Ce aşteaptă drept-credincioşii de
la o predică de Crăciun? Probabil, nu neapărat o subtilă disertaţie teologică.
Dar nici pompa evlavioasă, mai mult decât previzibilă, a unui discurs festiv.
Nu îmi permit să dau lecţii, nici măcar sugestii, „profesioniştilor“ care, an
de an, se adresează poporului, pentru a lumina sensul sărbătorii. Pot spune
doar la ce mă aştept eu. Mă aştept la noutate (adică nu la frazeologie
repetitivă) şi la actualitate (adică la un mesaj de care să mă pot
folosi de îndată ce ies din biserică, în devălmăşia lumii). Să nu fiu greşit
înţeles: nu vreau originalitate cu orice preţ şi nici o colecţie de aluzii, mai
mult sau mai puţin transparente, la situaţia de moment. Dar vreau să simt că
cel care vorbeşte îşi trăieşte mesajul cu prospeţime, fără rutină,
încercând, mereu, să-l redescopere şi să mă asocieze acestei redescoperiri.
Vreau, de asemenea, să văd cum marele prilej al sărbătorii e pus la lucru în
contextul viu, concret, în care se situează.
Trebuie să spun că, anul acesta,
modestele mele „exigenţe“ şi-au găsit o perfectă ilustrare în pastorala de
Crăciun a Sanctităţii Sale, Papa Francisc. Cel puţin trei dintre afirmaţiile
Sale sunt de o „catolicitate“ exemplară, cu alte cuvinte se potrivesc tuturor
confesiunilor creştine (şi nu numai lor). Preoţimea noastră de toate
rangurile n-ar avea decât de câştigat de pe urma unei reflecţii sincere, libere
de prejudecăţi „apologetice“, asupra acestor trei afirmaţii.
Încep cu cea mai „tare“: „O
biserică (şi, în fond, orice instituţie – n.m., A.P.) care nu încearcă să se îmbunătăţească
e ca un corp bolnav”. Aşadar, fără cântărire de sine, fără vigilenţa
unei permanente autoevaluări, fără diagnosticul propriilor metehne şi fără
curajul gestului vindecător, biserica riscă să devină un angrenaj de protocol,
o birocraţie prepotentă. Chiar cei care observă ce nu merge sau ce merge
strâmb ezită să spună ce cred şi să acţioneze. Teama de „amendă“ e mai mare decât
nevoia de ameliorare, de intervenţie terapeutică. Jertfa nu se mai poartă. O
înţelegere soldăţească a ideii de „ascultare“, un cult impur al „autorităţii“
blochează orice tentativă de eficienţă duhovnicească, orice formă de
reactivitate creatoare. Dormităm cuminţi, mulţumiţi de noi înşine, într-un
respect vag idolatru al ierarhiilor, un respect care nu se bizuie pe iubire,
con-vieţuire şi con-simţire, ci pe frica de pedeapsă, pe comoditate şi orgoliu
lumesc. Departe de mine gândul să îndemn la răzmeriţă bezmetică, la „reformă“
descumpănitoare. Propun însă un spor de preocupare pentru ceea ce, în
corpul bisericesc, stagnează, regresează sau derapează. Şi un spor de
înţeleaptă îndrăzneală. Nu poţi să te mişti moleşit, „conform“ până la
pierderea chipului, într-un teritoriu care este al Dumnezeului Celui Viu!
Avertismentul pontifical capătă
relief prin celelalte două afirmaţii de care aminteam. Mai întâi, se
accentuează asupra unei triade de virtuţi, fără de care viaţa spiritului e
stearpă: „seninătatea interioară, vioiciunea şi îndrăzneala“. Mai apoi,
se semnalează boala unei anumite „nomenclaturi“ ecleziastice: boala celor care
„se simt nemuritori şi indispensabili“. Boala celor care – îmi vine să spun
– socotesc „harul“ nu ca dar, ci ca merit. Or, uneori, clerul de
la noi şi de aiurea găseşte de cuviinţă să înlocuiască „seninătatea interioară“
cu imperativul unei „sobrietăţi“ de faţadă: mohorâtă, fără bucurie, fără
iertare, fără iradiere. „Vioiciunea“ (mai ales cea mentală) trece drept
frivolă, iar „îndrăzneala“ – drept nesupunere şi lipsă de cuviinţă. Sigur că
practicarea oricărei virtuţi îşi are capcanele ei, dar inexpresivitatea nu
e, niciodată, o virtute. Nici moţăiala, convenţia flască, căldicelul omiletic,
gata-ştiutul, banalitatea ţanţoşă, stilul edificat şi edificator, fără
întrebări, fără căutare, fără tensiune existenţială.
Pastorala papală nu stă doar în
aceste câteva gânduri, pe care le transmit, spre luare aminte, cititorilor. (Un
pasaj amuzant vorbeşte şi despre „terorismul bârfei“ care bântuie în
mediile înalt-bisericeşti. Fireşte „la ei“, nu „la noi“…). Ceea ce
impresionează, dincolo de detalii şi fragmente memorabile, este tonul.
Tonul unui om liber fără extravaganţă, riguros fără urmă de anchiloză.
Una peste alta, un tip de discurs care are ceva de spus oricărui credincios
căruia îi pasă de comunitatea lui şi, de fapt, oricărui contemporan care nu
priveşte lumea cu indiferenţă.
