Slava Celui care s-a coborât din iubire: paradoxul mântuirii

El Greco, Capul lui Cristos

 

Drumul pascal al lui Isus de la suferinţă şi pătimire până la nimicirea de sine, kenoza Crucii şi Înviere, este un drum al coborârii Fiului lui Dumnezeu de la înălţimea condiţiei fericite şi impasibile a divinităţii până la fragilitatea făpturii muritoare. Este împlinirea drumului descendent al lui Dumnezeu, care a început odată cu crearea lumii, sfârşind prin întoarcerea lui Isus la Tatăl împreună cu toţi oamenii. Dumnezeu a „ieşit din sine“ prin actul său de a crea lumea – ce trebuie privit ca un „act pozitiv al voinţei“ divine şi ca o expresie a „iubirii care tocmai în coborâre îşi demonstrează adevărata natură“ –, urmând a se întoarce la sine împreună cu întreg omenescul asumat de Isus prin Întrupare şi răscumpărat prin moartea pe Cruce. Drumul lui Dumnezeu – un exod care înseamnă şi o aventură în afara sa mânată de iubirea pentru alteritatea reprezentată de propria sa creaţie – revelează astfel adevărata natură divină: iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care merge până la sacrificiul de sine, pentru făptura sa îndepărtată şi înstrăinată. Dragostea adevărată nu îşi abandonează niciodată obiectul; or, aceasta este dragostea care se află în Dumnezeu şi care este Dumnezeu (1In 4,8). Dumnezeu este Cel care se coboară din iubire, care îşi iese din sine prin Întrupare pentru a o găsi pe oaia sa rătăcită, care acceptă să moară pe Cruce pentru a primi la sine întreaga umanitate răscumpărată – adică întreaga lui familie, alcătuită din fiii săi de pretutindeni. Dumnezeu este Cel care se expune faţă de propria lui creaţie pentru a se dezvălui pe sine ca un Tată care îşi iubeşte fără limite creaturile. Întreaga revelaţie creştină – „vestea cea bună“ a Evangheliei – atârnă de această dezvăluire de sine a lui Dumnezeu ca Tată iubitor care vrea să-şi adune toţi fiii risipiţi şi să-i readucă la comuniunea cu Sine prin Fiul său unul-născut: „aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul său unul-născut l-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (In 3,16).

 

 Această coborâre de sine a lui Dumnezeu, care se încheie prin Crucea pe care a pătimit Isus, reprezintă în acelaşi timp marele scandal al creştinismului, dificil de acceptat de către o raţiune ce refuză înţelepciunea paradoxală a Crucii. Crucea este un semn care poartă cu sine incomoditatea Adevărului, fiind asemenea norului care i-a însoţit pe evrei în exod: întunecată pentru tabăra egiptenilor care îi urmăreau pe evrei din dorinţa de a-i nimici şi luminând noaptea în tabăra lui Israel, care avea nevoie de ocrotire şi de lumină (Ex 14,20). Este semnul sensibil al iubirii lui Dumnezeu pentru poporul său: o iubire care îi învăluie pe cei care îl caută pe Dumnezeu şi care este, în acelaşi timp, pentru ei sursa clarităţii şi a luminii.

 

 

Coborârea lui Cristos de la condiţia sa fericită şi impasibilă până la Cruce şi moarte este chintesenţa paradoxului mântuirii, care presupune exodul lui Dumnezeu, aventura ieşirii sale din sine din dragoste pentru creatura sa. Orice iubire adevărată presupune un exod şi o ieşire din sine pentru a-l întâlni pe cel iubit, dar numai dragostea divină poate ieşi din sine fără limite, identificându-se chiar cu contrariul a ceea ce e caracteristic pentru natura divină, şi rămânând în acelaşi timp în sine, datorită naturii spirituale a lui Dumnezeu. Dumnezeu asumă prin Cruce întreaga sărăcie a iubirii care depinde de răspunsul liber al obiectului său, devenind vulnerabil asemenea unui îndrăgostit care cerşeşte cu priviri disperate un semn de afecţiune din partea persoanei iubite. „Setea“ lui Isus de pe Cruce (In 19,28), la care omenirea avea să răspundă cu oţetul răutăţii şi al urii (Ps 69, 21), simbolizează dragostea săracă şi vulnerabilă a lui Dumnezeu pentru creaturile sale. Coborându-se pe sine până la fragilitatea extremă a Crucii, Dumnezeu se expune liber răutăţii şi meschinăriei creaturii sale – de aceea un scriitor mistic precum Paul Evdokimov avea să vorbească despre „iubirea nebună a lui Dumnezeu“. Dumnezeu, care este sursa oricărei înţelegeri raţionale şi inteligenţa subzistentă, este şi cel mai iraţional îndrăgostit care a existat vreodată: El îşi iubeşte creaturile cu vulnerabilitatea, sărăcia şi curajul nebunesc al dragostei care se expune pe sine, mai înainte ca acestea să îl cunoască şi să îi poată răspunde. Desigur, a existat de la bun început şi un număr mic de persoane care l-au recunoscut pe Dumnezeu în Isus şi i-au răspuns cu iubire şi prietenie şi care s-au regăsit la picioarele Crucii, alături de Maria şi de apostolul Ioan.

 

 

Maria este numită Maică a Bisericii întrucât a fost cea dintâi creatură care l-a primit fără rezerve pe Dumnezeu în inima ei, răspunzând cu toată încrederea iubirii Sale, şi fără a-l abandona, desigur, niciodată pe Fiul ei. Dintre toate creaturile, ea a primit în cel mai înalt grad harul de a răspunde cu dragoste necondiţionată „iubirii nebune a lui Dumnezeu“, îndrăgostindu-se de Iubitul care îşi imploră Mireasa în Cântarea Cântărilor: „Deschide-mi, sora mea, iubito, porumbiţo, tu, cea curată!“ (Ct 5, 2). Participând cu inima ei de Mamă şi de Mireasă a Duhului Sfânt la kenoza lui Isus de pe Cruce, ea a fost atât de aproape de nimicirea de sine mântuitoare a lui Dumnezeu, încât a primit harul de a participa cel mai intim, ca Mamă cerească a fiecărui creştin şi a fiecărui om, la planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Maria a intrat în misterul divin al mântuirii acceptând „sabia“ care i-a „străpuns sufletul“ (Lc 2,35) şi devenind astfel arhetipul Bisericii care mijloceşte cu o grijă maternă, renunţând la sine, harurile necesare pentru mântuirea fiilor şi fiicelor ei, care sunt în acelaşi timp şi copiii lui Dumnezeu.

 

 

Sensul revelării iubirii lui Dumnezeu prin coborârea de sine până la Cruce este, aşadar, acela de a exprima paradoxal, prin această mişcare descendentă, slava lui Dumnezeu prin capacitatea sa infinită de a se dărui pe sine din iubire pentru creaturile sale. Mişcarea descendentă a lui Dumnezeu nu este un declin, ci o dăruire de sine şi un dar care devine „concret“ prin coborârea Duhului Sfânt asupra Bisericii din ziua Rusaliilor. Acest sens al revelaţiei i se comunică personal fiecărui om care caută adevărul prin credinţa creştină – Isus Cristos este Lumina „care, venind în lume, luminează pe orice om“ (In 1, 9). Întruparea, Pătimirea pe Cruce şi Învierea – misterele centrale ale prezenţei Dumnezeului Întrupat în istorie – nu sunt menite doar să fie comemorate liturgic o dată pe an, la Crăciun şi la Paşte, prin ceremonii receptate impersonal, ca nişte sărbători tradiţionale urmate de petreceri cu mâncăruri gustoase, vinuri alese şi voie bună.

 

 

Adevărata menire a acestor mistere este să transforme inimile, să ofere haruri celor care îl caută pe Dumnezeu, permiţându-i lui Isus să îl facă cunoscut pe Tatăl (In 1,18) în Duhul Sfânt. Credinţa se poate întrupa într-un om numai atunci când devine personală, când se bazează pe o meditaţie proprie asupra Scripturilor şi pe experienţa primirii lui Dumnezeu în propria inimă. Numai atunci creştinul poate începe să fie cu adevărat locuit de prezenţa lui Cristos şi a Sfintei Treimi, devenind în sens propriu – şi nu doar formal – un fiu al Bisericii asemănător cu Maria, Maica Bisericii.

 

 

Numai prin recunoaşterea personală a divinităţii în sărăcia iubirii lui Cristos pe Cruce şi prin răspunsul de iubire care provine din propria inimă creştinul poate intra în misterele credinţei şi poate comunica şi altora „vestea cea bună“ a Evangheliei, adică iubirea lui Cristos şi a Tatălui pentru fiecare om, ce întemeiază demnitatea omului de fiu al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a salvat numai Israelul – în timpuri îndepărtate prin Moise şi, ulterior, prin Cristos –, ci îl salvează în continuare pe fiecare om care crede într-un plan soteriologic guvernat de iubire. Iubirea nu poate fi decât personală, săracă şi vulnerabilă, dar întrucât iubirea lui Dumnezeu este cea mai intimă, deposedată de sine şi fragilă, ea este şi cea mai slăvită şi „nu piere niciodată“ (1Cor 13,8). Acesta este marele paradox al mântuirii: puterea infinită a lui Dumnezeu s-a manifestat prin cea mai mare slăbiciune (1Cor 1, 27), biruind astfel „lumea“ şi orgoliul ei. Exodul descendent al lui Dumnezeu a devenit o cale de întoarcere la comuniune a „fiilor risipiţi“, înstrăinaţi nu numai de divinitatea care i-a creat, ci şi de ei înşişi. Dumnezeu l-a salvat pe om nu prin etalarea unei puteri strivitoare, ci prin coborârea de sine, prin nebunia iubirii vulnerabile a Crucii, care a devenit adevărata revelaţie a puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu (1Cor 1, 25). (Sursa: Tereza-Brândușa Palade, Slava Celui care s-a coborât din iubire: paradoxul mântuirii; http://www.observatorcultural.ro/Slava-Celui-care-s-a-coborit-din-iubire-paradoxul-mintuirii*articleID_28453-articles_details.html).