† Duminica a 22-a de peste an (B): O religie a inimii [30 august 2015] (omilie)



Isus cu fariseii..

Evanghelia Marcu 7,1-8.14-15.21-23: În acel timp, fariseii şi unii dintre cărturarii veniţi de la Ierusalim s-au adunat în jurul lui Isus şi au văzut că unii dintre discipolii lui mâncau cu mâinile necurate, adică nespălate – căci fariseii şi toţi iudeii nu mănâncă dacă nu şi-au spălat mâinile cu grijă, ţinând astfel tradiţiile din bătrâni, iar când se întorc de la piaţă, nu mănâncă dacă nu se purifică; mai sunt şi multe altele pe care le-au primit ca să le păzească: spălarea paharelor, a oalelor şi a vaselor de bronz. ⁵ Aşadar, fariseii şi cărturarii l-au întrebat: „De ce discipolii tăi nu urmează tradiţiile din bătrâni, ci mănâncă cu mâinile necurate?” El le-a spus: „Bine a profeţit Isaia despre voi, ipocriţilor, după cum este scris: «Acest popor mă cinsteşte cu buzele, însă inima lor este departe de mine. În zadar mă cinstesc propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor». Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi ţineţi tradiţia oamenilor”. Isus, chemând din nou mulţimea, le-a spus: „Ascultaţi-mă cu toţii şi înţelegeţi! Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur, însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele, desfrânările, furturile, crimele, adulterele, lăcomiile, răutăţile, înşelăciunea, desfrâul, ochiul rău, blasfemia, îngâmfarea, necugetarea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi-l fac pe om impur”.

 

 

Omilie

 

 

Ascultând Cuvântului lui Dumnezeu în fiecare duminică, descoperim ce spune Dumnezeu oamenilor ca să-i conducă în viața lor. Acest cuvânt este lumina pentru drumul lor.

 

Prima lectură ne amintește ce s-a întâmplat cu poporul lui Israel: sub conducerea lui Moise, Dumnezeu i-a scos din sclavie Egiptului. Prin dăruirea legii poporului, Dumnezeu i-a oferit „pașaportul pentru libertate”. Într-adevăr, oamenii liberi au o lege. Alții sunt supuși la arbitrar și la violență. Aceasta vedem în toate zilele. Cartea Deuteronomului pe care am ascultat-o, a fost scris cu mult timp după Exod. Pe muntele Sinai, Dumnezeu a făcut o alianță cu poporul său. S-a angajat pentru el și s-a ținut de promisiune. Dar poporul nu a fost totdeauna fidel alianței. A ajuns să-și schimbe direcția departe de Dumnezeu. Nu a înțeles cât de mult îi iubește Dumnezeu. Autorul Cărții Deuteronomului amintește că legea dată pe Sinai este o lege de trăit și practică.  Este mândria lui Israel în fața națiunilor păgâne. Această lege este rezumată în două domenii principale: iubirea de Dumnezeu și iubirea de frații.

 

Prima parte privește spre Dumnezeu: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău... Să sfințești ziua Domnului...” Primul lucru este să ne amintească că Dumnezeu este creatorul nostru și este înflăcărat de iubire pentru lume. În afară de el, totul este inutil. Tot ce avem, tot ce suntem este darul lui Dumnezeu. Singura atitudine demnă de omul credincios este de a pune toată încrederea în Dumnezeu și de a construi viața noastră pe el. Iată că ne-am întors la marea porunca a iubirii. Cu el vom găsi adevărata fericire.

 

A doua parte se referă la aproapele: „Cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta... Să respecți binele aproapelui tău…” Evita tot ceea ce poate dăuna altora. Dumnezeu iubește poporul său cu o iubire înflăcărată. Răspunsul nostru trebuie să devină tot mai mult să se ridice la al său. Este esențial ca toți să ascultăm de aceste două porunci și să le punem în practică. Este important pentru noi și astăzi. Trăim într-o lume care este confruntată cu violență, indiferență, dispreț și tot felul de nenorociri. Misiunea noastră este de a trăi diferit și de a aduce iubire.

