Sfântul Martin din Tours (316-397), episcop



Sfântul Martin din Tours



„Soldat prin forţă, episcop prin datorie, călugăr prin alegere” (E. Lodi, I Santi del calendario romano, Ed. Paoline, Cinisello Balsamo 1990, p. 580).

Relatarea pe care Sulpicius Severus ne-o prezintă despre copilul Martin pare o poveste a zilelor noastre. Avea doar 10 ani când a fugit de acasă. O fugă inexplicabilă, dacă suntem atenţi la spusele părinţilor, deoarece familiei nu-i lipsea aproape nimic.

Îl voiau soldat

Tatăl său părăsise Panonia – actuala Ungarie – pentru a se stabili la Ticinum, actuala Pavia. Aici primise, ca recompensă pentru serviciul prestat imperiului în calitate de tribun, o splendidă fermă. Acum, sclavii cultivau acel pământ fertil şi îi asigurau un venit de invidiat, şi singura preocupare era aceea de a-i prevedea un viitor sigur fiului lor, Martin, copil foarte energic, care, cu siguranţă, ar fi făcut cinste carierei militare. Nu întâmplător îl numise Martin, micuţul Marte, zeul războiului.

Se părea însă că meseria de soldat nu atrăsese prea mult simpatia copilului, dacă aşa de curând a voit să-şi scoată nasul dincolo de hotarele domeniului părintesc. Norocul său a fost că a întâlnit o familie de creştini, care, după ce l-au primit şi l-au ospătat, înţelegând că nu doreşte să se întoarcă curând acasă, au avut răbdare cu el şi l-au găzduit un timp. A-l scoate pe uşă afară putea însemna a-l abandona unor lucruri neplăcute şi a-l pune în faţa unei periculoase aventuri.

Aşa s-a întâmplat că Martin a cunoscut un ambient foarte diferit de cel în care trăise până în acel moment. Raporturile între persoane nu erau ca acelea existente între tatăl şi servitorii săi, şi apoi aici cu toţii erau mulţumiţi. A descoperit că nu numai acea familie, care îi era prietenă, dar şi altele trăiau la fel: erau creştini. A voit să-i imite şi a devenit astfel catecumen, asumându-şi trăirea vieţii evanghelice, adică iubirea unicului şi adevăratului Dumnezeu şi a aproapelui. După ce, cu multă delicateţe, prietenii săi l-au făcut să înţeleagă că era necesar, totuşi, să se întoarcă acasă, pentru a nu produce o durere prea mare mamei şi tatălui său, care, dincolo de pasiunea sa militară, avea şi el o inimă de aur.

Copilul s-a lăsat convins şi s-a întors pe drumul său, dar, de acum, în inima sa intrase o lumină care îl făcea să viseze că va creşte foarte repede şi îşi va concretiza proiectele sale.

La întoarcere, a fost bine primit, deoarece tatăl a considerat acea fugă o simplă extravaganţă adolescentină, pe care foarte curând disciplina militară avea să i-o scoată din minte. La 15 ani, conform cu obiceiul timpului, Martin, fiul unui tribun, avea onoarea să îmbrace uniforma militară pentru a-şi începe prestigioasa carieră. A încercat din nou să fugă, dar în zadar: de această dată, a fost luat de păr şi obligat să se supună legii romane, care în această privinţă nu era deloc îngăduitoare. Chiar dacă nu-i făcea plăcere, a ajuns legionar în cavalerie, a îmbrăcat armura, coiful, a primit sabia şi lancea şi a fost acoperit cu o superbă haină albă căptuşită pe dedesubt cu lână albă de oaie. I s-a acordat şi o ordonanţă, un sclav care era în totalitate în slujba sa.

A crezut foarte serios în evanghelie

 

Încredinţat corpului de lăncieri din Sabaria, a fost trimis în Galia, la Reims, şi apoi la Amiens. Tocmai în acest ultim oraş, tânărul soldat, în iarna anului 338, în timpul unei nopţi, pe când îşi făcea rondul, s-a trezit faţă în faţă cu un sărac ce tremura de frig. Fără să se gândească de două ori, şi-a rupt în două mantia sa şi a dat jumătate din ea săracului. Nu-i spuseseră lui creştinii că nu mai există nici sclav, nici om liber, deoarece cu toţii suntem una în Cristos? Dacă legea îl obliga să se facă soldat, nu putea să-l împiedice să-şi trăiască credinţa, când însuşi împăratul o recunoscuse oficial ca fiind adevărată. Sulpicius Severus povesteşte că, în aceeaşi noapte, Isus i-a apărut îmbrăcat în jumătatea de mantie pe care o dăduse săracului.

