Cristos – „locuința” lui Dumnezeu cu oamenii [V TP (A) - 14 mai 2017]

Cina de pe urmă - de Walter Rane.

Cristos – „locuința” lui Dumnezeu cu oamenii

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (14 mai 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 6,1-7; 1Petru 2,4-9; Evanghelia Ioan 14,1-12.

În această duminica a Paștelui, Isus ne invită – asemenea apostolilor – să avem încredere în el, căci merge să ne pregătească un „loc” în împărăția Tatălui.

Fragmentul din Faptele Apostolilor (Fap 6,1-7), din prima lectură, prezintă viața primei comunități creștine, care crescând prin predica apostolilor și prin exemplul bun, încep să prezinte primele dificultăți cu caracter organizatoric. Numărul persoanelor nu încetează să crească: sunt fraţi şi surori de limbă greacă; aceștia se plâng de rele tratamente ale văduvelor lor din partea evreilor. Primele crize, primele neînțelegeri. Comunitatea este tânără dar plină frământări. Mai întâi se nasc din partea celor care se tem de glasurile noi: sunt cei de limbă greacă care citeau Scriptura în elenă [limba greacă veche]; de schimbările obiceiurilor și de cultură: sunt iudeo-creștini care citesc Biblia în sinagogile lor în limba aramaică. Este o situație prielnică pentru apostoli să definească priorităţile şi să gândească structurile grupului. Astfel se înfiinţează grupul celor şapte „diaconi”. Misiunea lor era servitul la mese, dar și servitul comunități în toate formele sale. Sfântul Luca precizează care este rolul colegiului apostolilor în interiorul comunității creștine: „cei doisprezece” rămân prin excelență martori ai învierii. „Noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului” (v. 4). Această slujire de necesitate le-a fost dată altora. „Nu este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese” (v. 2). Și se subliniază noua instituție în slujirea bisericii – aceea a diaconatului: o slujire de asistență și de solidaritate a celor săraci, mai ales a celor neglijați. O biserică care nu ar avea în grijă pe cei mai săraci nu ar fi biserica lui Isus Cristos.

În a doua lectură (1Pt 2,4-9), sfântul Petru dă vieții creștine – în lumina misterului pascal – o consistență, un fundament: fiecare creștin, unit în credință cu Cristos cel înviat, care astăzi este numit „piatră vie”. „Apropiaţi-vă de Domnul, piatra cea vie aruncată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu!” (v. 4). Petru se adresează comunităţilor creştine care se confruntă cu mari dificultăți: creştinii sunt persecutaţi. Templul de la Ierusalim a fost distrus. Pentru evrei, era locul și semnul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporul. Dar cu Isus, totul se schimbă: el se prezintă ca noul Templul adevărat, locuința lui Dumnezeu printre oameni. El este „piatra unghiulară” a noii construcții. Cristos – „piatra vie” – este Înviatul din morți, cel care s-a reîntors la viață, care în ciuda aruncării de către oameni a fost pus ca fundament al edificiului spiritual pe care Dumnezeu voia să-l construiască. Ceea ce iudaismul nu putea să realizeze a realizat Isus cu sacrificiul său care permitea oamenilor de a-l întâlni pe Dumnezeu, izvorul vieții şi al luminii.

În ultimele duminici din timpul pascal ascultăm cuvinte luate din „discursul de adio” cea de-a evangheliei a patra – aceea a lui Ioan – pronunţate de Isus la sfârşitul ultimei cine cu ucenicii săi din seara de Joia Sfântă (In 14,1-12). Este ultima întâlnire a lui Cristos cu discipolii săi. Este vorba de o conversaţie lungă ţinută chiar în seara în care Isus a fost arestat. Este testamentul lăsat de el precum şi un exemplu de cateheză (cf. In 14) care învaţă comunităţile creștine cum să trăiască fără prezenţa fizică a lui Cristos.

Isus îi anunță pe discipolii săi despre plecarea sa la Tatăl. Această plecare nu este un abandon nici o fugă. Cristos îi anunță că el le pregăteşte un loc în casa Tatălui. „În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe! Mă duc să vă pregătesc un loc” (v. 1). Cum îl va pregăti Isus? Tocmai prin intermediul suferinţelor, al pătimirii şi morţii şi, bineînţeles, al învierii sale. Acum înţelegem că „locul” pe care Isus ni-l pregăteşte se află în trupul său schingiuit şi maltratat şi apoi înviat.

În afara descrierii familiarității cu Dumnezeu este descris și destinul Bisericii: este „locuința” lui Dumnezeu – a Tatălui, a Fiului, a Duhului Sfânt și a ucenicului, adică a creștinului. „Locuința” este termenul din Evanghelia lui Ioan al comuniunii cu Cristos și cu Dumnezeu. Isus este Templul lui Dumnezeu, locuința sa printre oameni.

După trădarea lui Iuda (In 13,21), Isus vrea să împroaspete credința lor. „Mă duc să vă pregătesc un loc!” Toată așteptarea Bisericii se sprijină pe această promisiune. Este o veste bună, este o chemare la a trăi în speranță. Încercările nu lipsesc: în câteva ore, va fi pătimirea şi moartea lui Isus pe cruce. Patima este un eveniment tragic, zguduitor şi derutant. Îndată, vor cunoaște timpul persecuţiei…

Nimic nu trebuie să tulbure speranța creştinilor: Isus rămâne prezent printre oameni. În acest moment, Cristos este aproape constrâns să descopere misterul persoanei sale: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (v. 6). El este „calea” către Tatăl pentru că el este „adevărul” întrucât îl revelează pe Tatăl. El este „calea” care consistă în cunoașterea, adică comuniunea de iubire cu Tatăl, cu Fiul, cu Duhul Sfânt, căci el este „calea, adevărul şi viaţa”. Trecând prin el vom ajunge la Tatăl. În el găsim plinătatea adevărului. În afară de el, vom pierde. Avea dreptate Pascal: „Fără Cristos nu se înţelege cine suntem şi nici încotro ne îndreptăm; nu se înţelege nici viaţa, nici moartea”. Fără cale, nu putem merge nicăieri; fără adevăr, nu suntem siguri; fără viață, este numai moarte! Isus este calea: nu există alte drumuri pentru a ajunge la Dumnezeu şi la om. Isus este adevărul: în mijlocul atâtor adevăruri care fac zgomot şi durează o zi, el rămâne ultimul termen al fiecărui adevăr. Isus este viaţa: orice efort uman nu reușește să înfrângă moartea doar s-o amâne puţin. Singurul care a învins-o este Cristos cel înviat.

Să-i mulțumim lui Isus cel înviat, Templul lui Dumnezeu, locuința sa printre oameni...

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

† Duminica a 5-a a Paştelui (A): „Calea, Adevărul și Viața…” [14.05.2017]

Cina de pe urma.

Evanghelia Ioan 14,1-12: În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. Şi unde mă duc eu, voi ştiţi calea”. Toma i-a zis: „Doamne, nu ştim unde te duci. Cum am putea şti calea?” Isus i-a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă m-aţi cunoscut pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut”. Filip i-a zis: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns!” Isus i-a spus: „De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl»? Nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la mine; dar Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale. Credeţi-mă! Eu sunt în Tatăl şi Tatăl, în mine. Dacă nu pentru altceva, credeţi datorită lucrărilor acestora! Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl”.

Omilie

Textele biblice din această duminică ne spun nouă că Cristos conduce poporul său. Cu relatarea din Faptele Apostolilor (prima lectură) avem mărturia comunității creştine din Ierusalim. Aceasta este încă tânără dar plină de frământări. Numărul persoanelor nu încetează să crească: acum sunt fraţi şi surori de limbă greacă; aceștia se plâng de rele tratamente ale văduvelor lor. Este o situație prielnică pentru apostoli să definească priorităţile şi să gândească la structurile grupului.

Astfel se înfiinţează grupul celor şapte. Misiunea lor va fi servitul la mese dar și servitul comunității sub toate formele. Vom descoperi că creşterea Bisericii antrenează noi probleme, condiţii noi de evanghelizare. Sub conducerea Duhului Sfânt, Biserica se străduieşte să unească lumea în ceea ce ea trăiește. Astăzi ca şi altădată, cel mai important lucru este că Cuvântul nu trebuie să fie blocat. O Biserică care nu ar avea în grijă pe cei mai săraci nu ar fi Biserica lui Isus Cristos.

În a doua lectură, sfântul Petru se adresează unor comunităţi creştine care se confruntă cu dificultăți mari: creştinii sunt persecutaţi şi dezonorați de ambianța păgână. Templul de la Ierusalim este distrus. Pentru evrei, acest loc era semnul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporul său. Dar cu Isus, totul se schimbă: el se prezintă ca Templul adevărat, locuința lui Dumnezeu printre oameni. Acest templu spiritual se prelungește printre poporul creștin. Această comunitate este întemeiată pe Cristos: el este piatra unghiulară a noii clădiri. Această comunitate împlinește ceea ce iudaismul nu putea să realizeze: adevăratul sacrificiu care permite oamenilor de a-l întâlni pe Dumnezeu, izvorul vieții şi al luminii.

Evanghelia din această duminică ne aduce înapoi în seara zilei de Joia Sfântă. Isus anunță discipolii de plecarea sa către Tatăl. Dar învăţătura sa vrea să fie liniștitoare. Această plecare nu este un abandon nici o fugă: Isus îi anunță că el le pregăteşte un loc în Casa Tatălui. Acest anunţ este o veste bună, un chemare la a trăi în speranță. Încercările nu lipsesc: în câteva ore, va fi Pătimirea şi moartea Învățătorului lor; îndată, ei vor cunoaște timpul persecuţiei.

Dar nimic nu trebuie să perturbe speranța creştinilor: Cristos rămâne prezent printre ei. El este „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Trecând prin el vom ajunge la Tatăl. Isus nu este un simplu lider religios care învață într-o sinagogă. Învăţătura sa se răspândește pe drumurile Galileei, ale Samarei şi ale Iudeii. Ce trebuie să înţelegem bine este că acest drum nu mai este un loc nici o destinaţie ci o întâlnire, un cuvânt împărtășit cu Isus. În el găsim plinătatea adevărului. În afară de el, vom pierde.

Cu Cristos cel înviat, viața noastră devine un drum de speranţă, o cale a încrederii. Viaţa noastră este transformată de iubirea care este în Dumnezeu. Cuvântul său ne pune în mişcare. El ne cheamă la o convertire a vieţii, a raţionamentului şi a mentalităţii noastre. Este necesar dacă vrem ca iubirea lui Dumnezeu să locuiască în noi şi să împrăștie raze de lumină în viaţa noastră. Astăzi ca odinioară, chemarea lui Cristos se face auzită: „Credeţi-mă!”

Isus se adresează apostolilor săi ca un „Dumnezeu cu noi”; în fiecare zi, vine la noi ca o lumina în noapte; nu încetează niciodată să ne iubească. Şi când vom cădea, el ne spune: „Ai încredere în tine; reia drumul; tu vrei mai mult decât crezi; eu sunt cu tine pentru a lua în mână când tu riști să cedezi”. Crezând în Isus este a renaște zilnic spre o speranță vie, la încredere și curajul de a trăi. Acesta lucru nu devine posibil dacă noi frecventăm cu insistență prin rugăciune, meditaţie a Evangheliei şi Euharistie.

Isus termină discursul său printr-o predică solemnă: „Cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu”. Acest cuvântul „lucrările” ne întoarce înapoi la marea lucrare a lui Dumnezeu prin care a eliberat poporul său. Suntem toţi alăturați aceleași idei: acelaşi Dumnezeu vrea să elibereze omenirea de toată sclavia; ca apostoli, suntem trimiși pentru a fi mesagerii vestei celei bune.

În această duminică, să-i da mulţumire Domnului pentru lumina credinţei pe care am primit-o. Prin aceasta, Cristos luminează paşii noştri mai mult sau mai puțin șovăitori în direcţia Împărăţiei lui Dumnezeu. Să ne rugăm unul pentru altul: să ne facă mai disponibili pentru a mărturisi iubirea sa care vine să salveze pe toţi oamenii.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6831-homelie-du-5eme-dimanche-de-paques-3/).

Edith Stein: Știința crucii și cristologia fenomenologică

«În timpul copilăriei vieții spirituale, când începem să ne încredințăm călăuzirii lui Dumnezeu, simțim cum ne conduce mâna sa puternică și robustă; vedem cu extremă claritate cât trebuie să facem și să nu facem. Dar situația nu rămâne mereu așa. Cine îi aparține lui Christos trebuie să trăiască viața sa întreagă. Trebuie să ajungă la vârsta matură a lui Christos, să înceapă într-o zi calea crucii, să meargă spre Ghetsemani și Golgota. Și toate suferințele care provin din exterior sunt nimic în comparație cu noaptea întunecată a sufletului, când lumina divină nu mai luminează și vocea Domnului nu mai vorbește. De ce face așa? Suntem aici în fața misterelor sale, mistere pe care nu putem să le pătrundem până la capăt. Dar ceva putem să vedem în ele. Dumnezeu a devenit om pentru ca să participăm din nou la viața sa. Participare care era la început și care este scopul ultim”.

 poți să citești mai mult:

Wilhelm Dancă, Nihil sine Deo!
http://wilhelmdanca.ro/edith-stein-stiinta-crucii-si-cristologia-fenomenologica/

Bunul Păstor - arta de la începuturile creștinismului

Arta de la începuturile creștinismului care înflorește între catacombe se înrădăcinează în lumea ebraică care refuză imaginea [chipul], dar care se dezvoltă în ambientul roman figurativ. În această climă exigența expresivă a creștinismului se rezolvă în folosirea de simboluri, imagini, care exprimă realitățile spirituale, sunt trase adesea din lumea elenistă romană, dar interpretată în sensul creştin. Printre aceștea este „bunul păstor”: imagine frecventă în repertoriul mitologic artistic roman, prevestitor de pace pentru morți. Întrând în simbolismul creștin vine mult folosit în pictura dormitoarelor la romani, a sarcofagelor [sicriu monumental executat din piatră, bronz…] și încă în epigrafe, semn al sufletelor purtate în pace de Cristos păstor. Devine în curând imaginea Bunului Păstor (sau „Frumosul Păstor” după cuvântul grec original) care merge în căutarea oii pierdute (Lc 15,3-7; In 10,11-16) pentru a exprima iubirea sa de Salvator.

Hrănește-ți sufletul tău cu citirea Scripturii

Sfântul Augustin a spus:

„Hrănește-ți sufletul tău cu citirea Scripturii: ea îți va pregăti un banchet spiritual”.

„Rugăciunea moare, când dorința se răcește”.

Parabola fiului risipitor cuprinde miezul mesajului Evangheliei

„Aşa cum parabola fiului risipitor cuprinde miezul mesajului Evangheliei şi-i cheamă pe ascultători să facă propriile alegeri în faţa lui, tabloul lui Rembrandt rezumă întreaga luptă spirituală şi îi invită pe privitori să ia o hotărâre personală în legătură cu viaţa lor”.

„Încă mă asemăn cu fiul risipitor. Însă mă aflu cu adevărat în drum spre casă. Am plecat din ţara aceea îndepărtată şi am ajuns să simt apropierea iubirii. Şi, astfel, sunt pregătit acum să-mi împărtăşesc povestea. Are în ea un strop de speranţă, de lumină, de mângâiere”.

(Henri J.M. Nouwen).

Henri J.M. Nouwen, Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă, Humanitas (luni,10 aprilie 2017 - în Săptămâna Sfântă - s-a lansat volumul).