 

În scrisoarea sa, sfântul Iacob se adresează celor nou-botezați. El îi invită în special să trăiască altfel. În ziua botezului lor, au acceptat o nouă viață. Este ca și cum ar fi o lumină în întunericul omenirii. În centrul acestei vieți este Isus Cristos. Este Cuvântul dat pentru lume ca să aibă viața. Acest cuvânt este semănat în fiecare din noi. Nouă ne revine responsabilitatea de al primi cu umilință; el este în măsură să ne salveze. Ca în Deuteronom, sfântul Iacob ne invită să îl punem în practică: „Religiozitatea curată şi fără pată înaintea lui Dumnezeu şi a Tatălui este aceasta: a-i vizita pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi a se păstra nepătaţi de lume”.

 

În Evanghelie vedem pe Isus în fața fariseilor. Sunt ultimii păzitorii ai legii lui Moise și ai tradițiilor. Fariseii constată numeroase încălcări comise de discipoli. Sunt încălcări ale tradițiile bătrânilor. Dar Isus le reproșează că lăsă de o parte poruncile lui Dumnezeu pentru a ține tradiţiile oamenilor. Ar însemna să spună că cel mai important nu este să te speli pe mâini, dar să spele inima. Isus ne invită să spunem adevărul în toate actele noastre religioase, în practicile noastre religioase, în rugăciunile noastre și tot ceea ce este important pentru noi.

 

Această evanghelie ne invită să facem un examen al conștiinței noastre: există vorbe zadarnice. Nu corespund adevăratelor sentimente. Nu ne place să se vorbească despre noi ca și cum ar recita o lecție. Pentru Dumnezeu este același lucru. El nu acceptă din partea noastră rugăciuni zadarnice, goliți de inimă. Nu putem ajunge la Dumnezeu decât cu inima. În relația noastră de viața cu Dumnezeu cu noi și noi cu Dumnezeu, totul este jucat la nivel de inima. Trăind creștinește înseamnă a trăi intens această alianță de iubire între Dumnezeu și noi. Nu contează. Înțelegem atunci  pe Isus surprins de criticile fariseilor care îl acuză că nu respecta tradițiile religioase. Când evanghelia ne raportează acest eveniment o face atrăgându-ne atenția asupra noastră. Ca și ei, avem tendința de a judeca cu ușurință religia altora. Intoleranță nu este doar pentru islamiști. Poate fi și pentru cei care ar putea fi numi «creștini». Intoleranța nu are nimic de-a face cu Evanghelia.

 

Criticând și denunțând, noi am adăuga numai un pic amărăciune în această lume. Lupta noastră împotriva răului trebuie să înceapă cu inima noastră. În inima trebuie să plantăm ierburi bune de solidaritate, de prietenie, de răbdare, de umilință, pietate, milă și iertare. Calea către aceste plantații este Evanghelia pe care o urmăm. Ea ne învață să facă în fiecare zi puțin mai mult iubire în viața noastră. În această zi, ne întoarcem la Domnul și îl implorăm: „Ție care ești Lumină, ție care ești iubire, pune în întunericul nostru Duhul tău de iubire”.

 

(pr. Jean Compazieu [20.08.2015]; trad. Isidor Chinez; sursa:  

http://dimancheprochain.org/5411-homelie-du-22eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

 

 

Sfânta Fiorentina, fecioară (sec. VII) [28 aug.]

Sfânta Florentina,
fecioară, abadesă

Sora a trei sfinți: sfântul Leandru, sfântul Fulgențiu și sfântul Isidor din Sevilla. A fost stareța mănăstirii benedictine de la Ecija, Spania.

S-a născut probabil la Cartagena în o dată necunoscută (545 ​​sau 550). S-a mutat la Sevilla cu părinții și cu frații săi sf. Leandru și sf. sfântul Fulgențiu. La moartea părinților, sfânta Fiorentina a crescut cu fratele său, sf. Isidor din Sevilla.  

