Bookmark - Omul in cautarea sensului vietii from Madalina Uceanu on Vimeo.
“Modul în care omul îşi accepta soarta şi toata suferinţa pe care aceasta i-o cauzeaza, modul în care îşi duce crucea îi ofera oportunitati ample - chiar şi în cele mai teribile împrejurari - să adauge un sens şi mai profound vieţii sale. El poate rămâne curajos, demn, altruist. Sau, în lupta aspră pentru supravieţuire, poate uita de demnitatea sa umana, ajungând nimic mai mult decât un animal. Aici zace şansa omului fie de a folosi, fie de a renunţa la ocaziile de a atinge valorile morale pe care o situaţie dificila i le prilejuieşte. Şi tocmai acest fapt hotăraşte dacă el este sau nu vrednic de suferinţele sale.
Să nu credeţi că aceste consideraţii sunt rupte de viaţa reala şi prea îndepărtate de ea. Este adevarat că puţini la numar sunt oamenii capabili să atinga astfel de standarde morale. Numai puţini deţinuţi şi-au păstrat întreaga lor libertatea interioară şi au ajuns la valorile morale generate de suferinţa lor, dar chiar şi numai un singur astfel de exemplu constituie o dovada suficientă că tăria interioară a omului îl poate totuşi ridica deasupra destinului său exterior. Astfel de oameni sunt de găsit nu doar în lagarele de concentrare. Peste tot, omul se confruntă cu soarta, cu şansa de a realiza ceva prin propria-i suferintă.
Să luăm de pilda soarta bolnavilor - mai ales a celor incurabili. Am citit odata scrisoarea unui tânăr invalid, în care acesta îi spunea prietenului său că tocmai aflase că nu mai are mult de trăit şi că nici măcar operaţia nu-l mai putea ajuta. Scria mai apoi că îşi amintea de un film pe care îl văzuse şi care contura portretul unui om care îşi aştepta moartea cu demnitate şi curaj. La vremea aceea, băiatul se gândise că e o mare realizare să îţi întâmpini moartea în acest mod. Acum - scria el - destinul îi oferea o şansă asemanatoare.
(…) Deţinutul care şi-a pierdut încrederea în viitor - în viitorul lui - e condamnat. Odată cu pierderea credinţei în viitorul său, el îşi pierdea şi tăria sa spirituala; se lăsa să decadă şi ajungea pradă degradării fizice şi sufleteşti.
“Lucrul de care aveam cu adevărat nevoie era o schimbare fundamentală a atitudinii noastre faţa de viaţă. A trebuit să învăţăm noi înşine, ba încă a trebuit să-l învăţăm şi pe semenul nostru disperat că ceea ce conteaza cu adevarat este nu ceea ce aşteptam noi de la viaţa, ci mai degraba ceea ce viaţa aşteptă de la noi. Trebuia să încetăm a ne mai întreba care este sensul vieţii şi, în schimb, să ne gândim că noi înşine eram întrebaţi asta de către viaţă - zi de zi şi ceas de ceas. Răspunsul nostru trebuia să constea nu în pălăvrăgeala şi meditaţie, ci în acţiune justa. La urma urmei, viaţa înseamna să îţi asumi responsabilitatea de a găsi răspunsul just la problemele acesteia şi de a face faţa sarcinilor pe care ea i le trasează fiecăruia dintre noi.
Aceste sarcini, şi de aceea şi sensul vieţii, difera de la om la om şi de la o clipa la alta. Aşadar, este cu neputinţă să defineşti sensul vieţii la modul general. Întrebărilor despre sensul vieţii nu li se poate răspunde niciodată prin declaraţii exhaustive. “Viaţa" nu este ceva vag, ci ceva foarte real şi concret, tot aşa cum şi sarcinile vieţii sunt la fel de reale şi de concrete. Ele alcătuiesc destinul omului, care este diferit şi unic pentru fiecare individ în parte. Nici un om şi nici un destin nu pot fi comparate cu un alt om şi cu un alt destin. Nici o împrejurare nu se repetă, şi fiecare situaţie cere un alt răspuns. Câteodată, situaţiile în care omul se găseşte îi pot cere să-şi modeleze propria soarta prin acţiune. Alteori, e mai avantajos pentru el să facă uz de şansa de a contempla şi de a realiza în acest fel valori lăuntrice. Alteori, omului i se poate cere să îşi accepte pur şi simplu soarta şi să-şi ducă crucea. Fiecare situaţie se distinge prin unicitatea ei şi întotdeauna există doar un singur răspuns corect la problema pe care o ridica situaţia repectivă.
Când omul descoperă ca destinul lui este să sufere, va trebui să-şi accepte suferinţa ca fiind propria misiune; singura şi unica lui misiune. Va trebui să realizeze faptul că până şi în această suferinţă a sa, el este unic şi singur în întregul univers. Nimeni nu-l poate scuti de suferinţa lui sau nu poate să sufere în locul său. Singura lui şansa ţine de modul cum îşi poarta povara”. (Cf. Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, 2009, trad. de Silvian Guranda).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu