Liturgia din Duminica Floriilor are două momente semnificative: procesiunea cu ramuri (amintind intrarea solemnă a lui Isus în Ierusalim) şi lectura întregii povestiri a pătimirii după Luca. Voi face referinţă doar la concluzie: moartea pe cruce (23,33-46).
În acest episod Luca este atent să demonstreze măreţia morală a lui Isus: el este modelul martirului creştin. Este atent mai ales să arate trăsăturile cele mai caracteristice şi constante ale vieţii sale, care se fac încă şi mai clare. De exemplu, nevinovăţia sa, subliniată şi recunoscută în special de tâlharul cel bun şi de centurionul roman.
Isus şi-a petrecut viaţa într-o căutare continuă a păcătoşilor şi a celor sărmani: acum moare între doi tâlhari. A vorbit despre iertare şi a predicat iubirea faţă de duşmani (6,26-42; 15): acum nu numai că refuză violenţa, dar îi iartă pe călăii săi şi moare pentru cei care îl refuză. Este ilustrarea vie a acelei iubiri fidele a lui Dumnezeu despre care vorbeşte întreaga Scriptură. Isus nu este preocupat de sine însuşi: a venit ca să slujească, nu să fie slujit. Astfel pe cruce nu se preocupă să se salveze pe sine însuşi, dar îl primeşte imediat pe tâlharul căit. Trebuie să notăm insistenţa asupra acelui „să se salveze pe sine însuşi”: o spun oficialităţile („I-a salvat pe alţii, să se salveze pe sine însuşi dacă este Mesia”), o repetă soldaţii şi o reafirmă tâlharul condamnat la aceeaşi soartă. Acesta este aspectul cel mai surprinzător: Isus nu se slujeşte de poziţia sa de Fiu al lui Dumnezeu pentru a se salva pe sine însuşi: face din aceasta ocazie de slujire şi de dăruire. Isus moare rugându-se Ps 31,23-46: „Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul”. Este rugăciunea celui sărman părăsit, înşelat, care în lipsa oricărei verificări proclamă încrederea sa umilă în Dumnezeu, şi în acea încredere se abandonează complet. Isus a trăit încrezându-se total în Tatăl şi cu aceeaşi încredere moare. Şi în ceasul întunericului continuă să se încreadă în iubire: nu cedează tentaţiei celui care ar vrea să facă să triumfe iubirea străbătând alte căi decât cele ale iubirii (de exemplu recurgând la putere sau la violenţă). Pe cruce Isus experimentează până în adânc slăbiciunea iubirii şi înfrângerea sa. Cu toate acestea i se încredinţează total. Oamenii îl răstignesc, dar el moare pentru ei: moare iertând aşa cum a făcut totdeauna.
Pe fondalul relatării morţii pe cruce stă tema regalităţii. O regalitate care pe cruce este afirmată şi luată în râs. Luca foloseşte o construcţie enfatică: „Acesta este regele iudeilor” (23,38). Este motivul condamnării şi ar vrea să însemne, în mintea căpeteniilor, sfârşitul absurdei pretenţii a lui Isus. În schimb este afirmarea în mod inconştient că tocmai acolo, pe cruce, regalitatea sa se manifestă în toată splendoarea sa. (mons. Bruno Maggioni; trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu