Întâlnirea dintre doi Papi: un moment de profundă comuniune

23.03.2013, Castel Gandolfo (Catholica) - Vorbind exclusiv pentru Radio Vatican, directorul biroului de presă al Sfântului Scaun, pr. Federico Lombardi SJ, a oferit detalii despre istorica întâlnire din această dimineaţă dintre Papa Francisc şi Papa emerit Benedict al XVI-lea, o întâlnire pe care a descris-o ca un moment de profundă şi înaltă comuniune. A exclus posibilitatea ca Papa Francisc şi Papa Benedict al XVI-lea să apară împreună la balconul reşedinţei de vară, pentru a saluta mulţimea. Redăm declaraţia:

 

Elicopterul a aterizat pe heliportul de la Castel Gandolfo la 12.15, iar maşina cu Papa emerit s-a apropiat de locul aterizării. Sfântul Părinte a fost însoţit de Arhiepiscopul Giovanni Angelo Becciu, substitut în secretarului de stat, Mons. Leonardo Sapienza, regent al Prefecturii Casei Papale, şi Mons. Alfred Xuereb. La coborârea Papei, Papa emerit a mers spre el şi s-au îmbrăţişat. Apoi, după scurte saluturi cu cei prezenţi – Episcopul Marcello Semeraro de Albano şi Saverio Petrillo, directorul Vilelor Pontificale – s-au urcat în maşină: Papa Francisc în dreapta, în locul rezervat Papei, iar Papa emerit în stânga. Mons. Georg Gänswein, prefect al Casei Pontificale, a călătorit cu ei. Astfel, maşina i-a adus pe protagoniştii acestei întâlniri istorice la lift, de unde au urcat în apartamente şi imediat au mers în capelă, pentru un moment de rugăciune.

În capelă, Papa emerit i-a oferit Papei Francisc locul de onoare, dar acesta a spus: “Suntem împreună fraţi” şi au îngenuncheat în acelaşi rând de bănci. După momentul de rugăciune au mers în bibliotecă, unde, la aproximativ 12.30, a început întâlnirea lor privată. Această bibliotecă este locul în care în mod normal Papa primeşte la Castel Gandolfo oaspeţii de seamă. Papa Francisc i-a adus o frumoasă icoană ca dar Papei emerit. Este vorba de icoana Fecioarei Smereniei, ca dar pentru marea umilinţă arătată de Papa Benedict al XVI-lea. Discuţiile s-au încheiat la 13.15, durând deci aproximativ 45 de minute. Trebuie notat, privitor la haine, că – aşa după cum s-a spus anterior – Papa emerit poartă o simplă reverendă albă, fără brâu şi manta: acestea sunt cele două detalii care îi disting îmbrăcămintea de cea a Papei Francisc, care poartă şi mantaua şi brâul.

 

Cei doi secretari, Mons. Georg şi Mons. Xuereb, urmează să ia masa cu ei. Apoi, întâlnirea total privată şi confidenţială se va încheia cu alte discuţii în bibliotecă. Papa emerit îl va însoţi la momentul potrivit pe Papa Francisc înapoi la heliport. Să ne amintim că nu este prima lor întâlnire: este prima întâlnire faţă la faţă, dar Papa Francisc i s-a adresat în repetate ocazii Papei emerit – la prima apariţie în balconul central al Bazilicii San Pietro, iar apoi prin două telefoane date personal: în noaptea alegerii sale, apoi în ziua de sărbătorire a Sf. Iosif (patronul de nume al lui Joseph Ratzinger, devenit Papa Benedict). Astfel dialogul a început deja, chiar şi la nivel personal, în timp ce aceasta este doar prima lor întâlnire fizică. Să ne mai amintim şi că Papa emerit şi-a exprimat deja ascultarea necondiţionată faţă de Succesorul său încă de la întâlnirea finală cu Cardinalii, din 28 februarie, şi cu siguranţă la această întâlnire – care a fost un moment de profundă şi înaltă comuniune – va avea ocazia să îşi înnoiască respectul şi ascultarea faţă de Succesorul său, iar Papa Francisc, la rândul lui, cu siguranţă va înnoi recunoştinţa sa şi a întregii Biserici pentru slujirea Papei Benedict din timpul pontificatului acestuia.

