Sfinţenia (V)

5) Dimensiunea eclezială: unirea cu cei care sunt ai lui Cristos

A ne limita la a considera sfinţenia doar sub aspectul individual – oricât de bogat şi rodnic ar fi – înseamnă că nu am descoperit ultima raţiune a lui a fi.

Nu trebuie să uităm că participarea la viaţa divină care – dată deja aici pe pământ – nu ne este dată de Dumnezeu ca la indivizi izolaţi, ci ca la persoane care sunt membrele unui popor, mai mult, ca la membrele unui organism supranatural care este Biserica.

Evident nu trebuie să facem niciodată greşeala de a subevalua faptul că fiecare dintre noi, ca persoană, este destinată să se întâlnească „faţă în faţă” cu Domnul său (cf. 1Cor 13,12); că fiecare dintre noi, ca persoană, este deja fiul lui Dumnezeu şi mâine se va bucura, ca atare, de intimitatea lui în modul propriu iubirii dintre persoane; nu trebuie cu alte cuvinte să ne gândim la inserarea în biserică ca şi cum ar fi vorba despre o inserare depersonalizată într-un pur organism fizic. Dar nu trebuie nici să subevaluăm faptul că, deşi părtaşi – ca persoane – la viaţa divină, noi primima aceasta ca membre ale trupului mistic al lui Cristos şi deci toţi, ca atare, trebuie să dăm aportul nostru şi să contriuim la creşterea şi dezvoltarea acestui organism care este destinat să constituie, împreună cu capul său, „Cristos total, cap şi membre”. 

Dacă orice actualizare creştină a posibilităţilor noastre umane autentice contribuie la instaurarea tuturor în Cristos, este evident că aceasta se verifică în mod preeminent în ceea ce priveşte actualizarea raporturilor noastre cu alţii: dacă Cristos a avut şi are nevoie de oameni pentru a completa şi a îmbogăţi perfecţiunea omenităţii sale, cu cât mai mult fiecare om, în virtutea aceleeaşi legi metafizice care provine din limitarea oricărei fiinţe individuale, are nevoie de alţii pentru a se dezvolta şi a integra fiinţa sa. Fiind fiecare om o fiinţă finită şi limitată, el este deschis posibilităţilor de îmbogăire, ontologc şi psihologic, prin contactele sale cu alte persoane, şi în special cu membrele aceleeaşi comunităţi supranaturale a atrupului mistic, în care această intercomunicabilitate este sublimată, ridicată în ordinea harului. Orice persoană, aşadar, care pentru a răspunde la vocaţia sa în Biserică vrea cu adevărat să actualizeze orice posibilitate tipic umană, trebuie să trăiască raporturile sale cu alţii pentru a putea oferi lui Cristos constribuţia sa maximă. Este Dumnezeu acela care, creând astfel, vrea ca el ră primească şi să dea; vrea ca în acest schimb de bunuri cu alţii să se îmbogăţească şi să se perfecţioneze; mai mult, Dumnezeu însuşi este acela care, făcând pârghie pe una dintre cele mai profunde necesităţi şi aspiraţii ale naturii umane, aceea a iubirii reciproce, face ca să devină o lege operantă în ordine supranaturală şi deci în scopurile actualizării planului său de unire în Cristos a întregului neam omenesc, de a-l face chiar trupul său mistic, completarea sa.

Aici este motivul unirii celor două porunci ale iubirii creştine, în forţa căreia iubirea de Dumnezeu cere iubirea de aproapele şi invers iubirea aproapelui poartă la o mai intimă unire cu Dumnezeu.

Din această rădăcină profundă izvorăşte acel curent fertil de gândire teologică şi de spiritualitate care, în lumina celui care va fi vir perfectus, Cristos total, determină pe cei care sunt ai lui Cristos să se iubească de aici cu o iubire faptică şi unitivă; să se susţină reciproc comunicându-şi bine pe care fiecare îl posedă; să se asocieze în căutarea lui Cristos; să se unească în glorificarea Tatălui. (P. MOLINARI, „Santo” în S. DE FIORES, T. GOFFI, ed., Nuovo dizionario di spiritualità, Paoline, Cinisello Balsamo 1985,1369-1386, trad. pr. Isidor Chinez).