Duminica a IV-a a Paştelui este numită „Duminica bunului Păstor”. Pentru a înţelege importanţa pe care o are în Biblie tema păstorului, trebuie să apelăm la istorie. Beduinii în deşert ne dau şi astăzi o idee despre ceea ce a fost odată viaţa de trib a Israelului. În această societate, raportul dintre păstor şi turmă nu este doar de tip economic, bazată pe interes. Se dezvoltă un raport aproape personal între păstor şi turmă. Zile întregi petrecute împreună în locuri singuratice, fără nici o altă suflare în jur. Păstorul cunoaşte fiecare oiţă; oile recunosc şi disting dintre toate vocile glasul păstorului care vorbeşte adesea cu oile sale.
Aceasta explică cum Dumnezeu s-a folosit de acest simbol pentru a exprima raportul său cu omenirea. Unul dintre psalmii cei mai frumoşi din Psalteriu descrie siguranţa celui care crede şi îl are pe Dumnezeu ca păstor: „Domnul e păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic...”
Ca urmare, titlul de păstor este dat, prin extensie, şi celor care ţin locul lui Dumnezeu pe pământ: regii, preoţii, capii poporului. Dar în acest caz simbolul se rupe: nu mai evocă doar imagini de protecţie, de siguranţă, dar şi imagini de oprimare şi de exploatare. Alături de imaginea bunului păstor îşi face apariţia aceea a păstorului rău, a mercenarului. În profetul Ezechiel găsim un teribil rechizitoriu împotriva păstorilor răi care se pasc pe ei înşişi, după care urmează promisiunea lui Dumnezeu de a se îngriji el de turma sa (cf. Ez 34,1 ş.u.).
Isus, în evanghelie, reia această schemă a păstorului bun şi rău, dar cu o noutate: „Eu, spune, sunt păstorul cel bun!” Promisiunea lui Dumnezeu a devenit realitate, depăşind orice aşteptare. Cristos face ceva ce nici un păstor, oricât de bun ar fi, nu era dispus să facă: „Eu îmi dau viaţa pentru oile mele”.
Omul de astăzi refuză rolul de oaie şi ideea de turmă, dar nu îşi dă seama că este din plin exact aceasta. Unul dintre fenomenele cele mai evidente ale societăţii noastre este a fi o masă. Nu ne lăsăm conduşi cu supuşenie de orice fel de manipulare şi de convingere ocultă. Alţii creează modele de bunăstare şi de comportament, idealuri şi obiective de progres, şi noi îi urmăm; mergem în spatele lor, temători să nu pierdem pasul, condiţionaţi şi plagiaţi de publicitate. Mâncăm ceea ce ne spun, ne îmbrăcăm cum ne învaţă, vorbim cum simţim că vorbesc prin slogane. Criteriul cu care majoritatea se lasă condusă în propriile alegeri este „aşa fac toţi” ("così fan tutte"), cum spunea Wolfgang Amadeus Mozart.
Observaţi cum se desfăşoară viaţa mulţimilor într-o mare cetate modernă: este imaginea tristă a unei turme care iese împreună, se agită şi se calcă în picioare, la ore fixe, în maşini sau tramvaie, în metrou şi apoi, seara, se întorc împreună în staul, goi de sine şi de libertate. Zâmbim atunci când vedem imagini trecute prin faţa noastră mai repede cu persoane care se mişcă rapid, ca marionetele, dar este imaginea pe care am avea-o despre noi înşine dacă ne-am privi cu ochi mai puţin superficiali.
Bunul Păstor care este Cristos ne propune să facem cu el o experienţă de libertate. A aparţine turmei sale nu înseamnă a fi o masă de oameni, dar a fi aleşi. „Acolo unde este Duhul Domnului Isus acolo este libertate” (2Cor 3,17), ne spune sf. Paul. Acolo apare persoana cu bogăţia sa unică şi cu destinul său adevărat. (Autor: pr. R. Cantalamessa, trad. pr. dr. Isidor Chinez).