Chiar de tânără a intrat în mănăstirea de la Betica, care se identifică cu Sfânta Maria din Vale din orașul Ecija, unde a fost episcop sf. Fulgențiu. Sf. Leandru îi dedică, după 575, tratatul De institutione virginum et de contemptu mundi, cunoscut cu numele de Regula sf. Leandru, o adaptare la Regula benedictină pentru ordinile religioase care au avut o mare răspândire în mănăstirile feminine din Evul Mediu.

Inteligentă și pricepută  în științele eclesiastice, la invitația sa sfântul Isidor a scris și i-a dedicat tratatul teologic și exegetic De fide catholica contra Iudaeos. Tradiția vrea ca să fie abadesă pentru mănăstirea de la Ecija și ocupându-se de conducerea altor patruzeci sau cincizeci de mănăstiri. Sunt nesigure locul și data morții sale (610 sau 612).

Pentru un timp rămâne îngropată în Catedrala din Sevilla (biserica Sfintelor Giusta  și Rufina) împreună cu frații săi sf. Leandru și sf. Isidor, așa cum este demonstrat și de un epitaf autentic; dar cu invazia arabă, trupul său cu resturile fratelui său sf. Fulgențiu au fost transferate la Berzocana (Caceres). Lipsesc dovezile cu privire la cult său antic; adesea este confundată cu o sf. Fiorenza, martiră neidentificată. Începând din sec. al-XV-lea Oficiul apare în Breviarele locale (commune virginum). Este patroană dioceziei de Plasencia, care celebrează sărbătoarea pe 14 martie (aniversarea transferului); moaștele sale sunt venerate de asemenea în Murcia și Escoriai. Martirologiul Roman o comemorează în ziua de 20 iunie.

(Autor: Isidor Villapadierna; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:  http://www.santiebeati.it/dettaglio/67830).

Justificarea la sfântul Augustin şi controversa pelagiană

Sfântul Augustin
de Giovanni Domenico Tiepolo.

 

Chiar dacă este clar că problema nu se pune în aceiaşi termeni ai lui Paul, dăm aici câteva indicaţii despre teologia sfântului Augustin şi despre controversa pelagiană. Este problema fundamentală despre primatul harului aceea care este pusă în discuţie. Cu această ocazie s-au făcut primele declaraţii magisteriale importante despre chestiunea harului, care va fi util să le ţinem prezente pentru a înţelege evoluţia succesivă a teologiei occidental.

 

Pelagiu pleacă de la afirmarea bunătăţii creaţiei. Pentru el răul trebuie să aparţină în mod exclusiv responsabilităţii omului, care este liber să împlinească ceea ce îi porunceşte Dumnezeu. Dumnezeu îi învaţă pe oameni prin lege şi mai ales cu viaţa şi cuvintele lui Isus să împlinească voinţa sa. „Harul” stă mai ales pentru Pelagiu în această mediaţie exterioară, istorică, care conduce omul spre bine. În schimb rămâne mai obscură opera interioară a lui Dumnezeu în om. Se pare că Pelagiu crede că dacă libertatea umană trebuie să fie susţinută de Dumnezeu nu mai este libertate. Nu-l vede pe Dumnezeu în adâncul mister al omului, şi vrea să pună accent mai mult pe propria perfecţiune etică decât pe relaţia cu Dumnezeu.

 

În faţa acestui „optimism” pelagian în raport cu omul, sfântul Augustin reacţionează. Adesea se voieşte a stabili o contrapoziţie între doctrina divinizării de la Părinţii greci şi învăţătura lui Augustin, centrată mult pe eliberarea de păcat şi pe ajutorul pentru bine de care omul are nevoie. Această opoziţie nu este corectă, fără îndoială. Sfântul Augustin cunoaşte şi marile teme ale tradiţiei şi şi le însuşeşte. A dedicat multe pagini pentru a vorbi despre inhabitatio Spiritus în noi[1], despre filiaţia divină, despre unirea noastră cu Isus, etc. Nu ar fi drept faţă de el a uita toate acestea. Însă, în acelaşi timp, trebuie spus că, atât experienţa sa spirituală personală cât şi controversa cu Pelagiu, l-au purtat pe episcopul de Hippona să insiste mai mult asupra altor aspecte. Omul se află sclav al păcatului, din care numai Cristos poate să-l salveze prin har, fără nici un merit din partea sa. Fiinţa umană nu este altceva decât minciună şi păcat. De aceea cel care nu este încorporat lui Cristos nu poate împlini binele (cf. Rom 14,13; 10,3), faptele sale nu provin din iubire, şi aşa va fi totdeauna păcat de mândrie. De aici necesitatea harului pentru faptele bune; acest har are diferite efecte, însă dintre este ajutorul, „adiutorium”, ca omul să poată face binele[2]. Cu el este sanată natura omului, eliberată de slăbiciune. Acest ajutor este dat gratuit, şi de aceea este „gratia”. Chiar dacă este dificil a spune exact în ce constă acest har, nu se poate uita că în multe fragmente sunt atribuite Duhului Sfânt prezent în om efectele considerate şi rod al „harului”. Există aşadar o relaţie intimă între ele. Influenţa harului nu ia omului libertatea, pentru că Dumnezeu lucrează în noi cu iubire; Dumnezeu ne atrage cu iubirea, deci cu voinţa noastră. Acest ajutor al lui Dumnezeu este necesar omului în toată viaţa sa, nu numai în primul moment pentru a ieşi din păcat; şi cel drept are nevoie de suţinerea harului. Tot ceea ce omul face bun îl face Dumnezeu în el şi prin el.

 

Influenţa lui Augustin în deciziile magisteriale

 

Influenţa sfântului Augustin în hotărârile magisteriale nu a întârziat.

 

Conciliul din Cartagina (418), aprobat de papa Zosim (cf. DS 222-230): canoanele 3 şi 5 sunt cele care ne interesează mai mult. Harul lui Dumnezeu, prin care omul este justificat prin Isus Cristosnu serveşte doar pentru iertarea păcatelor, dar şi pentru ca să nu se mai comită în viitor. Harul nu este doar pentru cunoaşterea binelui, dar şi pentru a urma ceea ce cunoaştem. Şi, în sfârşit, harul nu ne este dat doar pentru a face cu mai multă uşurinţă ceea ce s-ar putea face şi fără el, dar este absolut necesar pentru împlinirea poruncilor divine.

Omul între păcat și har în scrierile lui Georges Bernanos [rezumat]

Georges Bernanos

(1888-1948)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/omul-intre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos-de-isidor-chinez-rezumat.pdf

Introducere

 

Georges Bernanos (1888-1948) face parte din acea pleiadă de scriitori – Léon Bloy, Charles Péguy, Paul Claudel, François Mauriac, Julien Green – care a dat o mare strălucire literaturii secolului al XX-lea. Scriitor catolic, ne-a lăsat un întreg ansamblu de opere în care, păstrând mereu simţul echilibrului creştin, a propus cu tărie dimensiunea religioasă a existenţei umane, teatru al confruntării continue dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi Satana. Scrierile sale sunt un apel exigent la valorile de care este în totalitate legat şi pentru care suferă şi se luptă atunci când sunt răsturnate, căci sunt valorile înrădăcinate în propria credinţă creştină. Pentru a înţelege virulenţa scrisului său, patosul cu care se exprimă, mi-am propus în capitolul I a acestei lucrări o scurtă incursiune în societatea timpului său pentru a-l vedea pe om, ca şi riscurile şi ameninţările prin care trece, teribilul pericol modern care îl determină pe Bernanos în spiritul său de credinţă trăită să se ridice şi să ia poziţie, cel puţin profetică dacă nu şi sacerdotală.

 

Reluând mesajul evanghelic, Bernanos îl actualizează: sub pana sa, el reapare ca un ecou al unei realităţi inseparabile de ordinea vieţii şi de dimensiunile sale spirituale. Având acces prin credinţă la cunoaşterea adevărului, viaţa şi activitatea sa de scriitor sunt o comuniune cu acesta şi nu poate decât să devină o mărturie plină de încredere în puterea adevărului în faţa problemelor existenţiale cu care se confruntă omul modern, pe care vrea să-l ajute să se realizeze pe calea încredinţării totale lui Dumnezeu.