Nu putem verifica istoricitatea acestei apariţii, dar reţinem faptul că Martin, doar catecumen, trăia legea iubirii tratându-l ca pe un egal pe sclavul său şi câştigându-şi stima şi respectul tuturor, chiar şi a tribunului. 

În sfârşit, în timpul privegherii pascale din 339, la vârsta de 22 de ani, a primit Botezul, deşi a mai rămas în armată pentru încă câţiva ani. Ocazia de a abandona viaţa militară i-a fost oferită când legiunea sa era pe punctul de a intra în luptă împotriva trupelor france. Cu o zi înainte, a avut loc întâlnirea legionarilor care fuseseră adunaţi pentru a-şi primi gratificaţia pecuniară şi pentru a fi instruiţi cum se cuvine.

Martin nu s-a prezentat ca să primească banii, semn clar că nu voia să lupte. A fost îndată arestat şi, spre norocul său, după doar o zi, duşmanii au cerut pace şi totul s-a terminat cu o sărbătoare. Martin a fost repus în libertate şi tribunul său l-a lăsat să plece.

Sub conducerea sfântului Ilariu

În 350, îl regăsim la Poitiers, pentru a-şi completa formarea sa creştină sub conducerea înţeleaptă a episcopului Ilariu. Figura acestui păstor, om învăţat, apărător al adevăratei credinţe, admirator al fecioriei, a avut o mare influenţă asupra tânărului Martin, care, în urma invitaţiei sale, a acceptat să fie sfinţit exorcist.

În 350, îl regăsim la Poitiers, pentru a-şi completa formarea sa creştină sub conducerea înţeleaptă a episcopului Ilariu. Figura acestui păstor, om învăţat, apărător al adevăratei credinţe, admirator al fecioriei, a avut o mare influenţă asupra tânărului Martin, care, în urma invitaţiei sale, a acceptat să fie sfinţit exorcist.

Cu binecuvântarea episcopului său, Martin s-a întors să-i viziteze pe părinţii săi, care erau de acum în vârstă, în speranţa că le va putea transmite credinţa sa. Mama a primit-o cu bucurie şi s-a botezat; pe tatăl său, însă, deşi îi respecta alegerea, nu a reuşit să-l convingă că întreaga viaţă a crezut într-o religie falsă, ba chiar şi-a exprimat nedumerirea că învăţătura creştină, considerată tot timpul că subminează ordinea publică, a reuşit să intre în capul fiului său până la a-l determina să abandoneze glorioasa carieră spre care îl îndreptase. Dar ce putea face, dacă până şi împăraţii urmau de acum aceste ciudate noutăţi venite din Orient? 

Apoi, Martin şi-a vizitat oraşul său natal, Sabaria, unde, de un anumit timp, ajunsese şi credinţa creştină. Spre surprinderea sa, episcopul îmbrăţişase erezia ariană. El a căutat să-l readucă la adevărata credinţă cu aceleaşi argumente folosite de Ilariu, dar fără succes. În plus, concetăţenii, instigaţi de episcop, l-au maltratat şi l-au expulzat din oraş.

La întoarcere în Italia, a aflat că şi episcopul său fusese izgonit din Poitiers, din cauza ereticilor. S-a convins atunci că lumea păgână, care nu dispăruse, şi cea eretică în expansiune s-ar fi putut converti nu atât prin limbajul vehement al polemicilor, cât prin acela mai convingător al evangheliei trăite. Pentru aceasta, s-a retras în Insula Gallinara. pe coasta ligură, pentru a duce viaţă de pustnic.

Preot, da, dar pentru oamenii săraci

Când, însă, a aflat că Ilariu se întorsese la conducerea comunităţii, a alergat din nou la Poitiers. Cei doi şi-au povestit multe lucruri privind problemele Bisericii cauzate de episcopii care erau mai interesaţi să fie pe placul împăratului decât să-şi împlinească misiunea. Ilariu i-a propus lui Martin să accepte diaconatul şi apoi preoţia. Sfântul episcop, probabil, se gândea să-şi pregătească un succesor. Martin s-a lăsat convins, dar cu condiţia să poată trăi ca ascet şi să se dedice evanghelizării oamenilor simpli de la ţară. 

Până în acel moment, de fapt, creştinismul se răspândise, înainte de toate, în oraşe pe căi consulare şi obţinuse succese importante atât între oamenii simpli, cât şi între nobili şi literaţi, lucru favorizat şi de impulsul venit din acordul împăratului. La ţară, însă, masele de ţărani şi de sclavi rămâneau puternic legate de religia tradiţională şi evanghelizarea se prezenta ca o urgenţă.

Martin avea în inima sa un sentiment aparte privind soarta oamenilor săraci şi, pe lângă pasiunea pentru viaţa monastică, el a alimentat-o şi pe aceea pentru evanghelizarea săracilor. Experienţa sa de călugăr păstor a fost preluată apoi şi de alţii, începând cu sfântul Patriciu, şi a adus multe roade în Biserică.

Cu acest proiect în suflet, de acord cu Ilariu, s-a retras în localitatea Ligugé, într-o casă de ţară, proprietate a episcopului, şi care funcţiona drept casă de formare – cum s-ar spune astăzi – pentru catecumeni. Acolo, Martin întrupa carisma de călugăr şi, în acelaşi timp, evangheliza satul cu mult succes, în timp ce în împrejurimi se răspândea deja faima sfinţeniei sale.

Episcop pe neaşteptate 

În 371, a sosit un grup de creştini care l-au rugat să meargă să viziteze o doamnă ce era pe moarte într-o căsuţă de ţară. Martin i-a urmat în grabă, dar pe drum au apărut din tufişuri oameni înarmaţi, care l-au obligat să-i urmeze, explicându-i că fuseseră trimişi de comunitatea creştină din Tours, care, rămasă fără episcop, l-a ales ca păstor.

Sosiţi în oraş, s-au îndreptat spre biserică, unde, împreună cu credincioşii, erau şi episcopii din oraşele vecine, chemaţi tocmai pentru a-l consacra pe noul ales. Nu au lipsit însă şi unele contestaţii, înainte de toate, printre episcopi, care nu-l considerau demn pentru episcopat pe un călugăr cu aspect neplăcut şi prost îmbrăcat. În realitate, nu aspectul extern al lui Martin, ci stilul său de viaţă era cel care îi deranja, deoarece el constituia o dojană tacită asupra conduitei lor. Dar nimeni, nici episcopii, nici Martin însuşi, nu a putut să se sustragă voinţei poporului care, în biserică, continua să-l aclame ca episcop.

Noul episcop, în vârstă de 54 de ani, cu o sănătate de fier, s-a pus îndată pe treabă, având un concept destul de amplu, „nou şi personal, deseori grandios” cu privire la misiunea sa. Nu s-a limitat la teritoriul restrâns al Tours-ului, ci i-a trecut curând hotarele; şi nici nu s-a închis în interiorul comunităţii sale de ţărani, neşlefuiţi şi superstiţioşi, pe care el îi iubea cu o dragoste imensă, ci a ştiut, cu prudenţă, să treacă peste spaţii şi să lucreze în vastul câmp politic al imperiului, călătorind până şi la curtea imperială din Trier şi evanghelizând oraşele pe unde trecea.

Dar pentru o operă de evanghelizare serioasă, era nevoie de bărbaţi şi de femei bine pregătiţi în doctrină şi în practica vieţii creştine. Martin vedea dezastrele ereziei ca o consecinţă a ignoranţei clerului şi a aspiraţiei clericilor de a fi asimilaţi claselor nobile, în loc să se considere ucenici ai lui Cristos. Urmând exemplul lui Eusebiu de Vercelli, a lui Ambroziu din Milano şi a altor episcopi, a avut grijă şi de formarea clerului. 

Dacă, într-un prim moment, lăsând mănăstirea din Ligugé, s-a gândit să locuiască împreună cu vreun călugăr într-o căsuţă din lemn lângă biserica sa, pentru a fi aproape de oameni, foarte curând şi-a dat seama că nu ar fi putut astfel să-şi desfăşoare cu rod ministerul său. Cu o intuiţie de strateg, el a fondat Mănăstirea “Marmoutier” într-o minunată câmpie de-a lungul râului Loira, la două mile de Tours. Vocaţiile nu lipseau, dimpotrivă, erau din ce în ce mai numeroase.

Mănăstirea nu avea o regulă scrisă. Călugării locuiau în căsuţe de lemn sau în grote naturale sau artificiale, foarte numeroase în acel loc. Contrar tradiţiei, ei nu trebuiau să se ocupe de muncile manuale, cu excepţia celor indispensabile pentru a supravieţui, dar în afara timpului dedicat rugăciunii, trebuiau, înainte de toate, să transcrie codice: Sfânta Scriptură, scrierile sfinţilor părinţi şi diferite comentarii asupra cuvântului lui Dumnezeu.

Înainte de toate, tinerii trebuiau să se specializeze în această meserie, deoarece era convins că numai printr-o viaţă ascetică şi prin instruirea la credinţă, Biserica ar fi avut prezbiteri şi episcopi la înălţimea ministerului lor. Marmoutier, de fapt, se poate considera unul dintre primele centre de formare a clerului. Aici s-au convertit şi s-au antrenat la viaţa creştină Sulpicius Severus şi acel celebru literat Paulin, care mai apoi a devenit episcop de Nola, în Campania.

Pare incredibil, dar tocmai un om venit din lumea militară şi fără şcoli superioare a fost cel care a dat un impuls extraordinar studiilor. „Şi de la început – scrie pe drept Régine Pernoud – se poate prevedea ce va fi mai târziu scriptorium din Tours, unul dintre cei mai celebri şi importanţi din evul mediu timpuriu şi apoi din perioada carolingiană”, pe lângă cele din Corbie şi Bobbio, care s-au născut mult timp mai târziu. Chiar şi învăţatul arhiepiscop de York, Alcuin, a voit să se oprească pentru câteva zile la Marmoutier, pentru a admira acest izvor de cultură.

A inventat vizitele pastorale

Dar acţiunea pastorală a lui Martin nu se oprea la lumea monastică şi la promovarea culturii. El a inaugurat între episcopi practica rămasă vie încă şi astăzi a vizitelor pastorale. Ştia că oamenii de la ţară nu se mutau cu uşurinţă, ei fiind ocupaţi în multiplele lucrări ale pământului. Luând atunci cu sine doi sau trei călugări preoţi, se ducea pe jos sau călare sau cu o barcă, oprindu-se acolo unde găsea o aglomerare mai mare de case sau o simplă fermă. Prezenţa călugărilor atrăgea curiozitatea plină de respect a tuturor, şi Martin avea astfel posibilitatea de a se interesa de problemele lor, punându-se în serviciul lor prin sfaturile sale, şi proclamându-le evanghelia, vestea cea bună pe care Domnul a destinat-o pentru toţi, nu numai locuitorilor oraşelor. La început, cu mult tact, dar în unele ocazii cu multă energie, le arăta cum forţele naturii – acelea de care ei se temeau şi le adorau ca divinităţi, în copaci şi în fenomenele atmosferice – nu erau altceva decât simple creaturi, puse în slujba noastră de singurul Dumnezeu adevărat, Creatorul şi Părintele nostru.

Când într-un loc se forma un frumos grup de convertiţi, el îl lăsa acolo pe unul dintre însoţitorii săi, pentru a asigura pe mai departe formarea neofiţilor. Se năşteau în acest mod acele comunităţi creştine care mai târziu se vor numi parohii.

O altă iniţiativă a sa a fost fondarea de mici mănăstiri rurale, înainte de toate, bărbăteşti, dar şi femeieşti. Acest lucru a fost foarte important pentru contactul ţăranilor cu carisma călugărească, cu avantaje de ambele părţi: creşteau vocaţiile pentru mănăstire şi, între ţărani, se răspândea credinţa şi cultura.

Cu această activitate pastorală, Martin a depăşit hotarele diecezei sale, nu din dorinţa de mărire, ci din spirit misionar, uneori din proprie iniţiativă, alteori pentru că primea chemarea din partea locuitorilor. Nu invada niciodată teritoriul altor episcopi, intrând fără invitaţie în oraşele lor, ci numai în spaţiile rurale care erau ţinuturi de misiune. Tocmai prin înmulţirea acestor comunităţi ale lui Martin, s-a înfăptuit şi evanghelizarea în Galia rurală a secolelor IV şi V.

Apărătorul celor slabi

Un lucru nu era acceptat de Martin: nedreptatea, oprimarea, înainte de toate, cea exercitată din motive politice, chiar dacă îmbrăca aparenţa religioasă. El reţinea ca datorie a lui de episcop să-i apere pe cei mai slabi, chiar în faţa celor puternici.

Maximus, după ce l-a ucis pe împăratul Graţian, uzurpându-i postul, l-a însărcinat pe Avician, deja vicar al Africii, să străbată Galia şi să-i aresteze şi să-i ucidă pe toţi adversarii politici. Comisarul imperial a ajuns la Tours, ducând după sine o mulţime de prizonieri, şi dispunând deja o serie de torturi prin care să-i facă să moară. Oraşul era îngrozit în faţa unei atari cruzimi. Martin s-a prezentat în timpul nopţii la palatul comisarului şi a schimbat situaţia. Nimeni nu a povestit ce i-a spus lui Avician, dar acesta nu numai că nu şi-a mai pus în practică cruda represiune, dar a devenit prieten al episcopului, spre mai marea bucurie a locuitorilor din Tours.

Martin, ca şi Ambroziu, la momentul oportun, a ştiut să ţină piept chiar şi împăraţilor. Şi-a dat seama că episcopii şi împăratul îi persecutau pe Priscilian, din Spania, şi pe urmaşii săi, acuzându-i de erezie nu atât din ataşament faţă de credinţa dreaptă, cât din invidie faţă de viaţa sa ascetică, ce se opunea vieţii libertine de la curte şi a atâtor episcopi. „Unul era declarat eretic – scria Sulpicius Severus – numai pe baza palorii feţei şi a sărăciei hainelor sale, şi nu datorită credinţei sale”. Intervenţia energică a episcopului de Tours a fost aceea care, deşi se opunea ereziei, l-a împiedicat pe împărat să ordone un masacru împotriva priscilianilor din Spania.

A murit la datorie

Spre finele anului 397, în timpul toamnei, Martin era în vizită pastorală la Candes, pentru a aduce pacea între prezbiterii acelei comunităţi. Abia îşi încheiase acea misiune, când a fost cuprins de o febră neaşteptată. Şi-a dat seama că va muri.

Sulpicius Severus este cel care ne-a transmis acest dialog între episcopul muribund şi fiii săi spirituali. Discipolii săi, într-un glas şi plângând, îl implorau să ceară de la Dumnezeu vindecarea: „Ştim că tu doreşti să te întâlneşti cu Cristos, dar meritele tale sunt la loc sigur şi nu se diminuează dacă amâni. Ai mai degrabă milă de noi şi nu ne lăsa”. 

Martin, mişcat de aceste cuvinte, s-a adresat lui Dumnezeu şi l-a rugat: „Doamne, dacă tu crezi că eu sunt încă necesar poporului tău, nu refuz munca: să fie voia ta!“ Apoi, regăsindu-şi limbajul său militar, a adăugat: „Doamne, nu refuz munca, dacă tu îmi porunceşti să fiu de pază în tabăra ta, voinţa ta, Doamne, este şi binele meu”. Dar ceasul lui sosise şi, de aceea, a adormit în Domnul.

Drumul trupului său neînsufleţit spre Tours a fost un triumf, deoarece mulţimea sporea din ce în ce mai mult, pe măsură ce cortegiul se apropia de oraş. Din voinţa sa, a fost înmormântat în cimitirul comun şi în pământul gol, aşa cum se potrivea unui călugăr, dar foarte curând, pe acel mormânt s-a ridicat o biserică şi Martin a continuat peste veacuri să vorbească despre evanghelia vie nu numai turonilor din Galia, ci şi lumii întregi. De fapt, era primul creştin care nu a fost martir şi care primea cinstea altarelor în Biserica din Occident.

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3403/Sf-Martin-din-Tours-ep-.aspx).