 

(sursa: http://www.catholica.ro/2013/03/23/intalnirea-dintre-doi-papi-un-moment-de-profunda-comuniune/).

 

Duminica Floriilor – Patima – Luca

http://isichi.files.wordpress.com/2013/03/duminica-floriilor-patima-luca.pdf

Duminica Floriilor (C): Crucea, darul cel mai mare

Poporul stătea şi privea, căpeteniile în schimb îl huleau zicând: „Pe alţii i-a salvat, să se salveze pe sine, dacă este Mesia lui Dumnezeu, alesul său”.

Liturgia din Duminica Floriilor are două momente semnificative: procesiunea cu ramuri (amintind intrarea solemnă a lui Isus în Ierusalim) şi lectura întregii povestiri a pătimirii după Luca. Voi face referinţă doar la concluzie: moartea pe cruce (23,33-46).

În acest episod Luca este atent să demonstreze măreţia morală a lui Isus: el este modelul martirului creştin. Este atent mai ales să arate trăsăturile cele mai caracteristice şi constante ale vieţii sale, care se fac încă şi mai clare. De exemplu, nevinovăţia sa, subliniată şi recunoscută în special de tâlharul cel bun şi de centurionul roman.

Isus şi-a petrecut viaţa într-o căutare continuă a păcătoşilor şi a celor sărmani: acum moare între doi tâlhari. A vorbit despre iertare şi a predicat iubirea faţă de duşmani (6,26-42; 15): acum nu numai că refuză violenţa, dar îi iartă pe călăii săi şi moare pentru cei care îl refuză. Este ilustrarea vie a acelei iubiri fidele a lui Dumnezeu despre care vorbeşte întreaga Scriptură. Isus nu este preocupat de sine însuşi: a venit ca să slujească, nu să fie slujit. Astfel pe cruce nu se preocupă să se salveze pe sine însuşi, dar îl primeşte imediat pe tâlharul căit. Trebuie să notăm insistenţa asupra acelui „să se salveze pe sine însuşi”: o spun oficialităţile („I-a salvat pe alţii, să se salveze pe sine însuşi dacă este Mesia”), o repetă soldaţii şi o reafirmă tâlharul condamnat la aceeaşi soartă. Acesta este aspectul cel mai surprinzător: Isus nu se slujeşte de poziţia sa de Fiu al lui Dumnezeu pentru a se salva pe sine însuşi: face din aceasta ocazie de slujire şi de dăruire. Isus moare rugându-se Ps 31,23-46: „Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul”. Este rugăciunea celui sărman părăsit, înşelat, care în lipsa oricărei verificări proclamă încrederea sa umilă în Dumnezeu, şi în acea încredere se abandonează complet. Isus a trăit încrezându-se total în Tatăl şi cu aceeaşi încredere moare. Şi în ceasul întunericului continuă să se încreadă în iubire: nu cedează tentaţiei celui care ar vrea să facă să triumfe iubirea străbătând alte căi decât cele ale iubirii (de exemplu recurgând la putere sau la violenţă). Pe cruce Isus experimentează până în adânc slăbiciunea iubirii şi înfrângerea sa. Cu toate acestea i se încredinţează total. Oamenii îl răstignesc, dar el moare pentru ei: moare iertând aşa cum a făcut totdeauna.

Pe fondalul relatării morţii pe cruce stă tema regalităţii. O regalitate care pe cruce este afirmată şi luată în râs. Luca foloseşte o construcţie enfatică: „Acesta este regele iudeilor” (23,38). Este motivul condamnării şi ar vrea să însemne, în mintea căpeteniilor, sfârşitul absurdei pretenţii a lui Isus. În schimb este afirmarea în mod inconştient că tocmai acolo, pe cruce, regalitatea sa se manifestă în toată splendoarea sa. (mons. Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez).

Pe cruce (de Vasile Voiculescu)

 

Isus murea pe cruce. Sub arșița grozava
Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii
Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii
Părea ca varsă lava.

Și chiar în clipa morții huliră cărturarii
Cu fierea oțelită îl adăpau strajerii...
Râdea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Și-l ocarau tâlharii.

Zdrobită, la picioare-i zăcea plângând Maria
Și-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama
Alături Magdalena, în lunga ei marama,
Tipa văzând urgia.

Departe ucenicii priveau fără putere...
N-aveau decât să fuga în lumea cea pribeagă
Cu el se năruise nădejdea lor întreaga
Și fără mângâiere.

Târziu, porni mulțimea în pâlcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecură fariseii cu fețele smerite
Și bărbile-argintate.

Maslini fără de frunze dormeau mocnind pe coaste
În vale, ca-ntr-o pâclă, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul morții dormea de-acum sublimul
Isus, vegheat de oaste.

(de Vasile Voiculescu)

Judecata din urmă

 

Prigonit ca o fiară prin smârcuri imunde,

cu găuri în tâmple, orbite afunde,
rupt ca un steag, cotropit de cangrenă,
sfâșiat de bice ca furu-n arenă,
în lanțuri, cu gloanțe ce carnea îmi scurmă,
așa voi sosi la Judecata din urmă!

Alb, vei străluci sub zăpezi boreale,

eu, vânăt de durere, voi sta înainte.
Rece vei fi sub varul gloriei Tale,
eu, cu durerea, fi-voi fierbinte.
Și glasul din genuni va răsuna de-odată:
- Hai, omule, vorbește! E Marea ta Judecată!

Atunci voi urca pe înaltele trepte

și-ngenunchiind sub abside,
cu zâmbet de sânge pe buze livide,
îți voi răspunde cu, trupul inert:
- Pentru toate rănile nedrepte,
Doamne, eu Te iert...

(Radu Gyr)

Predica Papei Francisc la Liturghia de inaugurare a pontificatului

Piaţa San Pietro, marţi, 19 martie 2013

 

Iubiţi fraţi şi surori,

 

Îi mulţumesc Domnului că pot celebra această Sfântă Liturghie de începere a slujirii petrine în solemnitatea sfântului Iosif, soţul Fecioarei Maria şi patron al Bisericii universale: este o coincidenţă foarte bogată în semnificaţie, şi este şi onomasticul veneratului meu Predecesor: suntem aproape de el cu rugăciunea, plină de afecţiune şi de recunoştinţă.

 

Îi salut cu afecţiune pe fraţii cardinali şi pe episcopi, pe preoţi, pe diaconi, pe călugări şi pe călugăriţe şi pe toţi credincioşii laici. Le mulţumesc pentru prezenţa lor Reprezentanţilor celorlalte Biserici şi Comunităţi ecleziale, precum şi reprezentanţilor comunităţii ebraice şi ai altor comunităţi religioase. Adresez salutul meu cordial Şefilor de Stat şi de Guvern, Delegaţiilor oficiale din atâtea ţări din lume şi corpului diplomatic.

 

Am ascultat în Evanghelie că “Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soţia lui” (Mt 1,24). În aceste cuvinte este deja cuprinsă misiunea pe care Dumnezeu o încredinţează lui Iosif; dar este o grijă care se extinde după aceea la Biserică, aşa cum a subliniat fericitul Ioan Paul al II-lea: “Sfântul Iosif, aşa cum a avut grijă cu iubire de Maria şi s-a dedicat cu angajare bucuroasă educării lui Isus Cristos, tot aşa păzeşte şi ocroteşte trupul său mistic, Biserica, pentru care Sfânta Fecioară este figură şi model” (Exortaţia apostolică Redemptoris custos, 1).

Sfântul Iosif, Patron al Bisericii universale

 

E destul de curios faptul că s-a introdus atât de târziu în Biserică cultul sfântului Iosif, soţul Mariei şi tatăl legal al lui Isus, vir iustus pe care Evanghelia îl numeşte în mai multe rânduri.

 

În Orient numele lui este întâlnit pentru prima dată în unele calendare copte din secolul VIII-IX la data de 20 iulie.

 

În Occident figura sfântului Iosif constituie un obiect de admiraţie şi preamărire; figura lui domină apocrifele cele mai vechi precum Protoevanghelia lui Iacob (secolul II-III) şi Istoria lui Iosif lemnarul. In aceasta din urmă găsim indiciile unei devoţiuni populare către sfântul Iosif. Astfel sunt puse pe buzele lui Isus aceste cuvinte: "Cel care îi va hrăni în numele tău pe cei săraci şi lipsiţi în ziua comemorării tale nu va duce lipsă de nimic în nici o zi a vieţii sale". Pe o piatră preţioasă antică grecească găsim scris această inscripţie: "Iosife, fii alături de mine în lucrările mele şi dă-mi harul tău".

 

Dar toate acestea nu constituiau încă un cult liturgic. Numele lui intră în cărţile rituale abia în secolul VIII; îl găsim acum într-un martirologiu la data de 19 martie cu titlul "Ioseph, sponsus Mariae"; documentul aparţine unei biserici din Franţa de nord sau din Belgia unde devoţiunea către sfântul Iosif pătrunse din Orient.

 

Primele urme ale unui cult le avem în secolul XI. Cruciaţii au construit la Nazaret, poate pe ruinele unei biserici mai modeste, o bazilică mare închinată sfântului Iosif pe locul în care tradiţia spune că fusese casa şi atelierul lui. In secolul XII exista la Bologna o biserică dedicată sfântului patriarh. In secolul următor apare şi oficiul în cinstea lui, compus în Belgia unde solemnitatea lui se ţinea la 19 martie. Un centru important al cultului sfântului Iosif a fost biserica sfântului Laurenţiu din Joinville unde din anul 1245 era expusă veneraţiei centura sfântului Iosif. In continuare, cultul sfântului Iosif a cunoscut o dezvoltare mai largă prin propaganda neobosită a franciscanilor cum a fost aceea desfăşurată de sfântul Bernardin de Siena şi Gerson (+1429). Acestora li s-au alăturat apoi carmelitanii. In cele din urmă papa Sixt IV (1471-1487) i-a aprobat sărbătoarea pentru Biserica universală şi a fixat-o pe data de 19 martie. Rămâne un mister pentru ce, în secolul VIII, a fost fixată la 19 martie. Sărbătoarea sfântului Iosif. Dacă ar fi fost mai veche s-ar fi constatat o coincidenţă curioasă cu sărbătoarea zeiţei Minerva care se celebra la Roma pe data de 19 martie şi era sărbătoarea tuturor meseriaşilor, un fel de mare sărbătoare a muncitorilor, la fel cu cea de la 1 mai, iar sfântul Iosif a fost «faber», muncitor în adevăratul înţeles al cuvântului.

 

În secolul XVII sărbătoarea sfântului Iosif a fost declarată sărbătoare de poruncă.

 

Papa Ioan XXIII în timpul ultimului conciliu a introdus numele sfântului Iosif în canonul litrughiei.

 

La 18 decembrie 1870 papa Pius IX i-a conferit solemn sfântului Iosif titlul de «Patron al Bisericii universale».

 

În 1955 Pius XII a instituit sărbătoarea sfântului Iosif Muncitorul fixată pentru 1 mai; după ultima reformă liturgică o comemorare facultativă. (Sursa: http://www.profamilia.ro).

19 martie – Sfântul Iosif

Legătura dintre lecturi

 

„Maria, mama lui, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca să locuiască ei împreună, s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt”. Un om lipsit de credinţă ar râde citind această frază, aparent lipsită de logică. Doar un om plin de o mare credinţă ar putea crede cu simplitate într-un mister atât de înalt care depăşeşte conceptele noastre umane. Iar Iosif a fost acel om. Ca şi Abraham, „a crezut, sperând împotriva oricărei speranţe”. Dumnezeu a garantat promisiune „pentru toţi urmaşii, nu numai pentru cei care provin din lege, dar şi pentru cei care provin din credinţa lui Abraham, care este tatăl nostru al tuturor”. Pentru credinţa sa, Dumnezeu l-a constituit pe Iosif, aşa cum mai înainte a făcut cu Abraham”, „tatăl multor popoare”, adică patronul Bisericii universale. Aşa se realiza planul făcut de Dumnezeu din vechime, după promisiunea solemnă făcută regelui David: „eu voi pune după tine un urmaş, care se va naşte din tine”. Era planul făcut de Dumnezeu pentru a salva omenirea: „Tu îl vei numi Isus: căci el va salva poporul său de păcate!”

 Mesajul doctrinal

 1. Iosif, omul drept. Din figura minunată a lui Iosif, putem scoate în evidenţă două trăsături. Mai întâi, Iosif era un om „drept”, cu un simţ al dreptăţii mult superior celui din legea veche. Legea Vechiului Testament când era cazul unei fete logodite prinse în adulter poruncea: „să fie scoasă la uşa casei părinteşti şi lumea din cetate o va ucide cu pietre, aşa încât să moară, pentru că a comis o nelegiuire în Israel” (Dt 22,21). Dreptatea lui Iosif nu era o aplicare rece a unei legi stabilite în trecut, pentru a educa încăpăţânatul popor al lui Israel ca să accepte o corectitudine elementară. Aici avem ceva mult diferit: totala jertfire de sine pentru binele celuilalt: legea iubirii, nucleul mesajului lui Isus. Iosif nu înţelegea ce i s-a întâmplat Mariei, dar putea citi în ochii săi inocenţa sa şi nu suporta să o vadă batjocorită de tot Nazaretul din cauza sarcinii sale. Se gândea să-i dea în secret o carte de repudiere, ca să o elibereze de legătura care îi unea, îndepărtându-se astfel de acel mister pe care îl intuia fără să înţeleagă, şi să plece. În ochii oamenilor însă, această fugă ar fi apărut ca o admitere a vinovăţiei din partea sa, unită cu laşitatea de a nu voi să-şi asume propria responsabilitate. Iosif, om extraordinar, prin iubirea sa se învrednicea să fie tatăl lui Isus.

 2. Iosif, omul cel umil. Dar evanghelia ne arată şi surprinzătoare umilinţă a lui Iosif, vizibilă în ascultarea sa. Textul sacru ne prezintă prima poruncă pe care Dumnezeu i-o dă lui Iosif în somn; vor urma şi altele. Om practic şi tăcut, Iosif nu răspunde prin cuvinte, dar cu faptele, şi face aceasta imediat. Este ca acel administrator despre care ne vorbeşte Isus, căruia stăpânul poate să-i lase în linişte gestionarea tuturor averilor sale (cf. Lc 12,42). Astfel, la semnul pe care i l-a dat Dumnezeu, îl vom vedea mai târziu lăsând casa sa şi toate siguranţele sale umane ca să meargă în Egipt şi apoi să se întoarcă atunci când probabil tocmai găsise acolo o muncă bună. Iosif nu are planuri pentru sine, dar trăieşte zi de zi, atent la voinţa lui Dumnezeu. Fără să spună un cuvânt, este umilul slujitor al Domnului. Iosif, un om extraordinar, prin ascultarea sa ajunge să fie soţul vrednic al Mariei.

Sugestii pastorale

1. Încrederea în planurile lui Dumnezeu. Ştim din experienţă ca planurile divine sunt mult mai înalte decât ale noastre. Nu este totdeauna uşor să le accepţi. Omul tinde să se bazeze doar pe puterile sale, iar voinţa lui Dumnezeu îi pare apăsătoare şi grea. Iosif ne învaţă să punem planurile lui Dumnezeu ca program al propriei vieţi, cu o ascultare simplă, promptă şi operantă. Încredinţarea la voinţa lui Dumnezeu este, desigur, exigentă, dar dă pace, seninătate şi fecunditate spirituală. Să învăţăm să ne lăsăm conduşi nu de părerea oamenilor, aşa de uşuratică şi de schimbătoare, dar de voinţa lui Dumnezeu care este singura în stare să dea sens vieţii noastre.

 2. Răbdarea. Virtutea răbdării cere o mare asceză. Este rodul unui efort interior constant şi al unei mari stăpâniri de sine. Astăzi vedem această virtute la sfântul Iosif: el înfruntă cu răbdare diferitele împrejurări ale vieţii sale, momentele pline de bucurie şi cele de tulburare, de îndoială, de persecuţie. Omul drept este şi om răbdător. Să învăţăm să suportăm cu răbdare, aşa cum face el, acele dureri pe care providenţa divină le permite în viaţa noastră. Sunt multe dificultăţile, suferinţele pe care omul trebuie să le înfrunte, în cursul vieţii. Şi singura trecere a timpului, cu semnele sale de uzură şi de înfrângere, cere din partea noastră exerciţiul unei mari răbdări. Răbdarea să fie semnul distinctiv al atitudinii în familie, în relaţiile conjugale, în educarea copiilor, în boli şi în suferinţe... Aşa cum a făcut cu sfântul Iosif, Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri nici pe noi, stă totdeauna alături de noi pentru a ne întări şi a ne susţine şi a ne da perseveranţa în a face binele. (Sursa: http://www.qumran2.net/; http:// www.totustuus.net  [2007]; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Predica Papei Francisc - în parohia Sf. Ana din Vatican (17 martie 2013)

Este frumos lucrul acesta: mai întâi, Isus singur pe munte, rugându-se. Se ruga singur (cf. Ioan 8,1). După aceea, a mers din nou în Templu şi tot poporul mergea la El (cf. v. 2). Isus în mijlocul poporului. Şi apoi, la sfârşit, l-au lăsat singur cu femeia (cf. v. 9). Acea singurătate a lui Isus! Dar este o singurătate rodnică: aceea a rugăciunii cu Tatăl şi aceea, atât de frumoasă, care este tocmai mesajul de astăzi al Bisericii, aceea a milostivirii Lui faţă de această femeie.

 

Există diferenţe în rândul poporului. Tot poporul mergea la El; El s-a aşezat şi a început să îi înveţe: vedem poporul care dorea să audă cuvintele lui Isus, poporul cu inimă deschisă, care avea nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu. Erau apoi alţii, care nu auzeau nimic, nu puteau să audă; şi sunt aceia care au mers cu acea femeie: Ascultă, Învăţătorule, aceasta este aşa şi pe dincolo… Trebuie să facem ceea ce Moise ne-a poruncit să facem cu aceste femei (cf. v. 4-5).

 

Cred că şi noi suntem un astfel de popor care, pe de o parte, dorim să îl auzim pe Isus, dar pe de altă parte, uneori, ne place să îi dojenim aspru pe ceilalţi, să îi condamnăm pe ceilalţi. Şi mesajul lui Isus este acesta: milostivirea. Pentru mine, o spun cu umilinţă, este mesajul cel mai puternic al Domnului: milostivirea. Însă El însuşi a spus-o: Eu nu am venit pentru cei drepţi; drepţii se îndreptăţesc singuri. O, Doamne Sfinte, fă Tu aceasta dacă poţi, eu nu pot să o fac! Dar ei cred că pot să facă aceasta. Eu am venit pentru cei păcătoşi (cf. Marcu 2,17).

Vatican: Angelus (17 martie 2013)

Papa Francisc celebrând în biserica Sf. Ana - Vatican (17.03.2013)

Fraţi şi surori, bună ziua!

După prima întâlnire de miercurea trecută, astăzi pot din nou să vă adresez salutul meu tuturor! Şi sunt fericit să fac asta duminica, în ziua Domnului! Acest lucru este frumos, este important pentru noi creştinii: să ne întâlnim duminica, să ne salutăm, să ne vorbim ca acum aici, în piaţă. O piaţă care, graţie mass-media, are dimensiunile lumii.

În această a cincea duminică din Postul Mare, Evanghelia ne prezintă episodul cu femeia adulteră (cf. In 8,1-11), pe care Isus o salvează de la condamnarea la moarte. Uimeşte atitudinea lui Isus: nu auzim cuvinte de dispreţ, nu auzim cuvinte de condamnare, ci numai cuvinte de iubire, de milostivire, care invită la convertire. "Nici eu nu te condamn: mergi şi de acum să nu mai păcătuieşti!" (v. 11). Eh, fraţi şi surori, faţa lui Dumnezeu este aceea a unui tată milostiv, care are mereu răbdare. V-ţi gândit voi la răbdarea lui Dumnezeu, răbdarea pe care El o are cu fiecare dintre noi? Aceea este milostivirea sa. Mereu are răbdare, răbdare cu noi, ne înţelege, ne aşteaptă, nu încetează să ne ierte dacă ştim să ne întoarcem la el cu inima căită. "Mare este milostivirea Domnului", spune Psalmul.

Nu ne părăsi, Măicuță