XIV. Marea minune
Minunea centrală afirmată de creştini este întruparea. Ei spun că Dumnezeu a devenit om. Toate celelalte miracole sunt o pregătire pentru acesta, o manifestare sau un rezultat al ei.
Nu putem concepe cum anume s-a sălăşluit Spiritul Divin în spiritul omenesc şi creat al lui Isus, dar nu putem concepe nici cum anume se sălăşluieşte spiritul lui omenesc sau spiritul oricărui om în organismul său natural. Ceea ce putem înţelege, dacă doctrina creştină e adevărată, este că propria noastră existenţă compozită nu e anomalia pură ce părea să fie, ci o imagine palidă a înseşi întrupării Divine — aceeaşi temă într-o cheie cu totul minoră.
Surprindem astfel un nou principiu-cheie — puterea Superiorului, exact în măsura în care este cu adevărat Superior, de a coborî, puterea mai marelui de a include mai micul. Astfel, corpurile tridimensionale exemplifică numeroase adevăruri ale geometriei plane, dar figurile plane nu pot face la fel cu adevărurile geometriei în spaţiu; numeroase principii anorganice sunt valabile pentru organisme, dar nici un principiu organic nu e valabil pentru minerale; Montaigne a devenit pisicos cu pisica lui, dar ea n-a discutat niciodată filozofie cu el. Pretutindeni marele pătrunde în mic — puterea lui de a o face este aproape testul măreţiei sale.
Dintr-un anumit punct de vedere, Cristos este „acelaşi lucru” ca Adonis sau Osiris (cu excepţia, evident, a faptului că ei au trăit nu se ştie unde şi cînd, în vreme ce el a fost executat de către un magistrat roman cunoscut nouă şi într-un an ce poate fi stabilit cu aproximaţie).
Oamenii „aleşi” sunt aleşi nu de dragul lor (categoric nu pentru propria lor cinste sau plăcere), ci de dragul celor nealeşi.
Principiul substituţionismului: Omul Neprihănit suferă în locul celui păcătos şi, în felul lor, toţi oamenii buni în locul tuturor oamenilor răi. Iar acest substituţionism — nu mai puţin decît moartea şi renaşterea sau selectivitatea — este şi o caracteristică a naturii. Autosuficienţa, existenţa exclusiv din propriile resurse, este o imposibilitate pe tărîmul ei. Fiecare lucru este îndatorat tuturor celorlalte, sacrificat tuturor celorlalte, dependent de toate celelalte. Şi în acest caz trebuie să recunoaştem că principiul în sine nu este nici bun, nici rău. Pisica trăieşte pe seama şoarecelui într-un mod pe care eu îl socotesc rău; albinele şi florile trăiesc unele pe seama celorlalte într-un chip mai plăcut. Parazitul trăieşte pe seama „gazdei” sale, dar la fel şi copilul nenăscut pe seama mamei. Fără substituţionism, în viaţa socială nu ar exista exploatare sau oprimare, dar nici gentileţe sau gratitudine. El este un izvor atît de iubire, cît şi de ură, atît de nenorocire, cît şi de fericire.
Patru principii:
a) natura mixtă a omului,
b) schema coborîrii şi reascensiunii,
c) selectivitatea,
d) substituţionismul.
Natura are toate aparenţele unui lucru bun, dar finalmente stricat.
Ceea ce este subordonat dintr-un punct de vedere reprezintă, dintr-altul, scopul principal. Nici un lucru sau eveniment nu este primul sau cel mai înalt într-un sens în care să nu poată fi de asemenea cel din urmă şi cel mai de jos. Partenerul care se înclină în faţa omului la o mişcare a dansului primeşte reverenţele omului la alta. A fi superior sau central înseamnă a abdica în permanenţă, a fi jos înseamnă a fi înălţat; toţi bunii stăpîni sunt slujitori: Dumnezeu spală picioarele oamenilor. Conceptele pe care le folosim de obicei în cercetarea unor asemenea chestiuni sunt jalnic de politice şi de prozaice. Ne imaginăm plata egalitate repetitivă şi privilegiul arbitrar ca pe singurele două alternative — pierzînd astfel toate armoniile superioare, contrapunctul, senzitivitatea vibrantă, interanimările realităţii.
Minunea centrală afirmată de creştini este întruparea. Ei spun că Dumnezeu a devenit om. Toate celelalte miracole sunt o pregătire pentru acesta, o manifestare sau un rezultat al ei.
Nu putem concepe cum anume s-a sălăşluit Spiritul Divin în spiritul omenesc şi creat al lui Isus, dar nu putem concepe nici cum anume se sălăşluieşte spiritul lui omenesc sau spiritul oricărui om în organismul său natural. Ceea ce putem înţelege, dacă doctrina creştină e adevărată, este că propria noastră existenţă compozită nu e anomalia pură ce părea să fie, ci o imagine palidă a înseşi întrupării Divine — aceeaşi temă într-o cheie cu totul minoră.
Surprindem astfel un nou principiu-cheie — puterea Superiorului, exact în măsura în care este cu adevărat Superior, de a coborî, puterea mai marelui de a include mai micul. Astfel, corpurile tridimensionale exemplifică numeroase adevăruri ale geometriei plane, dar figurile plane nu pot face la fel cu adevărurile geometriei în spaţiu; numeroase principii anorganice sunt valabile pentru organisme, dar nici un principiu organic nu e valabil pentru minerale; Montaigne a devenit pisicos cu pisica lui, dar ea n-a discutat niciodată filozofie cu el. Pretutindeni marele pătrunde în mic — puterea lui de a o face este aproape testul măreţiei sale.
Dintr-un anumit punct de vedere, Cristos este „acelaşi lucru” ca Adonis sau Osiris (cu excepţia, evident, a faptului că ei au trăit nu se ştie unde şi cînd, în vreme ce el a fost executat de către un magistrat roman cunoscut nouă şi într-un an ce poate fi stabilit cu aproximaţie).
Oamenii „aleşi” sunt aleşi nu de dragul lor (categoric nu pentru propria lor cinste sau plăcere), ci de dragul celor nealeşi.
Principiul substituţionismului: Omul Neprihănit suferă în locul celui păcătos şi, în felul lor, toţi oamenii buni în locul tuturor oamenilor răi. Iar acest substituţionism — nu mai puţin decît moartea şi renaşterea sau selectivitatea — este şi o caracteristică a naturii. Autosuficienţa, existenţa exclusiv din propriile resurse, este o imposibilitate pe tărîmul ei. Fiecare lucru este îndatorat tuturor celorlalte, sacrificat tuturor celorlalte, dependent de toate celelalte. Şi în acest caz trebuie să recunoaştem că principiul în sine nu este nici bun, nici rău. Pisica trăieşte pe seama şoarecelui într-un mod pe care eu îl socotesc rău; albinele şi florile trăiesc unele pe seama celorlalte într-un chip mai plăcut. Parazitul trăieşte pe seama „gazdei” sale, dar la fel şi copilul nenăscut pe seama mamei. Fără substituţionism, în viaţa socială nu ar exista exploatare sau oprimare, dar nici gentileţe sau gratitudine. El este un izvor atît de iubire, cît şi de ură, atît de nenorocire, cît şi de fericire.
Patru principii:
a) natura mixtă a omului,
b) schema coborîrii şi reascensiunii,
c) selectivitatea,
d) substituţionismul.
Natura are toate aparenţele unui lucru bun, dar finalmente stricat.
Ceea ce este subordonat dintr-un punct de vedere reprezintă, dintr-altul, scopul principal. Nici un lucru sau eveniment nu este primul sau cel mai înalt într-un sens în care să nu poată fi de asemenea cel din urmă şi cel mai de jos. Partenerul care se înclină în faţa omului la o mişcare a dansului primeşte reverenţele omului la alta. A fi superior sau central înseamnă a abdica în permanenţă, a fi jos înseamnă a fi înălţat; toţi bunii stăpîni sunt slujitori: Dumnezeu spală picioarele oamenilor. Conceptele pe care le folosim de obicei în cercetarea unor asemenea chestiuni sunt jalnic de politice şi de prozaice. Ne imaginăm plata egalitate repetitivă şi privilegiul arbitrar ca pe singurele două alternative — pierzînd astfel toate armoniile superioare, contrapunctul, senzitivitatea vibrantă, interanimările realităţii.
XV. Minunile Vechii Creaţii
Adecvarea minunilor creştine şi deosebirea dintre ele şi miracolele mitologice stau în faptul că cele dintîi sunt dovada unei invazii întreprinse de o Putere care nu e străină. Ele reprezintă ceea ce ar fi de aşteptat să se întîmple cînd se vede invadată nu de un simplu zeu, ci de Dumnezeul Naturii, de o Putere aflată în afara jurisdicţiei sale nu ca străin, ci ca suveran. Ele proclamă că Acela care a venit nu e un rege printre alţii, ci Regele, Regele ei şi al nostru.
Miracolele lui Cristos pot fi clasificate în două feluri. Primul sistem oferă clasele (l) miracole de fertilitate, (2) miracole de vindecare, (3) miracole de distrugere, (4) miracole de dominare asupra anorganicului, (5) miracole de inversare, (6) miracole de desăvîrşire sau slăvire. Al doilea sistem, care practică o secţiune prin cel dintîi, oferă numai două clase: există (l) miracole ale Vechii Creaţii şi (2) miracole ale Noii Creaţii.
Susţin că în toate aceste miracole deopotrivă Dumnezeul întrupat săvîrşeşte brusc şi local ceva ce Dumnezeu a făcut sau va face în general. Fiecare minune scrie pentru noi cu litere mici ceva ce Dumnezeu a scris deja sau va scrie, cu litere poate prea mari ca să fie observat, pe toată pînza naturii. Ele concentrează într-un punct particular lucrările lui Dumnezeu, fie actuale, fie viitoare, asupra universului. Cînd ele reproduc lucrări pe care le-am văzut deja pe scară mare, este vorba de miracole ale Vechii Creaţii; cînd le concentrează pe cele ce abia urmează să vină, e vorba de miracole ale Noii Creaţii. Nici unul din ele nu este izolat sau anormal, fiecare poartă semnătura lui Dumnezeu pe care-l cunoaştem prin conştiinţă şi din natură. Autenticitatea le e atestată de stil.
Iisus a transformat apa în vin, dar Dumnezeu transformă anual apa în vin prin intermediul viţei-de-vie. Iisus a înmulţit pâinile şi peştii, iar Dumnezeu înmulţeşte boabele de grâu şi peştii din apă.
Iisus se naşte din fecioară, şi asta îi pune pe mulţi în încurcătură. N-ar trebui, pentru că până la urmă în fiecare naştere Dumnezeu este creatorul, nu spermatozoidul. Faptul că la un moment dat Dumnezeu nu se mai serveşte de instrumentul biologic, scurtcircuitând parcursul, nu constituie o abatere substanţială de la rolul creator al divinităţii.
Miracolele vindecării ţin de faptul că, până la urmă, nu medicul vindecă, ci organismul, prin forţa lui misterioasă, se vindecă pe sine. Nimeni n-a pretins vreodată că pansamentul vindecă rana. Iisus conţinea în el acea forţă.
Cînd Cristos potoleşte furtuna, El face ceea ce a făcut adeseori înainte Dumnezeu. Dumnezeu a făcut astfel natura, încît să existe deopotrivă furtuni şi vreme liniştită, aşa că toate furtunile (afară de cele ce continuă în momentul de faţă) au fost potolite de Dumnezeu.(C. S. Lewis, Despre minuni [note de lectură]).
Adecvarea minunilor creştine şi deosebirea dintre ele şi miracolele mitologice stau în faptul că cele dintîi sunt dovada unei invazii întreprinse de o Putere care nu e străină. Ele reprezintă ceea ce ar fi de aşteptat să se întîmple cînd se vede invadată nu de un simplu zeu, ci de Dumnezeul Naturii, de o Putere aflată în afara jurisdicţiei sale nu ca străin, ci ca suveran. Ele proclamă că Acela care a venit nu e un rege printre alţii, ci Regele, Regele ei şi al nostru.
Miracolele lui Cristos pot fi clasificate în două feluri. Primul sistem oferă clasele (l) miracole de fertilitate, (2) miracole de vindecare, (3) miracole de distrugere, (4) miracole de dominare asupra anorganicului, (5) miracole de inversare, (6) miracole de desăvîrşire sau slăvire. Al doilea sistem, care practică o secţiune prin cel dintîi, oferă numai două clase: există (l) miracole ale Vechii Creaţii şi (2) miracole ale Noii Creaţii.
Susţin că în toate aceste miracole deopotrivă Dumnezeul întrupat săvîrşeşte brusc şi local ceva ce Dumnezeu a făcut sau va face în general. Fiecare minune scrie pentru noi cu litere mici ceva ce Dumnezeu a scris deja sau va scrie, cu litere poate prea mari ca să fie observat, pe toată pînza naturii. Ele concentrează într-un punct particular lucrările lui Dumnezeu, fie actuale, fie viitoare, asupra universului. Cînd ele reproduc lucrări pe care le-am văzut deja pe scară mare, este vorba de miracole ale Vechii Creaţii; cînd le concentrează pe cele ce abia urmează să vină, e vorba de miracole ale Noii Creaţii. Nici unul din ele nu este izolat sau anormal, fiecare poartă semnătura lui Dumnezeu pe care-l cunoaştem prin conştiinţă şi din natură. Autenticitatea le e atestată de stil.
Iisus a transformat apa în vin, dar Dumnezeu transformă anual apa în vin prin intermediul viţei-de-vie. Iisus a înmulţit pâinile şi peştii, iar Dumnezeu înmulţeşte boabele de grâu şi peştii din apă.
Iisus se naşte din fecioară, şi asta îi pune pe mulţi în încurcătură. N-ar trebui, pentru că până la urmă în fiecare naştere Dumnezeu este creatorul, nu spermatozoidul. Faptul că la un moment dat Dumnezeu nu se mai serveşte de instrumentul biologic, scurtcircuitând parcursul, nu constituie o abatere substanţială de la rolul creator al divinităţii.
Miracolele vindecării ţin de faptul că, până la urmă, nu medicul vindecă, ci organismul, prin forţa lui misterioasă, se vindecă pe sine. Nimeni n-a pretins vreodată că pansamentul vindecă rana. Iisus conţinea în el acea forţă.
Cînd Cristos potoleşte furtuna, El face ceea ce a făcut adeseori înainte Dumnezeu. Dumnezeu a făcut astfel natura, încît să existe deopotrivă furtuni şi vreme liniştită, aşa că toate furtunile (afară de cele ce continuă în momentul de faţă) au fost potolite de Dumnezeu.(C. S. Lewis, Despre minuni [note de lectură]).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu