XV (B): Dacă nu vă vor primi... scuturaţi praful de pe sandalele voastre

„Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi, pentru prima oară, i-a trimis doi câte doi”. Aşa începe fragmentul din evanghelia lui Marcu pe care-l ascultăm în această duminică. Isus i-a chemat şi i-a trimis. În aceste două verbe (a chema şi a trimite) se poate spune că este cuprinsă toată identitatea ucenicului şi a oricărei comunităţi creştine. Aceste cuvinte, de fapt, cu ceea ce înseamnă ele, nu sunt rezervate grupurilor particulare sau persoanelor privilegiate. Toţi creştinii sunt chemaţi şi trimişi să vestească evanghelia lumii. Conciliul Vatican II vorbeşte cu foarte mare claritate despre această misiune încredinţată întregii Biserici: „Biserica peregrină este prin natura sa misionară... şi fiecare ucenic al lui Cristos are datoria de a răspândi, pe cât îi este posibil, credinţa”. Creştinul este înainte de toate unul care este chemat, un convocat de Dumnezeu. De fapt nu se devine creştin printr-o alegere autonomă; se devine dând un răspuns (desigur liber) unei chemări care ne precede. Da, există o iubire care stă înaintea răspunsului nostru. Paul, în începutul minunat al Scrisorii către Efesieni, ne aminteşte: „În Cristos (Tatăl) ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără prihană în faţa lui în dragoste. El a orânduit mai înainte să fim adoptaţi ca fii prin Isus Cristos” (Ef 1,4-6).

Film – Profetul Ieremia (subtitrare in limba romana)

Cartea profetului Ieremia

 

Prezentare: Profetul Ieremia este unul dintre cei care au trăit în mod profund drama distrugerii Ierusalimului şi a templului (587 î.C.). Tânăr fiind, Dumnezeu îi cere să vorbească în numele lui în această perioadă destul de sumbră pentru popor. Abia căzuse dominaţia asiriană, abia se iniţiase reforma socială şi religioasă de către regele Iosia şi o nouă ocupaţie, cea babiloniană, se prezintă la orizont. De data aceasta, babilonienii sunt mult mai duri decât asirienii. Din cauza unor mici revolte apărute ici-colo, regele babilonian, Nabucodonosor, distruge Ierusalimul, templul şi duce o mare parte din populaţie în robie. Ieremia este profetul acestor perioade destul de grele pentru poporul ales.

 

Ieremia este originar din Anatot, o localitate aflată în imediata vecinătate a Ierusalimului. Provine dintr-o familie sacerdotală şi, din scrierea sa, rezultă că are un suflet destul de sensibil. Cu toate acestea, Dumnezeu îl cheamă şi-i pune pe buze un mesaj care nu-l caracteriza, dar pentru că era trimisul lui Dumnezeu, nu are încotro. Ieremia vesteşte nenorocire. Este pus să dărâme, să smulgă şi să răstoarne. Un mesaj care atrage asupra sa ura familiei, a regilor, a preoţilor şi a profeţilor falşi. De aceea, cu toţii caută să-l distrugă.

 

După un timp, asemenea lui Iob, îşi blestemă ziua în care s-a născut şi doreşte să moară. Misiunea pe care i-o încredinţase Dumnezeu îl apăsa ca o povară prea grea. Trăieşte aceste încercări la nivel sufletesc şi aceasta îl salvează. Era exact ceea ce predica. Nu acelaşi a fost şi răspunsul din partea poporului. Misiunea de a schimba în el viaţa morală şi religioasă a eşuat.

 

Ieremia, prin mesajul pe care l-a avut de transmis a fost mai degrabă un profet al singurătăţii. Nimănui nu-i erau pe plac ameninţările. Peste tot el vedea teroare. Şi aceasta a dus la marginalizarea lui.

 

Cartea are 52 de capitole, structurate astfel:

- 1,1-25,13: oracole împotriva lui Iuda şi a Ierusalimului;

- 26-35: oracole de mântuire pentru Israel şi Iuda;

- 36-45: suferinţele lui Ieremia;

- 46-51: oracole împotriva naţiunilor;

- 52: anexă istorică după căderea Ierusalimului.

 

Cartea profetului Ieremia este o profeţie din care transpare judecata Domnului, speranţa, avertismentele, dar şi mângâierile pe care le primeşte poporul lui Dumnezeu. Se pare că este primul profet care suferă din cauza mesajului pe care îl are de transmis, de aceea este de multe ori marginalizat. În ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, vrea o nouă alianţă cu poporul, întrucât prima fusese încălcată. Dumnezeu vrea să arate poporului că atunci când ascultă, are parte de binecuvântare, când nu ascultă şi urmează alte căi, are numai de suferit.

 

Pe parcursul cărţii apar idei ca: Dumnezeu este stăpânul istoriei, judecata lui Dumnezeu, convertirea interioară, suferinţa profetului, noua alianţă.

 

Cartea profetului Ieremia este mai degrabă drama profetului neînţeles, neînţelegere plătită din partea poporului cu exilul.

 

Obiectiv:  Ascultarea faţă de voinţa lui Dumnezeu şi respectarea miniştrilor săi.

 

Învăţătură: Ieremia este geniul profetului neînţeles. Dumnezeu se foloseşte de el încă de la o vârstă tânără şi îl trimite să ducă poporului şi oamenilor timpului un mesaj zdruncinător. Erau timpuri de pace, când el anunţă venirea unei mari armate din Nord care va invada Iuda şi Ierusalimul şi le va distruge, dacă acesta nu se va converti. Oamenii însă nu aveau timp pentru un astfel de mesaj, mai mult, regele Ioiachim îi rupe în bucăţi sulul care conţine profeţia. Poporul vrea independenţa, dar independenţa înseamnă, în acest caz, îndepărtarea de Domnul. Dumnezeu îl vrea pe Israel mai degrabă un stat supus care să înveţe ce este ascultarea, ca apoi, din acest ferment, să poată face o comunitate care să se intereseze de binele tuturor.

 

După căderea Ierusalimului (587 î.C.) se formează mai multe tendinţe: pe de-o parte exista un grup care voia reconstruirea ţării sub dominaţia babiloniană, iar Ieremia este de partea acestui grup; pe de altă parte era un grup care se deda la acte teroriste, iar un altul care voia să fugă în Egipt de frica babilonienilor. Cu toate că nu şi-a dorit, profetul Ieremia este luat cu forţa şi dus în Egipt, unde va şi muri.

 

Poporului israelit nu-i place să asculte. O caracteristică aproape comună tuturor timpurilor şi tuturor oamenilor. Vrea autonomie, vrea libertate, dar nu ştie să o folosească. Este starea în care se regăsesc mulţi din oamenii de astăzi. Ca o ironie a sorţii, se demonstrează că atunci când suferă, omul este cel mai ascultător, cel mai supus şi îl caută cel mai mult pe Dumnezeu. Aceasta o dorea Dumnezeu şi de la poporul israelit. El însă se asemăna multor oameni de astăzi care, profitând de libertate, o confundă cu libertinajul, cu a face ce vrei, prin aceasta îndepărtându-se de Dumnezeu şi de poruncile lui. A se vedea starea majorităţii lumii de astăzi.

 

Practic:

 

- Încercaţi o incursiune în istorie şi constataţi în care momente ale ei, credinţa a fost mai puternică? (A se vedea în primul rând numărul sfinţilor!)

- Citiţi din capitolul întâi despre chemarea lui Ieremia. În ce împrejurări aţi mai auzit textul respectiv?

- Cu cine l-aţi compara pe profetul Ieremia dintre personajele Noului Testament?

- Ce credeţi că a deranjat atât de mult în mesajul profetului, încât s-a simţit deseori marginalizat?

- În ce măsură mesajul profetului Ieremia se aseamănă cu mesajul lui Isus Cristos? (A se avea în vedere mai ales răspunsul dat).

- Care este motivul pentru care Ieremia este considerat unul dintre profeţii cei mai mari ai Vechiului Testament?

- În ce măsură, mesajul transmis de preoţi, profeţii de astăzi ai lui Dumnezeu, găseşte un corespondent la nivel de comunitatea de astăzi?

 

Texte de referinţă:

 

"A fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: «Înainte de a te zămisli în sânul mamei tale, eu te cunoşteam deja, înainte de a te naşte, eu te-am consacrat şi te-am rânduit profet pentru popoare». Iar eu am răspuns: «O, Doamne, Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc pentru că sunt încă tânăr». Domnul însă mi-a zis: «Să nu spui: Sunt încă tânăr; căci la toţi la câţi te voi trimite, la toţi vei merge şi tot ce-ţi voi porunci, vei spune. Să nu te temi de dânşii, căci eu sunt cu tine ca să mântuiesc», zice Domnul. Iar Domnul mi-a întins mâna, mi-a atins gura şi mi-a zis: «Iată, am pus cuvintele mele în gura ta! Iată, te-am pus astăzi peste popoare şi peste regate, ca să smulgi şi să arunci la pământ, ca să pierzi şi să dărâmi, să zideşti şi să sădeşti!»" (Ier 1, 4-10).

 

"Cutreieraţi uliţele Ierusalimului, priviţi, căutaţi prin pieţele lui. Veţi găsi măcar un om care să păzească dreptatea şi să caute adevărul? Căci eu aş ierta Ierusalimul. Chiar şi atunci când spun: «Viu este Domnul», ei jură fals" (Ier 5,1-2).

"«Iată, vin zile», zice Domnul, «când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un nou legământ. Însă nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au călcat, deşi eu l-am păstrat», spune Domnul." (Ier 31, 31-32).

Sfinţenia (VII)

Sfinţenia omului este în mod esenţial darul harului divin. Omul trebuie să caute să primească acest dar cu toată viaţa sa, în aşa fel încât trebuie să-l facă rodnic. Din punct de vedere conceptual, trebuie să se distingă între sfinţenie prin darul divin gratuit, sfinţeania etico-morală şi sfinţenia cultuală. Recunoaşterea şi realizarea acestof valori sunt sau cad sub vicisitunile credinţei. Efortul de a deveni sfânt (adică de a da spaţiu harului lui Dumnezeu, lăsându-l să acţioneze fără a pune obstacole în propria viaţă, şi de a-i corespunde cu credinţă şi ciu iubire pentru a putea ajunge astfel la contemplarea lui Dumnezeu) nu trebuie evaluat doar ca posibilitate dată unor oameni eroici; este, în schimb, o datorie comună vieţii creştine (cf. Mt 5,48).

Carismele Duhului sunt diferite: astfel sfinţenia omului se poate manifesta în diferite moduri. Că este vorba de mărturia dată de martir cu preţul sângelui său, sau de a da dovadă bună despre sine în viaţa de fiecare zi, sau de comportamentul bun în sânul familiei sau într-o comunitate religioasă, în fond este vorba totdeauna de a parcurge calea uceniciei lui Cristos; adică, nu este vorba atât de a renunţa la valori determinante ale vieţii şi ale societăţii şi nici de a se refugia într-un umanism cu caracter infrauman; totul stă în a se interesa de Dumnezeu şi a rămâne orientaţi spre el, dedicându-se în întregime datoriei primite faţă de oameni şi de lume (cf. E. MIELENBRINK, „Santo” în G. ROTH, ed., Praktisches Wörterbuch der pastoral-Anthropologie, Herder, Wien 1975, traducerea italiană G. ROTH, ed., Dizionario di antropologia pastorale, Dehoniane, Bologna 1980, 1038-1039, trad. pr. Isidor Chinez).

Sfinţenia (VI)

6) Unirea şi comuniunea cu cei care sunt în Cristos în glorie

De fapt, dacă orientarea pastorală de astăzi, rezultând din aceste principii, este cu adevărat îndreptată spre a dezvolta tot mai mult în credincioşi simţul eclezial şi social, ar fi o greşeală gravă şi periculoasă pentru Biserică ca pentru fiecare, să restrângă şi să limiteze această unire a membrelor între ele, şi raporturile care derivă din ea, la singura unire a celor care constituie biserica pelegrină.

Dacă, de fapt, Biserica este una şi este constituită de toţi cei care sunt ai lui Cristos, este evident că ea cuprinde nu numai oamenii care trăiesc pe acest pământ, dar şi pe cei care în purgator se pregătesc ulterior la intrarea în glorie şi pe drept încă pe toţi fericiţii, adică pe cei care – după ce au trăit creştineşte şi au încoronat existenţa terenă acceptând cu sfinţenie moartea – deveniţi de acum părtaşi la gloria Domnului, sunt astfel profund înrădăcinaţi şi fundamentaţi în caritate încât sunt transformaţi în mod glorios în el şi uniţi în mod indefectibil cu el. (P. MOLINARI, „Santo” în S. DE FIORES, T. GOFFI, ed., Nuovo dizionario di spiritualità, Paoline, Cinisello Balsamo 1985,1369-1386, trad. pr. Isidor Chinez).

         

Sfinţenia (V)

5) Dimensiunea eclezială: unirea cu cei care sunt ai lui Cristos

A ne limita la a considera sfinţenia doar sub aspectul individual – oricât de bogat şi rodnic ar fi – înseamnă că nu am descoperit ultima raţiune a lui a fi.

Nu trebuie să uităm că participarea la viaţa divină care – dată deja aici pe pământ – nu ne este dată de Dumnezeu ca la indivizi izolaţi, ci ca la persoane care sunt membrele unui popor, mai mult, ca la membrele unui organism supranatural care este Biserica.

Evident nu trebuie să facem niciodată greşeala de a subevalua faptul că fiecare dintre noi, ca persoană, este destinată să se întâlnească „faţă în faţă” cu Domnul său (cf. 1Cor 13,12); că fiecare dintre noi, ca persoană, este deja fiul lui Dumnezeu şi mâine se va bucura, ca atare, de intimitatea lui în modul propriu iubirii dintre persoane; nu trebuie cu alte cuvinte să ne gândim la inserarea în biserică ca şi cum ar fi vorba despre o inserare depersonalizată într-un pur organism fizic. Dar nu trebuie nici să subevaluăm faptul că, deşi părtaşi – ca persoane – la viaţa divină, noi primima aceasta ca membre ale trupului mistic al lui Cristos şi deci toţi, ca atare, trebuie să dăm aportul nostru şi să contriuim la creşterea şi dezvoltarea acestui organism care este destinat să constituie, împreună cu capul său, „Cristos total, cap şi membre”. 

Sfinţenia (IV)

4) Dimensiunea escatologică a sfinţeniei

„Uniţi cu Cristos în Biserică şi însemnaţi cu pecetea Duhului sfânt, „care este chezăşia moştenirii noastre” (Ef 1,14), cu adevărat ne numim fiii lui Dumnezeu şi suntem (cf. 1In 3,1), dar încă nu am apărut cu Cristos în slavă (cf. Col 3,4), în care vom fi asemenea cu Dumnezeu, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (cf. 1In 3,2)” (LG 48).

Participarea reală la o viaţă care va atinge plinătatea doar în veşnicie provine întreaga tensiune dialectiă ce caracterizează existenţa noastră de pelerini: suntem cu adevărat justificaţi şi sfinţiţi; deja participăm la lumina şi puterea Domnului care ne luminează, ne susţine şi ne inspiră în fiecare faptă de bine; totuşi „acest tezaur noi îl avem în vase de lut” (2Cor 4,7). Suntem deja uniţi cu Dumnezeu şi el locuieşte în noi, dar îl vedem numai „ca într-o oglindă” (1Cor 13,12); tot ceea ce unoaştem în credinţă ne apare mare şi minunat, dar adesea nu ne atrage şi nu ne mişcă, pentru că suntem încă trupeşti, vânduţi şi supuşi păcatului (cf. Rom 7,14). Suntem renăscuţi şi hrăniţi de trupul şi de sângele Răscumpărătorului nostru, dar suferim încă efectele păcatului originar şi cu uşurinţă cedăm ispitelor de fiecare zi, aşa încât nici un creştin nu va putea afirma că este fără păcat şi nu are nevoie de iertarea lui Dumnezeu (cf. In 1,8-10; Iac 3,2; Mt 6,12).

Se poate deci spune pe drept că membrele Bisericii de pe pământ, tocmai pentru că sunt vivificate de Cristos cel glorios, sunt într-adevăr sfinte, dar această sfinţenie este, acum, fragilă, defectibilă, ca în germene, în comparaţie cu aceea unire indefectibilă cu Cristos pe care membrele bisericii sunt chemate să o posede în Ierusalimul ceresc.

Din această prezenţă simultană în existenţa noastră a divinului şi a umanului provine continua ... (P. MOLINARI, „Santo” în S. DE FIORES, T. GOFFI, ed., Nuovo dizionario di spiritualità, Paoline, Cinisello Balsamo 1985,1369-1386, trad. pr. Isidor Chinez).

Sfinţenia (III)

3. Sfinţenia este una dar trebuie cultivată după propria vocaţie

În ceea ce priveşte unitatea sfinţeniei creştine şi a diversităţilor şi diferenţierilor sale, LG învaţă: „În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l pe Dumnezeu Tatăl în spirit şi adevăr, îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu crucea pe umeri, pentru a se învrednici să fie părtaşi de mărirea lui. Fiecare, după darurile şi îndatoririle sale, trebuie să pornească fără şovăire pe calea credinţei vii care trezeşte speranţa şi acţionează în iubire” (LG 41).

Ce înţelege Conciliul când afirmă că o sfinţenie este cultivată de toţi creştinii? Răspunsul la această întrebare nu este greu dacă ţinem cont de ce am spus mai sus şi deci că termenul „sfinţenie” înseamnă, în mintea conciliului, unirea credincioşilor cu Cristos pe care Duhul sfânt o împlineşte în Biserică.

Viktor Frankl - Omul în căutarea sensului vieţii

Bookmark - Omul in cautarea sensului vietii from Madalina Uceanu on Vimeo.

Viktor Frankl: Sensul suferintei

“Modul în care omul îşi accepta soarta şi toata suferinţa pe care aceasta i-o cauzeaza, modul în care îşi duce crucea îi ofera oportunitati ample - chiar şi în cele mai teribile împrejurari - să adauge un sens şi mai profound vieţii sale. El poate rămâne curajos, demn, altruist. Sau, în lupta aspră pentru supravieţuire, poate uita de demnitatea sa umana, ajungând nimic mai mult decât un animal. Aici zace şansa omului fie de a folosi, fie de a renunţa la ocaziile de a atinge valorile morale pe care o situaţie dificila i le prilejuieşte. Şi tocmai acest fapt hotăraşte dacă el este sau nu vrednic de suferinţele sale.

Să nu credeţi că aceste consideraţii sunt rupte de viaţa reala şi prea îndepărtate de ea. Este adevarat că puţini la numar sunt oamenii capabili să atinga astfel de standarde morale. Numai puţini deţinuţi şi-au păstrat întreaga lor libertatea interioară şi au ajuns la valorile morale generate de suferinţa lor, dar chiar şi numai un singur astfel de exemplu constituie o dovada suficientă că tăria interioară a omului îl poate totuşi ridica deasupra destinului său exterior. Astfel de oameni sunt de găsit nu doar în lagarele de concentrare. Peste tot, omul se confruntă cu soarta, cu şansa de a realiza ceva prin propria-i suferintă.