 

În timpul nostru există o sensibilitate aparte la faptul că lumea şi oamenii sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă se complace să discute despre ademenirea tuturor de către rău. Refuzând a pune problema în sens metafizic şi teologic, psihologia, ştiinţele sociale şi cele ale comportamentului sunt angajate la nivel empiric în examinarea mecanismelor şi structurilor răului, cu speranţa că, o dată cunoscute, devine posibilă prezentarea strategiilor pentru depăşirea răului. Paralel cu aceasta, conştiinţa păcatului pare că se fărâmiţează. Dispariţia conştiinţei păcatului se constată în primul rând pe planul limbajului. Cuvântul „păcat” apare mai puţin frecvent decât mai înainte în vorbirea de fiecare zi. Însă problema nu stă propriu-zis aici. Indiciul cel mai elocvent este că şi în domeniul religios conceptele care disting omul ca păcătos par să piardă mereu mai mult din conţinutul lor concret. Cu toate acestea, a afirma că omul de astăzi nu mai are un simţ al realităţii păcatului ar fi fără îndoială o judecată pripită. Păcatul a devenit un fel de ceaţă. De aceea, este dificil chiar şi pentru un teolog să vorbească despre păcat în epoca modernă. Dar pentru un scriitor, nu poate fi nepopular să vorbească despre păcat şi despre har într-un limbaj literar? Nu există riscul de a nu fi înţeles sau chiar înţeles greşit? Georges Bernanos vorbeşte şi scrie atât despre păcat cât şi despre har, asumându-şi rolul intelectualului laic care să formuleze adevăruri vechi, să le prezinte ca fiind foarte noi.

 

Momentul istoric trăit de Bernanos impunea această datorie ca exigenţă nouă şi urgentă. În acest sens, scrie pentru a face învăţătura constantă a Bisericii tot mai comprehensibilă şi mai aproape de omul contemporan şi de modul său de a se exprima; el ştie că asupra misterului păcatului inteligenţa omului nu a încetat niciodată să mediteze şi că are nevoie de o aprofundare, la care omul de litere poate să contribuie cu ajutorul limbajului şi imaginilor sale poetice. De fapt, literatura vine în întâmpinarea acestei necesităţi. Aici trebuie făcut referinţă la „romanul păcatului”. Este adevărat că în literatura modernă François Mauriac este recunoscut ca romancierul păcatului, în timp ce Bernanos este considerat romancierul sfinţeniei, cu toate că romanele sale descriu erorile inimii umane coborând până în profunzimile abjecţiei sale prevestind toată puterea păcatului. Însă numai pe fundalul sfinţeniei şi harului vorbeşte Bernanos despre păcat, ca despre o pată întunecată pe un fundal alb pe care se revarsă o lumină strălucitoare. Aceasta este tema la capitolului al II-lea al lucrării de faţă.

 

Ceea ce îl defineşte ca scriitor catolic este faptul că împlinea actele sale de pietate cu o convingere intimă şi profundă, care constituie terenul solid pe care se dă bătălia întregii sale opere. În scrierile sale se arată angajat pentru un creştinism încarnat în spaţiu şi în timp. La el nu există ruptură între spiritualitatea cărţilor sale şi aceea a vieţii sale: sunt o singură realitate care se explică în simţul supranaturalului. Cu limbajul său, face vie în imaginaţie ceea ce sfântul, preotul, creştinul, trăiesc în viaţa lor. Ca regulă şi normă pentru a judeca spiritul timpului, are un singur criteriu: persoana lui Isus Cristos. De aceea face să se vadă în mod clar contrastul dintre exigenţele evangheliei şi viaţa celor care se numesc creştini. De aceea în scrierile sale vorbeşte despre sfinţenie ca despre „singura aventură” pe care omul merită să o întreprindă, riscând totul din iubire faţă de acela care mai înainte a riscat totul până la dăruirea totală de sine din iubire faţă de Tatăl şi de oameni, semenii săi. În opera lui Bernanos găsim „tragicul mister al mântuirii” atât în domeniul spiritual cât şi în cel politic şi social, pe plan mondial dar mai ales pe planul persoanei. Este importantă „vocaţia” creştinului care implică harul din partea lui Dumnezeu precum şi misiunea impusă de el, care presupune o obligaţie, o responsabilitate faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Numai pe calea apropierii de „chipul” său – Cristos, Cuvântul întrupat – omul ajunge să se unească cu Dumnezeu, ajunge la sfinţenie. Iar sfântul nu poate veni decât de la izvorul limpede al sfinţeniei: Cristos. Sfinţii sunt prezentaţi de Bernanos ca modele de oameni care s-au realizat cu ajutorul harului în ciuda puterii păcatului şi a consecinţelor sale în existenţa umană, căci s-au lăsat „seduşi” de iubirea lui Cristos care i-a unit cu sine în marea aventură a iubirii sale răscumpărătoare.

 

În capitolul al III-lea al lucrării vreau să scot în evidenţă figura sfântului în opera lui Georges Bernanos. Voi pleca de la Cristos, izvorul sfinţeniei, în care omul îşi află adevărul fiinţei şi împlinirea sa. De aceea voi prezenta motivul pentru care tema sfinţeniei se află în multe dintre scrierile marelui autor francez: viziunea pe care o are despre om cere sfinţenia, impunându-se ca o necesitate pe calea respiritualizării omului de astăzi. Am urmărit care este concepţia pe care o are Bernanos despre sfinţenie: având un limbaj care nu este strict teologic, ci al omului de litere care foloseşte imaginea, metafora, vorbeşte despre sfinţenie ca fiind o „aventură” în care cel care se avântă riscă totul, dar prin aceasta el impune „măsura justă” pentru om, devenind cu oferirea de sine însuşi „instrument” în mâinile lui Dumnezeu pentru mântuirea celorlalţi oameni în spiritul comuniunii de har care-i uneşte pe toţi oamenii, buni şi răi, în marea aventură a iubirii răscumpărătoare. În ultima parte mă voi limita la prezentarea a două figuri din şirul de „sfinţi” bernanosieni, icoane vii ale lui Cristos în mijlocul lumii moderne.

 

Finalizarea acestei teze de doctorat nu ar fi fost posibilă fără atenta îndrumare a conducătorului ştiinţific, arhiepiscopul dr. Ioan Robu, profesor universitar, atât pentru încrederea pe care mi-a acordat-o în realizarea temei propuse, cât şi pentru marea sa generozitate cu care m-a călăuzit şi încurajat de a da frâu liber fluxului creator, dar şi pentru înţelegerea cu care mi-a întâmpinat ideile.

 

Exprim mulţumiri distinşilor membri ai Comisiei de doctorat pentru bunăvoinţa de a accepta şi analiza această lucrare. Mulţumesc pr. prof. univ. dr. Vladimir Petercă şi îmi exprim pe această cale gratitudinea pentru competenţa cu care m-a introdus în tainele teologie bibice şi pentru disponibilitatea arătată şi ajutorul preţios oferit în realizarea cercetărilor tezei de doctoral. Recunoştinţă pr. prof. univ. dr. Isidor Mărtincă, Decanul Facultăţii de Teologie Romano Catolică Bucureşti, pentru sprijinul şi sfaturile de care m-am bucurat în toţi aceşti ani de studiu doctoral.

 

Un distins omagiu profesoarei mele Nella Filippi (1921-2004), pe lângă care am petrecut doi ani la Roma, ascultându-i fascinat cursurile şi seminariile. Teza de licenţă (masterat): „Il peccato nei romanzi di Georges Bernanos” (Roma, 1994) am elaborat-o sub stricta îndrumare a domniei sale.

Idiotul (de Feodor Mihailovici Dostoievski)

Idiotul - de
Feodor Mihailovici Dostoievski

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/idiotul-de-feodor-mihailovici-dostoievski.pdf

 

Idiotul – Mîşkin, Lev Nikolaevici – de Dostoievski

 

Personajul a cărui poreclă a dat titlul romanului. [..]. La 4 decembrie 1867, scriitorul a încetat lucrul la primul Idiot, iar peste două săptămâni a început să scrie „noul roman”. În numărul pe ianuarie 1868 al revistei Russki vestnik apar primele capitole din textul cvasidefinitiv. Lev Nikolaevici Mîşkin, „prinţul Cristos”, s-a născut, aşadar, în urma unei cotituri decisive şi până la un punct misterioase intervenite în procesul de creaţie în decembrie 1867, în preajma Crăciunului. Simplă coincidenţă, poate. Dar nu este exclus ca apropierea sărbătorilor creştine de iarnă să fi activizat în conştiinţa unui om ca Dostoievski într-atât rolul prototipului religios al eroului, încât să determine o transformare radicală a Idiotului după chipul şi asemănarea unui model iradiant în acel interval calendaristic.

 

Principalul rezultat al dramaticului efort de creaţie din toamna şi iarna anului 1867 apare chiar la începutul primului capitol al cărţii, în scena din compartimentul trenului ce se apropia în mare viteză, în dimineaţa zilei de miercuri, 27 noiembrie 1867, de Petersburg, întrupat într-un tânăr de 26-27 de ani, înalt, cu părul „bălai şi des”, cu „obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită”, cu ochii „mari, albaştri”, având „o expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată” (cu „acea stranie fixitate a privirii” caracteristică epilepticilor), cu „trăsături plăcute, fine şi delicate”, îmbrăcat sărăcăcios şi nepotrivit pentru sezonul rusesc şi ţinând în mâini „o bocceluţă – pesemne tot bagajul lui”. La fel de uşor e şi „bagajul” de informaţii şi date referitoare la propriul său trecut, cu care eroul, lipsit practic, din cauza bolii, de amintiri, descinde în gară la Petersburg. „Timp de 24 de ani am fost bolnav; de când m-am născut până la vârsta de 24 de ani”, mărturiseşte Mîşkin într-o discuţie cu Lizaveta Prokofievna Epancina, mama Aglaiei. Din cauza acestei boli care i-a întunecat viaţa, copilăria i-a rămas învăluită „ca într-o ceaţă”. Orfan probabil de timpuriu de ambii părinţi (slujba de înmormântare a generalului Ivolghin îi va aduce vag aminte prinţului de o ceremonie asemănătoare desfăşurată demult, într-o bisericuţă de ţară), Mîşkin avusese şansa să se bucure de ocrotirea bunului Pavlişcev, care-l încredinţase – cum pentru starea sănătăţii copilului „se recomanda şederea la aer curat” – unor „rude de-ale lui, moşierese de provincie”, surorile Marfa şi Natalia Nikitişna din Zlatoverhovo. Aici fu dat mai întâi pe mâna unei guvernante, apoi i se adusese şi un pedagog, dar accesele din ce în ce mai frecvente ale bolii de care suferea („o boală stranie de nervi”, „un fel de epilepsie” ce „se manifesta prin convulsii şi tremurături”) îl făcuseră „aproape idiot” (după cum va recunoaşte prinţul mai târziu). Pe când avea 10-11 ani şi era „complet idiot” fusese văzut la Zlatoverhovo de Ivan Petrovici (unul dintre invitaţii cei mai de vază la serata Epancinilor). Din amintirile acestuia rezultă că micului Mîşkin, dificil ca orice arierat, i se întâmpla să fie uneori maltratat (de către Marfa Nikitişna, cea mai mare dintre cele două surori). Copilăria nefericită a eroului (orfan slab de minte şi crescut printre străini) l-a îndepărtat de mediul aristocrat nefast şi l-a făcut mai receptiv la suferinţele altora (G.M. Fridlender). Copilăria şi adolescenţa lui Mîşkin constituie o perioadă obscură deopotrivă pentru cititor şi erou. Mai multe lucruri pare să ştie prinţul despre originea sa, căci atunci cînd încearcă să reconstituie din memorie împreună cu Lizaveta Prokofievna Epancina (născută Mîşkina) „vechimea neamului lor”, „se dovedi a-şi cunoaşte destul de bine genealogia”. Boala lui Mîşkin se agravase se pare la vârsta bărbăţiei, pe la 21-23 de ani: „O serie de crize foarte violente şi chinuitoare”, urmate de stări de prostraţie, l-au determinat probabil pe Pavlişcev să-şi trimită protejatul (cu patru-cinci ani înainte de data la care începe acţiunea romanului) la tratament în Elveţia, în muntosul canton Valois de la graniţa cu Italia, la sanatoriul profesorului Schneider. La plecarea din Rusia – îşi aminteşte Mîşkin – „mă găseam într-un hal… nu prea eram cu mintea limpede…”. În aceeaşi stare se afla şi după primele luni ale tratamentului său, „aproape iresponsabil, un idiot” care „vorbea anevoie şi uneori nici nu înţelegea ce anume voiau de la el cei din jur”. E perioada grelelor amintiri elveţiene, perioadă în care, într-o minunată zi însorită, în timpul unei plimbări prin munţi ce oferă privirii sale uimit îndurerate vaste priveli şti încântătoare, are revelaţia zdrobitoare – retrăită mai târziu cu aceeaşi intensitate de Ippolit – că este „un avorton al naturii”, un exclus de la măreaţa sărbătoare a firii la care au dreptul să participe până şi cel mai umil fir de iarbă şi cea mai minusculă gâză. Apoi, treptat, fără a izbuti să se vindece totuşi pe deplin, starea pacientului se ameliorează vizibil – datorită, desigur, influenţei binefăcătoare exercitate asupra lui de satul elveţian plin de copii în care îşi petrece cea mai mare parte a vremii şi în care se desfăşoară istoria sa „de dragoste” cu Marie. Deşi boala nu-i îngăduia „un studiu sistematic”, la sanatoriul profesorului Schneider a reuşit totuşi să şi înveţe câte ceva, citind „mai ales foarte multe cărţi ruseşti”. Desigur că a şi călătorit prin Ţara cantoanelor, căci, admirând un tablou în cabinetul generalului Epancin, crede a recunoaşte în el un peisaj helvetic, şi anume unul – ţine să precizeze vizitatorul abia întors din acele locuri – din cantonul Uri (cel în care Stavroghin va plănui să se retragă). După cum am văzut mai sus, Mîşkin consideră că a fost bolnav „până la vârsta de 24 de ani”. Când începe acţiunea romanului, prinţul are (suntem de două ori informaţi, mai întâi cu oarecare aproximaţie de autor, apoi de eroul însuşi) 27 sau 26 de ani. Deci în ultimii doi-trei ani el s-a bucurat de o sănătate relativă: „Acum mi se întâmplă destul de rar să am crize”, le asigură Mîşkin pe doamnele Epancin. Moartea subită a binefăcătorului său Pavlişcev, care achita costul tratamentului elveţian, îl lasă pe Mîşkin fără un ban printre străini, dar omenosul doctor Schneider îl va ţine pe gratis încă doi ani la clinica sa.

Cine eşti?

 

— Cine eşti?... de unde vii?
pasăre trudită?
Din ce munţi, din ce pustii
te întorci rănită?

— Cine sunt?... de unde vin?
M-ai uitat, creştine?
Eu sunt cântecul senin,
scris cândva de tine...

Am zburat din mâna ta
peste munţi şi ape,
şi-unde-a fost o rană grea,
m-am lăsat aproape.

Dar nu şoimii m-au răpus,
nici pe vale spinii.
Penele de-argint mi-au smuls
fraţii, nu străinii...

— Dacă eşti cântarea mea,
pasăre zdrobită,
zboară sus, din stea în stea,
smulsă şi rănită!

Şi la Cel mai Sfânt din sfinţi
să te-opreşti o clipă.
Lacrimile lui fierbinţi
să le simţi pe-aripă...
 

Costache Ioanid

Laudes antiquae (gregorian chants from Assisi)

Laudes antiquae – coro 'Cappella Papale'
di san Francesco d'Assisi.