V Timpul Pascal (C): A iubi – singura poruncă (omilia)

Să vă iubiţi şi voi unii pe alţii

Evanghelia: Ioan 13,31-33a.34-35
³¹ După ce a ieşit Iuda, Isus a spus: "Acum a fost preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preamărit în el. ³² Iar dacă Dumnezeu a fost preamărit în el, Dumnezeu la rândul său îi va da propria mărire şi i-o va da curând. ^33a Copilaşii mei, încă puţin timp mai sunt cu voi. ³⁴ Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit eu pe voi, tot aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. ³⁵ Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii".

 

Omilia

 

Porunca pe care o dă Isus comunităţii sale (In 13,34-35) este la singular („o poruncă nouă”). Celelalte porunci nu sunt decât manifestarea unicei porunci care este iubirea. Porunca iubirii este numită de Ioan un dar (verbul a dai este prea slab, e mai bine de tradus cu a dărui). Ca o poruncă să fie un dar poate să pară paradoxal, dar este în conformitate cu tradiţia biblică: legea lui Dumnezeu este un dar, pentru că ea corespunde cu vocaţia cea mai profundă. Iubirea care se primeşte şi se dăruieşte este pentru om mişcare, viaţă, ieşire din închidere, din ură, din egoism şi din indiferenţă pentru a respira cu toţi plămânii.

 

Se citeşte în prima scrisoare a lui Ioan (3,14): „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă, pentru că-i iubim pe fraţi, cine nu iubeşte rămâne în moarte”. A iubi pe fraţi este dovada decisivă că trăim.

 

Iubirea reciprocă îşi află în Isus modelul şi izvorul: „aşa cum eu v-am iubit pe voi”. Aşa cum spune porunca şi aceasta este măsura. Dar spune şi motivul: dacă putem să ne iubim între noi este pentru că el mai întâi ne-a iubit. „Aşa cum eu v-am iubit pe voi”, spune Isus. Noi ne-am aştepta: „așa fel şi voi să mă iubiţi pe mine”. Însă nu: „unii pe alţii”. În iubirea lui Isus iată, este o dimensiune de gratuitate pe care şi iubirea noastră trebuie să o aibă.

 

Iubirea lui Isus nu acaparează ucenicul. Dimpotrivă este un dinamism care îl poartă spre alţii. Iubindu-i pe fraţi se oferă ceea ce am primit de la Isus.

 

Iubirea dintre ucenici este o iubire care tinde la reciprocitate: „iubiţi-vă unii pe alţii” se repetă de mai multe ori. Dar dacă voim să se asemene cu iubirea lui Cristos trebuie să se nască din gratuitate. Şi trebuie să fie vorba despre o reciprocitate care se deschide universalităţii. „Din aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei”. O afirmaţie care o taie scurt în faţa oricărei eventuale tentaţii a comunităţii de a se închide în ea însăşi.

Iubirea creştină – tocmai atunci când i se subliniază reciprocitatea – nu încetează să fie deschisă. Porunca iubirii fraterne este definită de Isus „nouă”. Nu este vorba despre o noutate cronologică, ci de o noutate calitativă. Porunca iubirii este nouă aşa cum Isus este nou. Nouă pentru că deschide o lume care apare nouă şi reînnoită, care surprinde totdeauna: nou în aşa măsură încât este semnul care prefigurează ceruri „noi şi un pământ nou”. Nouă şi pentru că este semnul şi rodul lumii celei noi pe care a instaurat-o venirea lui Cristos. Iubirea pe care acum creştinii pot să o trăiască aparţine deja lumii reînnoite. Iubirea fraternă este noutatea vieţii lui Dumnezeu care irupe în lumea noastră veche renăscând-o. Şi este anticiparea vieţii viitoare la care aspirăm.

(Sursa: http://www.qumran2.net; mons. Bruno Maggioni [2007]; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Gândul zilei

„Este necesar a evangheliza –

nu în mod decorativ,

ca o vopsire superficială,

dar în mod vital,

în profunzime şi până la rădăcini –

cultura şi culturile omului,

în sensul bogat

şi extins pe care aceşti termeni îl au

în Constituţia «Gaudium et Spes»,

plecând mereu de la persoană

şi revenind mereu la raporturile persoanelor

între ele şi cu Dumnezeu.

[...] Ruptura dintre Evanghelie şi cultură

este fără îndoială drama timpului nostru,

aşa cum a fost şi a altor epoci”

(Paul al vi-lea, Îndemnul apostolic

Evangelii nuntiandi, [08.12.1975], nr. 20).

Gândul zilei

 

 

„Marea problemă [affaire] a vieţii mele

n-a fost de a vedea,

dar de a crede.

Ceea ce vedem ne este doar pus în faţă,

ceea ce credem ne este dăruit.

Numai prin credinţă eu posed” 

(Bernanos Georges, Lettre aux anglais,

Gallimard 1946, EEC II, 15).

Slava Celui care s-a coborât din iubire: paradoxul mântuirii

El Greco, Capul lui Cristos

 

Drumul pascal al lui Isus de la suferinţă şi pătimire până la nimicirea de sine, kenoza Crucii şi Înviere, este un drum al coborârii Fiului lui Dumnezeu de la înălţimea condiţiei fericite şi impasibile a divinităţii până la fragilitatea făpturii muritoare. Este împlinirea drumului descendent al lui Dumnezeu, care a început odată cu crearea lumii, sfârşind prin întoarcerea lui Isus la Tatăl împreună cu toţi oamenii. Dumnezeu a „ieşit din sine“ prin actul său de a crea lumea – ce trebuie privit ca un „act pozitiv al voinţei“ divine şi ca o expresie a „iubirii care tocmai în coborâre îşi demonstrează adevărata natură“ –, urmând a se întoarce la sine împreună cu întreg omenescul asumat de Isus prin Întrupare şi răscumpărat prin moartea pe Cruce. Drumul lui Dumnezeu – un exod care înseamnă şi o aventură în afara sa mânată de iubirea pentru alteritatea reprezentată de propria sa creaţie – revelează astfel adevărata natură divină: iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care merge până la sacrificiul de sine, pentru făptura sa îndepărtată şi înstrăinată. Dragostea adevărată nu îşi abandonează niciodată obiectul; or, aceasta este dragostea care se află în Dumnezeu şi care este Dumnezeu (1In 4,8). Dumnezeu este Cel care se coboară din iubire, care îşi iese din sine prin Întrupare pentru a o găsi pe oaia sa rătăcită, care acceptă să moară pe Cruce pentru a primi la sine întreaga umanitate răscumpărată – adică întreaga lui familie, alcătuită din fiii săi de pretutindeni. Dumnezeu este Cel care se expune faţă de propria lui creaţie pentru a se dezvălui pe sine ca un Tată care îşi iubeşte fără limite creaturile. Întreaga revelaţie creştină – „vestea cea bună“ a Evangheliei – atârnă de această dezvăluire de sine a lui Dumnezeu ca Tată iubitor care vrea să-şi adune toţi fiii risipiţi şi să-i readucă la comuniunea cu Sine prin Fiul său unul-născut: „aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul său unul-născut l-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (In 3,16).

Rituri în Biserică

 

     

 

Liturgia Vechiului Testament şi cea creştină se întemeiază în întregime pe o schemă asemănătoare cu a cea a mitului. De pildă, repetând cuvintele cu care Isus a orânduit Euharistia la Cina cea de Taină, noi reactualizăm evenimentul primordial al Patimii şi Învierii Mântuitorului, prezent în mod real sub aparenţele pâinii şi vinului.

 

Mitului îi corespunde în special ritul. Ritul este o formă deosebit de importantă a simbolului religios. El este constituit dintr-un gest şi o formulă care interpretează gestul, având o structură instituţionalizată, cu caracter tradiţional, care favorizează participarea comună şi repetarea lui.

 

Există însă două deosebiri esenţiale între ritul creştin şi mitul păgân.

 

Prima: în liturgia orânduită de Isus Cristos evenimentul primordial pe care îl celebrează liturgia creştină este un eveniment istoric, datat şi controlabil, spre deosebire de evenimentele mitice anistorice, nedatate şi necontrolabile pe care le celebrează liturgiile păgâne.

 

A doua: în liturgia creştină actualizarea evenimentului primordial nu e magică, întrucât Cristos însuşi este prezent şi acţionează în ritul sacramental. În schimb în liturgiile păgâne se consideră că evenimentul primordial se reactualizează în mod automat prin săvârşirea unui rit, avînd în el o putere magică.

 

Cu toate aceste deosebiri esenţiale, trebuie să admitem că atât liturgiile necreştine cât şi liturgia creştină au un mod de gândire comun, care a devenit din păcate străin omului de astăzi, făcând mai dificilă participarea reală la celebrările liturgice.

 

Pentru a evita confuzia pe care o poate crea semnificaţia actuală a cuvântului mit, vom evita folosirea lui, utilizând mai degrabă termenul de rit. (Sursa: Claudiu Dumea, Introducere în Liturgie, ITRC, Iași 1992).

 

Regina Coeli (21.04.2013)

http://www.itrc.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3184:regina-coeli-21042013&catid=107:anul-credinei&Itemid=171

Învierea lui Cristos, fapt istoric (lectură pentru timpul pascal)

 

Erezii vechi şi noi

 

În timpul vieţii sale pământeşti, Cristos de mai multe ori le-a prezentat prietenilor şi duşmanilor Învierea sa ca dovadă a misiunii sale salvatoare şi a divinităţii sale. Evanghelistul Matei scrie: „Atunci unii din cărturari şi din farizei au luat cuvântul şi i-au zis: „Învăţătorule, am vrea să vedem un semn de la tine!" Drept răspuns El le-a zis:, Acest neam viclean şi adulter cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul prorocului Iona. Căci după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele peştelui, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului" (Mt 12, 38-40).

 

Miracolul Învierii Domnului stă la temelia credinţei creştine şi nu miracolul unui foc care ar coborî din cer în noaptea Paştelui la Sfântul Mormânt din Ierusalim. Nu e de mirare, aşadar, că adversarii creştinismului au fost şi sunt preocupaţi în primul rând de demolarea acestui miracol. Sunt cunoscute interpretările raţionaliştilor moderni în încercarea de a da învierii lui Cristos o explicaţie pur naturală.

Blândul păstor

Odată l-am văzut trecând

Cu turma pe păstorul blând,
Mergea cu turma la izvor,
Blândul păstor, blândul păstor.

 

Pe oaia ce căzuse jos
A ridicat-o El frumos
Şi-a dus-o-n braţe iubitor
Blândul păstor, blândul păstor.

 

Pe alta care la pământ
Zăcea cu picioruşul frânt
El o lega mângâietor
Blândul păstor, blândul păstor.

 

El le-a iubit cu dor nespus
Şi viaţa pentruoi şi-a pus
Şi pentru mântuirea lor
Blândul păstor, blândul păstor.

 

Dar mai târziu L-am întâlnit,
Cu spini era împodobit
Într-o mulţime de popor
Blândul păstor, blândul păstor.

 

Când L-am văzut, L-am întrebat:
Cine sunt cei ce Te-au scuipat?
Atunci a suspinat uşor
Blândul păstor, blândul păstor.

 

Şi mi-a răspuns duios şi lin:
Cei ce mi-au pus cununi de spini
Sunt oile ce le-am fost lor
Blândul păstor, blândul păstor.