşte despre lucruri care nu pot fi văzute, pipăite, auzite etc. trebuie să vorbească, în mod inevitabil, ca şi cum ele ar putea fi văzute, pipăite sau auzite.
Doctrinele creştine, şi chiar doctrinele iudaice care le-au precedat, au constituit întotdeauna formulări despre realitatea spirituală, nu mostre de fizică primitivă. Tot ce este pozitiv în conceptul de spiritual a fost dintotdeauna conţinut în ele; doar aspectul său negativ (imaterialitatea) a trebuit să-şi aştepte recunoaşterea pînă cînd gîndirea abstractă a ajuns la deplina sa dezvoltare. Imagistica materială nu a fost niciodată interpretată literal de cineva care a atins stadiul în care putea înţelege ce înseamnă „a interpreta literal”.
Aserţiunea că Dumnezeu are un Fiu nu a vrut niciodată să însemne că El este o fiinţă care-şi propagă specia pe cale sexuală, aşa încît nu prejudiciem creştinismul dacă facem explicit faptul că „filialitatea” nu e folosită referitor la Cristos în exact acelaşi sens în care e utilizată referitor la oameni. Dar aserţiunea că Isus a prefăcut apa în vin era înţeleasă perfect literal, deoarece aceasta se referă la ceva care, dacă s-a întîmplat, se afla pe deplin în sfera simţurilor şi limbajului nostru. Cînd spun: „Mi-e frîntă inima”, ştiţi prea bine că nu vreau să spun ceva ce aţi putea verifica doar la autopsie. Cînd spun însă: „Mi s-a rupt şiretul”, atunci, dacă observaţia dumneavoastră dovedeşte că el e intact, fie mint, fie greşesc. (C. S. Lewis, Despre minuni [note de lectură]).
(2) Gîndirea poate fi în mare corectă chiar dacă imaginile false ce o însoţesc sunt luate de către gînditor drept cele adevărate.
(3) Oricine vorbeşte despre lucruri care nu pot fi văzute, pipăite, auzite etc. trebuie să vorbească, în mod inevitabil, ca şi cum ele ar putea fi văzute, pipăite sau auzite.
Doctrinele creştine, şi chiar doctrinele iudaice care le-au precedat, au constituit întotdeauna formulări despre realitatea spirituală, nu mostre de fizică primitivă. Tot ce este pozitiv în conceptul de spiritual a fost dintotdeauna conţinut în ele; doar aspectul său negativ (imaterialitatea) a trebuit să-şi aştepte recunoaşterea pînă cînd gîndirea abstractă a ajuns la deplina sa dezvoltare. Imagistica materială nu a fost niciodată interpretată literal de cineva care a atins stadiul în care putea înţelege ce înseamnă „a interpreta literal”.
Aserţiunea că Dumnezeu are un Fiu nu a vrut niciodată să însemne că El este o fiinţă care-şi propagă specia pe cale sexuală, aşa încît nu prejudiciem creştinismul dacă facem explicit faptul că „filialitatea” nu e folosită referitor la Cristos în exact acelaşi sens în care e utilizată referitor la oameni. Dar aserţiunea că Isus a prefăcut apa în vin era înţeleasă perfect literal, deoarece aceasta se referă la ceva care, dacă s-a întîmplat, se afla pe deplin în sfera simţurilor şi limbajului nostru. Cînd spun: „Mi-e frîntă inima”, ştiţi prea bine că nu vreau să spun ceva ce aţi putea verifica doar la autopsie. Cînd spun însă: „Mi s-a rupt şiretul”, atunci, dacă observaţia dumneavoastră dovedeşte că el e intact, fie mint, fie greşesc. (C. S. Lewis, Despre minuni [note de lectură]).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu