Erezii vechi şi noi
În timpul vieţii sale pământeşti, Cristos de mai multe ori
le-a prezentat prietenilor şi duşmanilor Învierea sa ca dovadă a misiunii sale
salvatoare şi a divinităţii sale. Evanghelistul Matei scrie: „Atunci unii din
cărturari şi din farizei au luat cuvântul şi i-au zis: „Învăţătorule, am vrea
să vedem un semn de la tine!" Drept răspuns El le-a zis:, Acest neam
viclean şi adulter cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul
prorocului Iona. Căci după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele
peştelui, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima
pământului" (Mt 12, 38-40).
Miracolul Învierii Domnului stă la temelia credinţei
creştine şi nu miracolul unui foc care ar coborî din cer în noaptea Paştelui la
Sfântul Mormânt din Ierusalim. Nu e de mirare, aşadar, că adversarii
creştinismului au fost şi sunt preocupaţi în primul rând de demolarea acestui miracol.
Sunt cunoscute interpretările raţionaliştilor moderni în încercarea de a da
învierii lui Cristos o explicaţie pur naturală.
Pentru profesorul Paulus din Heidelberg moartea lui Isus a
fost doar aparentă; revenindu-şi în simţuri, Isus a ieşit din mormânt fără să-l fi văzut cineva.
Lessing a reluat zvonul răspândit de evreii care i-au mituit
pe soldaţii de pază la mormântul lui Isus ca să spună că, pe când ei dormeau,
au venit ucenicii şi au furat cadavrul. L-au ascuns bine şi au început să
predice că a înviat.
Strauss, Renan şi Schenkel, mai subtili, afirmă că apostolii
au fost victimele unor halucinaţii provocate de starea de oboseală şi de şoc în care se aflau.
Harnack susţine că apostolii au făcut nişte experienţe
interioare, subiective, care nu au nimic de-a face cu o înviere din morţi
adevărată. Din aceste experienţe s-a născut credinţa lor în înviere.
E adevărat, învierea lui Cristos este un mister al
credinţei, dar el este, totodată, un fapt istoric, concret, real. Aşa o prezintă apostolul Petru, când în ziua
de Rusalii rosteşte aceste cuvinte nemaiauzite şi uluitoare: „Pe acest Isus Dumnezeu l-a înviat
iar noi suntem martori ai acestui fapt" (Fap 2,32).
Interpretările raţionaliştilor moderni cu privire la
învierea lui Isus, de fapt nu sunt deloc moderne şi nu conţin nici o noutate.
Sunt vechile erezii gnostice care circulau deja în primele două secole ale
Bisericii şi de pe care în timpurile moderne se şterge praful.
Gnosticii, influenţaţi de filosofia greacă, porneau de la
ideea că învierea unui trup este imposibilă. Pentru ei, învierea lui Isus nu
era un eveniment unic întâmplat în trecut, ci era simbolul posibilităţii de a
face experienţa prezenţei lui Cristos în prezent şi susţineau că apostolii n-au
înţeles cuvintele lui Isus şi au schimbat un adevăr spiritual cu un fapt real.
Mărturia lui Ioan
Apostolul Ioan, care a supravieţuit îndelung tuturor
celorlalţi apostoli, cunoştea bine erezia gnosticilor. Scriind Evanghelia sa în jurul anului 100,
povesteşte în ea o experienţă a sa personală,spre a arăta falsitatea
interpretării spiritualiste pe care gnosticii o dădeau învierii. Este vorba de vizita făcută la mormânt
împreună cu Petru, îndată după înviere. Maria Magdalena a alergat la Simon
Petru şi la celălalt ucenic, pe care îl iubea Isus, şi le-a zis: „L-au luat pe
Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus". Petru şi celălalt ucenic au
ieşit şi au plecat spre mormânt. Au început să alerge amândoi împreună. Dar
celălalt ucenic alerga mai repede decât Petru şi a ajuns cel dintâi la mormânt.
S-a aplecat şi s-a uitat înăuntru, a văzut fâşiile de pânză lăsate jos, dar n-a
intrat. Iar ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus nu era cu fâşiile de
pânză, ci împăturit şi pus într-un loc aparte [...] Atunci celălalt ucenic,
care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el; el a văzut şi a crezut" (In
20,2-8).
Pentru a înţelege ce a văzut Ioan şi ce l-a determinat să
creadă în înviere e bine de ştiut cum a fost înmormântat Cristos. De înmormântare s-au ocupat doi
membri de seamă ai Sinedriului, Iosif din Arimateea şi Nicodim, ucenici în
ascuns ai lui Isus şi, fără îndoială, buni cunoscători ai tradiţiilor funebre
iudaice.
Potrivit legislaţiei în vigoare, un condamnat la moarte nu
avea dreptul la o înmormântare onorabilă. Mai exact, trupul lui, gol, era aruncat în groapa
comună, împreună cu instrumentul cu care era ucis; cu crucea pe care a murit,
în cazul lui Isus, Iosif din Arimateea, văzând că ucenicii îl părăsiseră pe
Isus, de îndată ce acesta a murit, a mers la Pilat şi i-a cerut un favor: să-i
dea trupul lui Isus, spre a-i face o înmormântare normală, cu onorurile funebre
cuvenite. Iosif era o personalitate prea cunoscută pentru ca slujbaşul roman
să-i refuze favorul cerut, în plus, deşi îşi spălase mâinile, probabil că îl
apăsa conştiinţa pentru faptul de a fi condamnat la moarte un om nevinovat.
Prin acest gest de bunăvoinţă voia să repare cumva laşitatea de care dăduse
dovadă.
Dar chiar când rudele sau prietenii obţineau un asemenea
favor de la autorităţile romane sau de la Sinedriu, o anumită pedeapsă tot i se
aplica mortului: nu era înmormântat cu hainele pe care le purtase în viaţă, ci
trebuia înfăşurat într-o pânză veche în care fuseseră păstrate la sinagogă
sulurile Legii, spre a arăta că cel înmormântat s-a făcut vinovat de încălcarea
Legii, pentru care fapt a fost condamnat la moarte. Iosif din Arimateea, pe
deplin convins de nevinovăţia lui Isus, şi-a permis să nu observe această
dispoziţie. A cumpărat o pânză de in de bună calitate în care să înfăşoare
trupul lui Isus. Această pânză avea să treacă în istorie cu numele de giulgiu.
Legea iudaică mai cerea ca cine murea de o moarte violentă,
prin vărsare de sânge, să fie înmormântat cu sângele de pe el. Pentru evrei sângele era
„sângele vieţii", sediul vieţii, partea divină din om, era ca un membru al
corpului. Fără el, la învierea de apoi, omul nu ar învia în integritatea fiinţei
sale. Acesta este motivul pentru care şi astăzi unii evrei păstrează partea din
trup amputată la operaţie, o mână, un picior; la înmormântare i se pune mortului
alături în mormânt, pentru ca la înviere să nu-i lipsească nimic din trup.
Trupul lui Isus era, desigur, o rană din creştet până în
tălpi. Coborârea de pe cruce a fost dificilă şi a durat mult. Cei care l-au
coborât au trebuit să fie foarte atenţi, să nu-l atingă cu mâinile goale, ca să
nu se desprindă nici un fragment din sângele care îl acoperea în întregime.
Odată coborât de pe Calvar şi întins pe lespedea de piatră
de la poalele colinei, numită piatra ungerii, cadavrul lui Isus nu a fost nici spălat, nici uns
cu mirodenii, aşa cum se făcea în mod obişnuit înainte de înmormântare. Nu din lipsă de apă, nici
din lipsă de timp: se apropia începutul sabatului când nimeni nu avea voie să
se atingă de un cadavru, ci pentru că de pe trupul lui Isus nu trebuia să se
desprindă nici o fărâmă din sângele care îl acoperea.
Aşadar, Iosif şi cei care îl ajutau au întins pânza pe
lespedea de piatră, au aşezat trupul lui Isus, gol, cu faţa în sus, au trecut
pânza pe la tălpi şi au acoperit şi partea superioară până la cap. Mai înainte
de aceasta, au avut grijă să-i pună pe ochi câte o monedă, ca pleoapele să nu i
se deschidă în mormânt. Era obiceiul la evrei să se pună pe ochii morţilor
monede sau pietricele ca să-i ţină închişi, în concepţia iudaică omul nu poate
privi concomitent două lumi: şi lumea aceasta şi lumea de dincolo. Pe giulgiul
din Torino oamenii de ştiinţă au descoperit urmele a două monede bătute de Pilat
din Pont pe vremea împăratului Tiberiu, între anii 25-32 ai erei creştine.
Apoi, trupul lui Isus a fost înfăşurat de la tălpi până la
gât cu fâşii tăiate din pânză, aşa cum este copilul înfăşat în scutece, astfel
încât giulgiul nu se mai vedea.
În cele din urmă, i s-a acoperit faţa cu o batistă, cu un
ştergar. E ceea ce numeau romanii „sudarium" cu care îşi ştergeau faţa de sudoare. Era un
obicei introdus de romani în tot Imperiul, adoptat şi de evrei. Acest ştergar
era pus pe faţa mortului pentru mai multe motive: ca să o protejeze de muşte
până la înmormântare; ca să ţină închisă gura mortului; ca mirodeniile turnate
pe tot corpul să nu-i atingă direct pielea; în cazul lui Isus, ca să ţină la un
loc cele două capete ale pânzei de la creştet.
În timp ce Iosif se ocupa de toate acestea, colegul său din
Sinedriu, Nicodim, se ocupa de mirodeniile necesare pentru îmbălsămarea cadavrului. De
fapt, nu e vorba de o îmbălsămare propriu-zisă. Îmbălsămarea era o operaţie complexă, care
presupunea nu numai lucrători specializaţi, dar şi laboratoare speciale şi o
muncă ce dura mai bine de o lună de zile. Pentru a-i onora pe morţii lor şi
pentru a amâna intrarea în putrefacţie, evreii, conform tradiţiei lor seculare,
turnau pe cadavru mirodenii lichide şi ardeau mirodenii solide înăuntru sau în
afara mormântului.
Aşadar, după cum ne informează Evangheliile, Nicodim a
cumpărat o cantitate uriaşă de mirodenii: 32 de litri şi jumătate de balsam. Era un amestec
de mir şi aloe. Mirul era o substanţă aromată, cu parfum puternic şi gust amar,
originară din Arabia meridională şi din Somalia, produsă din răşina unui arbore
de gumă. Era foarte preţuită în Orient, fiind folosită pentru îndepărtarea mirosurilor
urâte şi pentru parfumarea ţesăturilor. Aloea putea să fie un suc amar, cum
este aloea medicinală (aloe socotrina)
sau pulbere provenind dintr-un lemn parfumat (acquilaria agallolca).
Mormântul în care avea să se odihnească trupul lui Isus şi
pe care îl oferise Iosif din Arimateea era săpat în piatră şi era format din
camera mortuară cu o laviţă de piatră pe care era aşezat cadavrul, fără sicriu,
şi un vestibul sau o anticameră, la intrarea căreia se punea o piatră uriaşă
cât o piatră de moară, de formă rotundă. Cu o parte din mirodenii Nicodim a
acoperit laviţa mortuară. Când totul a fost gata, trupul lui Isus a fost
transportat pe o năsălie de la locul unde fusese pregătit la mormânt. Procesiunea
a avut loc aşa cum se desfăşura ea în mod obişnuit la evrei: cei prezenţi
veneau desculţi în urma năsăliei jelind, bocind, sfâşiindu-şi hainele,
acoperindu-şi capul cu cenuşă, smulgându-şi părul de pe cap şi barba.
După ce trupul lui Isus a fost aşezat în mormânt pe stratul
de mirodenii de pe laviţa de piatră, Nicodim a turnat restul lichidului parfumat deasupra lui,
acoperindu-l în întregime, inclusiv capul. Giulgiul şi fâşiile cu care era
înconjurat nu se mai vedeau deloc.
Odată terminată înmormântarea, toţi au părăsit mormântul,
după care s-a astupat cu piatra uriaşă intrarea. Dar a fost aşezată numai
provizoriu. Acesta era obiceiul: trei zile rămânea pusă provizoriu; în caz că
era vorba de o moarte aparentă, cel înmormântat să poată ieşi afară. După trei
zile, când moartea biologică era de acum sigură, piatra de la intrare era
zidită definitiv, în aceste trei zile, rudele, prietenii mortului, veneau la
mormânt, dădeau piatra la o parte, jeleau şi se rugau în vestibul, turnau
mirodenii pe cadavru sau ardeau substanţe aromate.
Era vineri seara, la apusul soarelui, când începea sabatul
şi nimeni nu se mai putea apropia de mormânt. Femeile care au asistat la înmormântarea lui Isus
s-au întors acasă şi au aşteptat să treacă sabatul. Duminică, dis-de-dimineaţă,
au venit la mormânt cu mirodenii. Când erau aproape de mormânt - era la
răsăritul soarelui - au fost surprinse de un cutremur. De fapt nu era un
cutremur de pământ: era zgomotul pietrei uriaşe de la intrarea în mormânt;
prăvălindu-se de la sine, a făcut să se zguduie colina Calvarului. Piatra de la
intrarea în mormânt s-a răsturnat nu pentru a-i permite lui Isus să iasă afară,
căci trupul său spiritualizat nu mai putea întâlni nici o piedică în cale, dar
pentru a vesti că poarta infernului, adică a împărăţiei morţilor, fusese
deschisă şi nu mai putea fi închisă.
Intrând în mormânt, femeile au observat cu stupoare că
trupul lui Isus dispăruse. Una dintre ele, Maria Magdalena, îngrozită, a fugit
în oraş şi i-a alarmat pe apostoli.
Atunci cei doi apostoli, Petru şi Ioan, au pornit spre
mormânt. Intrând în mormânt, Ioan a văzut şi a crezut. Ce a văzut? Traducerea
inexactă în limbile moderne fac să nu se mai înţeleagă exact conţinutul
descrierii evanghelistului Ioan în original. El a văzut fâşiile de pânză care
acopereau complet giulgiul nu „jos", cum e scris în traducere, ca şi cum
ar fi căzut jos de pe laviţa de piatră, ci „lăsate în jos". Şi a văzut
ştergarul care fusese pus pe capul lui Isus, care nu era cu fâşiile de pânză, ci
făcut sul şi pus într-un loc aparte. Traducerea exactă: a văzut ştergarul care
fusese pe capul lui Isus care nu era ca fâşiile de pânză, ci avea formă rotundă
ca un sul şi avea o poziţie aparte, ciudată, extraordinară, bombată, nu era
lăsat în jos de parcă ar fi fost în el capul lui Isus.
Cu alte cuvinte, în momentul în care Isus a înviat şi trupul
lui a ieşit din pânzele cu care fusese înmormântat, s-a produs o căldură şi o
lumină, care a durat numai o fracţiune infinitezimală de secundă, dar de o
intensitate extraordinară, în aceeaşi clipă au dispărut cei 32 de litri şi
jumătate de mirodenii, s-au volatilizat, şi pânzele s-au uscat. Marea cantitate
de mirodenii care au îmbibat pânzele a fost providenţială, altminteri acestea
ar fi ars. Ştergarul s-a întărit, s-a apretat, şi a rămas ridicat, ca şi cum
capul lui Isus ar fi fost înăuntru. Acelaşi proces s-a petrecut şi cu giulgiul
şi cu fâşiile de pânză, dar din cauza greutăţii, acestea nu au rămas ridicate
şi s-au lăsat în jos.
Şi dacă a văzut, Ioan a crezut. Ce a crezut? Că Isus înviase
cu adevărat. Nu îşi revenise dintr-o moarte aparentă, nu era vorba de o reanimare, după care a
părăsit mormântul, căci nu ar fi putut să iasă din giulgiu, din fâşiile de
pânză cu care fusese legat de la tălpi până la gât, din ştergar, lăsând nemişcate
toate acestea fără a le clinti din loc. Nici nu fusese furat trupul lui, căci
ce rost ar fi avut ca hoţii să-L dezbrace şi să ducă în spate un cadavru gol?
Şi dacă l-ar fi dezbrăcat, cum ar fi putut să lase tot ce a fost pe el intact,
neatins, nemişcat?
Giulgiul, fâşiile de pânză, ştergarul care a acoperit faţa
lui Isus pus în mormânt, au fost martorii învierii şi dovada concretă a
învierii. Ele l-au făcut pe Ioan şi pe ceilalţi apostoli să creadă în învierea
pe care Isus le-o prevestise de atâtea ori. Credinţa este mister şi dar al lui
Dumnezeu, dar nu este oarbă, are nevoie de dovezi.
Un martor incomod
Acest giulgiu în care a fost înfăşurat trupul lui Isus, care
l-a ajutat pe apostolul Ioan să creadă, rămâne peste veacuri şi milenii un martor şi o dovadă a
învierii Domnului. E vorba de celebrul giulgiu al lui Cristos care se păstrează
într-o capelă a Catedralei din Torino.
Misterioasă istoria acestui giulgiu cu imaginea
răstignitului de pe el! Cum a apărut această imagine, rămâne încă o enigmă
pentru oamenii de ştiinţă.
Explicaţia cea mai credibilă este aceasta: Iosif din
Arimateea şi Nicodim, când l-au înmormântat pe Isus, au fabricat, fără să-şi
dea seama, un aparat de fotografiat original, format dintr-o cameră obscură
dotată cu o placă fotografică sensibilă. Giulgiul îmbibat cu mirodenii a
devenit camera obscură. Aloea, făcându-1 sensibil la lumină, a transformat
giulgiul în placă fotografică la nivelul contactului cu trupul lui Cristos pe
partea superioară şi pe cea interioară.
După 39 de ore de la moarte şi 36 de ore de la înmormântare,
când a avut loc moartea biologică, adică moartea tuturor celulelor, şi trebuia
să aibă loc putrezirea cărnii, în interiorul giulgiului s-a întâmplat ceva
nemaiauzit, extraordinar şi irepetabil: trupul lui Isus s-a aprins, a
străfulgerat de o lumină orbitoare, producând o flacără puternică, s-a
transfigurat, a dispărut din interiorul giulgiului. Atunci a avut loc primul flash din istorie, producând pe
suprafaţa interioară a giulgiului un negativ fotografic perfect.
Fiind vorba de un martor jenant al învierii lui Cristos, e
normal ca acest giulgiu să găsească adversari înverşunaţi ai autenticităţii lui
şi să provoace dispute pasionate.
Savanţii de la trei laboratoare: din Tucson, Oxford şi
Zürich, supunând în 1988 un fragment din giulgiu examinării cu carbon 14 pentru
a-i stabili vârsta, au crezut că au pus definitiv capăt discuţiilor, dând un
verdict fără apel: „Giulgiul este un fals".
În ziua de 13 octombrie 1988, cardinalul Anastasie
Ballestrero, arhiepiscop de Torino, a dat publicităţii un comunicat în care
spunea: „Prin intermediul doctorului Tit de la British Museum, coordonatorul
proiectului, laboratoarele universităţii din Arizona, al Universităţii din
Oxford şi al Institutului politehnic din Zürich, care au efectuat probele de
datare a ţesutului giulgiului sfânt, folosind carbonul radioactiv, au
comunicat, în sfârşit, la 28 septembrie 1988, gardianului pontifical al
giulgiului sfânt rezultatul operaţiunilor lor. Acest document precizează că
intervalul datării ţesutului giulgiului, având o garanţie de 95 %, se situează
între anii 1260-1390 era noastră.
Dar rezultatul examinării cu carbon 14 nu numai că nu a pus
capăt discuţiilor şi polemicilor, ci, dimpotrivă, le-a înteţit. Rezultatul nu
era concludent, nu explica enigma giulgiului, dar o complica şi mai mult.
Nemulţumirea pentru nerăbdarea cu care reprezentantul Bisericii s-a grăbit să
accepte verdictul celor trei laboratoare a venit tocmai din partea oamenilor de
ştiinţă.
Hebdomadarul Le Point scria, nu fără o nuanţă de ironie: „Ca
oamenii de ştiinţă să contrazică afirmaţiile Scripturilor, acest lucru s-a văzut de o mie de
ori. Dar ca oamenii de ştiinţă să reproşeze Bisericii că prea s-a grăbit să
admită concluziile colegilor lor, acest lucru se întâmplă mai rar".
Celebrul profesor Jerome Lejeune de la Paris, părintele
geneticii moderne, s-a ocupat de acest caz. El a fost cel dintâi care a
demonstrat şi a demascat lipsa de corectitudine şi onestitate din partea cercetătorilor
de la cele trei laboratoare.
Profesorul Lejeune s-a deplasat personal la Budapesta pentru
a studia un celebru manuscris pe pergament (Pray) păstrat la Biblioteca naţională din
capitala Ungariei. E vorba de un text scris în maghiară, într-o mănăstire între
anii 1192-1195. Manuscrisul are şi patru desene reprezentând coborârea lui Isus
de pe cruce, punerea în mormânt, precum şi o reprezentare a lui Cristos în
slava cerească.
Analizând detaliile desenelor, savantul dovedeşte cu toată
rigoarea unui om de ştiinţă, că desenatorul a avut sub ochi giulgiul care se
află în prezent la Torino, de unde a luat anumite elemente pe care nu ar fi
avut cum să le cunoască din altă parte. Or, artistul care a făcut desenele pe pergamentul
de la Budapesta a trăit cu mult înainte de perioada 1260-1390 în care savanţii
amintiţi, folosind carbonul 14, au datat giulgiul. Astfel încât datarea cu
carbon 14 nu a discreditat giulgiul, ci însăşi credibilitarea examinării cu
carbon 14.
Profesorul Lejeune a scris preşedintelui Centrului
internaţional de studii asupra giulgiului din Torino: „După descoperirea
codexului Pray, afacerea cu carbon 14 nu mai are valoare în ochii noştri".
Presupunând că examinarea giulgiului cu carbon 14 este
corectă, fară eroare, rezultatele examenului tot nu pot fi concludente.
Giulgiul nu este o pânză ca oricare alta; el a venit în contact cu supranaturalul
şi ar fi straniu să presupunem că n-a suferit nici o influenţă, nici o
modificare. Dimpotrivă, e normal ca lumina şi căldura extraordinară care au emanat
din trupul lui Isus în momentul învierii a modificat structura intimă, chimică
a pânzei în care era înfăşurat, l-a îmbogăţit cu carbon 14, l-a proiectat în
viitor, întinerindu-l cu o mie şi ceva de ani.
Dar oricât ar fi de convingătoare dovezile în favoarea
autenticităţii giulgiului din Torino ca martor incomod al învierii lui Cristos,
ele nu pot constrânge pe nimeni să creadă în învierea Domnului.
În fond, şi cei care s-au făcut vinovaţi de moartea lui
Cristos au avut dovezi mai mult decât evidente ale învierii lui. Şi totuşi au
refuzat să creadă. Au preferat să mituiască pe soldaţii care au făcut de pază
la mormânt, pentru ca aceştia să răspândească zvonul fals că, pe când ei
dormeau, au venit ucenicii şi i-au furat trupul. (de pr. Claudiu Dumea, Învierea
lui Cristos, fapt istoric, [Mesagerul
Sfântului Anton, mai-iunie
2001]).
(
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu