† Preasfânta Treime (C): Duhul – învăţător al adevărului (omilie)

 

Ioan 16,12-15: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹² "Multe lucruri aş mai avea de spus, dar acum nu le puteţi înţelege. ¹³ Însă când va veni Duhul adevărului, el vă va ajuta să înţelegeţi tot adevărul. De fapt, el nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va face să cunoaşteţi cele viitoare. ¹⁴ El mă va preamări pe mine, pentru că va lua din ceea ce este al meu şi vă va face cunoscut vouă. ¹⁵ Tot ce are Tatăl este al meu; de aceea am spus că va lua din ceea ce este al meu şi vă va face cunoscut vouă".

 

 

OMILIE

 

 

Fragmentul foarte scurt al evangheliei (In 16,12-15), propus de liturgie în duminica Sfintei Treimi, poate fi considerat ca o fereastră – abia deschisă, dar foarte preţioasă – care ne permite să dăm o privire în interiorul misterului lui Dumnezeu.

 

În fragmentul evanghelic, Isus este unicul ce vorbeşte la persoana întâia, şi vorbeşte despre Tatăl, despre sine însuşi şi despre Duhul sfânt.

 

„Tot ceea ce are Tatăl este al meu”: afirmaţie îndrăzneaţă, pe care numai Isus o poate face. Afirmaţie îndrăzneaţă, şi totuşi foarte umilă. Dacă Fiul poate spune că tot ceea ce posedă Tatăl este al său, aceasta este numai pentru că a primit: intima relaţie dintre Tatăl şi Fiul este în ordinea iubirii şi a darului, nu a pretenţiei şi a mândriei. Centralitatea lui Isus – Fiul devenit om – trebuie subliniată, dacă vrem să înţelegem cu adevărat ceva din Dumnezeu. Tatăl nu este accesibil decât Fiului şi în Fiul. În el (concret în persoana sa şi în existenţa sa istorică, în faptele sale, în cuvintele sale, în ascultarea sa) Dumnezeu s-a apropiat de noi, poate fi atins şi cunoscut şi ne-a arătat tot chipul său de Tată.

 

Isus vorbeşte şi despre Duh, despre figura sa şi despre funcţia sa. Duhul îi va conduce pe ucenici la înţelegerea adevărului pe care acum nu sunt în stare să-l cuprindă. Va asista comunitatea în datoria dificilă de a uni fidelitatea şi noutatea, memoria şi reînnoirea. Mai ales este afirmată dependenţa sa de Isus. S-ar spune că Duhul reia, în venirea sa între noi, aceeaşi atitudine însuşită de Fiul, care nu a venit să spună cuvintele sale, nici să caute propria glorie, dar să povestească ceea ce a auzit de la Tatăl: în acelaşi fel se comportă Duhul faţă de Isus: „Mă va preamări pentru că va lua din ce este al meu şi vă va arăta”. Cu o precizare: învăţătura Duhului este o „conducere spre şi în interiorul plinătăţii adevărului” (acesta este sensul expresiei greceşti). Aşadar o cunoaştere interioară, progresivă, şi personală.

 

Dar Duhul va revela şi lucrurile viitoare. Nu înseamnă că Duhul ne va revela cronica viitorului, dar că ne va ajuta să facem o lectură a istoriei prezente în lumina concluziei sale, adică în lumina istoriei lui Isus, care este dezvelirea viitorului. Dacă am citi istoria închişi în prezent, ar trebui să tragem concluzia că iubirea este învinsă. Am da dreptate lumii şi nu i-am da dreptate lui Isus. Dar dacă citim istoria în lumina concluziei sale, adică în lumina judecăţii lui Dumnezeu care a avut deja loc în Isus, atunci putem conchide că cea care învinge, chiar dacă astăzi este înşelată şi răstignită, este iubirea.

 

Trăind în acest mod – exact cum a trăit Isus – comunitatea creştină devine partener terestru, vizibil şi eligibil al sfintei Treimi (c. 17). (don Bruno Maggini [03.06.2007]; sursa: http://www.qumran2.net; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Rugăciunea nu este o opţiune, ci o necesitate

Alpe di Siusi - Altopiano delle Dolomiti (Italia)

Rugăciunea nu este o opţiune, ci o necesitate. Fără rugăciune nu există înţelegere, nu există sens pentru noi, creaturile umane. Pentru mine, rugăciunea este cuvântul care salvează, care însănătoşeşte.

Este necesar să ne rugăm mereu, cu intensitate.

Nu trebuie să obosim niciodată s-o facem, ci să fim mereu bucuroşi, mulţumind mereu.

Nu trebuie să fii călugăr ca să te rogi des; mai ales noi, oamenii activi, persoane care muncesc, care au o profesie, trebuie s-o facă.

Nu este greu. Amintiţi-vă de Dumnezeu, spune sfânta Evanghelie. Eu prefer să mă gândesc la Dumnezeu, plecând de la orice activitate pe care o desfăşor în timpul unei zile, fie atunci când întâlnesc persoane la biroul meu care suferă de nevroză, fie atunci când lucrez la câmp şi privesc natura. În afară de a ne gândi la Dumnezeu, putem să-i vorbim mai des. Poate nu cu voce tare, ci într-un colocviu interior, imperceptibil pentru ceilalţi, vorbindu-i pur şi simplu cum am vrea să-i vorbim unui tată, unei mame.

Am reuşit să îmbunătăţesc starea unor persoane, învăţându-i să vorbească cu Dumnezeu, cu Isus Cristos, cu Duhul Sfânt, să-şi manifeste sentimentele faţă de Sfânta Treime.

Să vorbiţi cu Dumnezeu, lăudându-l, glorificându-l, aducându-i mulţumiri.

Să fiţi mereu cu el.

Să-i vorbiţi despre persoanele pe care le întâlniţi, să-i împărtăşiţi gândurile, dorinţele, suferinţele, speranţele.

Pentru a vă ruga des este de mare ajutor aşa-numita „rugăciune a lui Cristos”, după cum o numesc creştinii din Orient şi care constă în a pronunţa formula sacră sau o rugăciune pe ritmul propriei respiraţii. Este foarte utilă acelora care au o viaţă foarte activă.

Un alt sfat pentru a vă ruga des este acela de a repeta adesea, în timpul unei zile, fraze liturgice sau versete din Biblie care v-au impresionat în mod deosebit. Şi aceste fraze pot fi pronunţate în ritmul inspiraţiei şi expiraţiei. (Valerio Albisetti, Vindecarea prin meditaţia creştină. Un nou mod de a ne ruga, Editura Pauline, 2012).

Giulgiul din Torino. Patimile lui Cristos, patimile omenirii (de D. Sergio Dall Antonia) – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/05/giulgiul-din-torino-patimile-lui-cristos-patimile-omenirii-de-d-sergio-dall-antonia.pdf

Paradoxul parabolelor lui Isus (de Tereza-Brânduşa Palade)

 

 

Cartea lui Andrei Pleşu intitulată simplu Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste ar trebui, poate, citită „începând cu sfârşitul“, întrucât e posibil ca substanţa originalităţii ei să stea tocmai în stilul „anti-exegetic“, în încercarea de a semnala paradoxalul şi neprevăzutul, în loc de a decripta, din lectura fiecărei parabole, un mesaj moral pedant sau o „reţetă de fericire“ asezonată cu clişee propagandistice. O asemenea ispită, deşi străină de mizele oricărei exegeze biblice autentice, care nu se lasă de obicei înregimentată de un „program ideologic“, fie el şi eclezial, este în schimb prezentă atunci când exegeza e confiscată de pasiunea secundară pentru moralism, în detrimentul acelei pasiuni care, în cuvintele lui Kierkegaard, suspendă teleologic eticul – adică în detrimentul credinţei. Autorul clarifică cel mai bine în finalul lucrării sale, în textul intitulat „Critica raţiunii exegetice“, rezerva sa de a oferi „material bibliografic“ pentru un compendiu evanghelic de bună purtare şi îşi exprimă dorinţa de a deschide, în schimb, o cale interogativă spre misterul învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu, care „înnebuneşte“ mintea luminând-o cu sensuri care produc bucuria inimii.

Cămașa lui Cristos (de Douglas Lloyd) - PDF

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/camasa-lui-cristos-de-douglas-lloyd.pdf

Douglas Lloyd

 

CĂMAŞA LUI CRISTOS

 

 Cămașa lui Cristos, romanul lui Lloyd C. Douglas a ramas de-a lungul anilor un besteller absolut, tiparit in zeci de milioane de exemplare. Este bine-cunoscuta poveste a omului care a câstigat cămașa lui Cristos la un joc de zaruri. Marcellus, un ofiter roman, câstiga la zaruri cămașa lui Cristos. În scurt timp, pornește în căutarea adevărului despre cămașa Nazarineanului – o preocupare care îl va conduce către rădăcinile și esența creștinismului și va înfățișa cititorului, în culori vii, lumea Romei antice.

 

O poveste mereu actuală, despre aventura, credința și iubire, despre năzuințele adânci ale sufletului, dar și despre mântuirea lui. De-a lungul acestei aventuri, atât Marcellus, cât și cititorul sunt siliți să-și analizeze credința și să-și evalueze standardele după care și-au trait viața.

 

Primele însemnări despre Camasa lui Cristos sunt cuprinse în Noul Testament și au fost scrise de cei patru evangheliști: Matei, Marcu, Luca și Ioan. Cea mai completa și mai convingatoare descriere îi aparține lui Ioan care menționeaza că la piciorul crucii, după ce și-au împarțit celelalte veșminte, soldații romani au tras la sorți, pentru a nu taia în bucați camașa cea fără cusătură:

 

„După ce soldații l-au răstignit pe Isus, au luat hainele lui și au făcut patru părți, fiecărui soldat o parte, și tunica. Însă tunica era fără cusătură, țesută dintr-o bucată, de sus [până jos]; așadar, au zis unii către alții: «Să nu o rupem, ci să tragem la sorți pentru ea, a cui să fie». Aceasta ca să se împlinească Scriptura: Au împărțit între ei hainele mele și pentru tunica mea au aruncat zaruri. Soldații au făcut acestea” [Ioan 19,23-24]).

 

 

O introducere

 

Andrew M. Greeley

 

Când am citit Cămașa lui Cristos, aveamvreo 14 ani și eram prin clasa a VIII-a. Cartea a avut asupra mea o influenţă hotărâtoare. Această introducere pe care o scriu la o nouă ediţie este, probabil, o modalitate de a-mi achita o datorie de mult uitată faţă de Lloyd C. Douglas.

 

Cămașa lui Cristos a fost primul roman pe care l-am citit în viaţa mea și mi-a schimbat concepţia despre religie, despre ficţiune și despre relaţia care poate exista între cele două. De-a lungul anilor, am continuat să meditez la această relaţie, mai ales după ce am început să-i devorez pe așa-numiţii romancieri catolici despre care se discuta foarte mult în Biserică pe vremea când eram tânăr: Graham Greene, Evelyn Waugh, François Mauriac, George Bernanos, Leon Bloy. În sfârșit, după patruzeci de ani, când eu însumi m-am apucat să scriu beletristică, această activitate a fost consecinţa unui proces intelectual și imaginativ care a început cu lectura romanului Cămașa lui Cristos.

Sfânta Rita din Cascia, călugăriţă

Sfânta Rita din Cascia

 

Privită de aproape, fără haloul legendei, ne dezvăluie chipul foarte uman al femeii care nu a trecut indiferentă prin faţa tragediei durerii şi a mizeriei materiale, morale şi sociale. Existenţa sa pământească ar putea fi de ieri, ca şi de astăzi. Ea s-a născut în anul 1381 într-un colţ îndepărtat al Umbriei, la Roccaporena. Crescută în teama faţă de Dumnezeu alături de bătrânii părinţi, le-a respectat în aşa măsură autoritatea, încât a renunţat la hotărârea de a se închide în mănăstire şi a acceptat să se unească în căsătorie cu un tânăr violent şi neastâmpărat, Paolo di Ferdinando. Biografiile sfintei ne prezintă un cadru de familie neobişnuit: o femeie blândă, ascultătoare, atentă să nu trezească susceptibilitatea soţului, ale cărui fapte rele le cunoaşte, dar suferă şi se roagă în tăcere.

Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos (de Isidor Chinez) – PDF

 

 

 https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/isidor-chinez-omul-c3aentre-pc483cat-c59fi-har-c3aen-scrierile-lui-georges-bernanos.pdf

 

Introducere

Georges Bernanos (1888-1948) face parte din acea pleiadă de scriitori – Leon Bloy, Charles Pégui, Paul Claudel, François Mauriac, Julien Green – care a dat o mare strălucire literaturii secolului al XX-lea. Scriitor catolic, ne-a lăsat un întreg ansamblu de opere în care, păstrând mereu simţul echilibrului creştin, a propus cu tărie dimensiunea religioasă a existenţei umane, teatru al confruntării continue dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi Satana, unde fiecare clipă a „sărmanei noastre vieţi” este marcată de „teribila prezenţă a divinului”. Scrierile sale sunt un apel exigent la valorile de care este în totalitate legat şi pentru care suferă şi se luptă atunci când sunt răsturnate, căci sunt valorile înrădăcinate în propria credinţă creştină. Pentru a înţelege virulenţa scrisului său, patosul cu care se exprimă, chiar „mâniile” sale pe care adesea nu le temperează, mi-am propus în capitolul I a acestei lucrări o scurtă incursiune în societatea timpului său pentru a-l vedea pe om, ca şi riscurile şi ameninţările prin care trece, teribilul pericol modern – un pericol de pierdere pentru omul însuşi – care îl determină pe Bernanos în spiritul său de credinţă trăită, în spiritul iubirii lui Cristos, să se ridice şi să ia poziţie, cel puţin profetică dacă nu şi sacerdotală.

 

Reluând mesajul evanghelic, Bernanos îl actualizează: sub pana sa, el reapare ca un ecou al unei realităţi inseparabile de ordinea vieţii şi de dimensiunile sale spirituale. Având acces prin credinţă la cunoaşterea adevărului, viaţa şi activitatea sa de scriitor sunt o comuniune cu acesta şi nu poate decât să devină o mărturie plină de încredere în puterea adevărului în faţa problemelor existenţiale cu care se confruntă omul modern, pe care vrea să-l ajute să se realizeze, dar nu pe calea autonomiei – care-i duce pe contemporanii săi la o cutremurătoare nelinişte şi disperare – ci pe calea încredinţării totale lui Dumnezeu.

 

În timpul nostru există o sensibilitate aparte la faptul că lumea şi oamenii sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă se complace să discute despre ademenirea tuturor de către rău. Refuzând a pune problema în sens metafizic şi teologic, psihologia, ştiinţele sociale şi cele ale comportamentului sunt angajate la nivel empiric în examinarea mecanismelor şi structurilor răului, cu speranţa că, o dată cunoscute, devine posibilă prezentarea strategiilor pentru depăşirea răului. Paralel cu aceasta, conştiinţa păcatului pare că se fărâmiţează. Dispariţia conştiinţei păcatului se constată în primul rând pe planul limbajului. Cuvântul „păcat” apare mai puţin frecvent decât mai înainte în vorbirea de fiecare zi. Însă problema nu stă propriu-zis aici. Indiciul cel mai elocvent este că şi în domeniul religios conceptele care disting omul ca păcătos par să piardă mereu mai mult din conţinutul lor concret. Cu toate acestea, a afirma că omul de astăzi, chiar cel credincios, nu mai are un simţ al realităţii păcatului ar fi fără îndoială o judecată pripită şi generalizată. Păcatul a devenit un fel de ceaţă. De cele mai multe ori încă se mai ştie că există ceva de felul acesta, dar adesea nu se mai ştie cum trebuie abordat la modul concret.

 

De aceea, este dificil chiar şi pentru un teolog să vorbească despre păcat în epoca modernă. Dar pentru un scriitor, nu poate fi nepopular să vorbească despre păcat şi despre har într-un limbaj literar? Nu există riscul de a nu fi înţeles sau chiar înţeles greşit? Şi totuşi, într-o epocă în care păcatul era clasificat more geometrico şi supus unui confesor-judecător într-o „hamartiologie” care pierduse contactul cu problemele reale şi prizonieră a unui simţ străin de sacru, Georges Bernanos vorbeşte şi scrie atât despre păcat cât şi despre har, asumându-şi rolul intelectualului laic – un rol hermeneutic – care să formuleze adevăruri vechi şi să le prezinte ca fiind foarte noi.

 

Momentul istoric trăit de Bernanos impunea această datorie ca exigenţă nouă şi urgentă. El simte că trebuie să regândească locurile comune. În acest sens, scrie pentru a face învăţătura constantă a Bisericii tot mai comprehensibilă şi mai aproape de omul contemporan şi de modul său de a se exprima; el ştie că asupra misterului păcatului inteligenţa omului nu a încetat niciodată să mediteze şi că are nevoie de o aprofundare, la care omul de litere poate să contribuie cu ajutorul limbajului şi imaginilor sale poetice. În scrierile sale sunt cuprinse valori religioase, culturale, sociopolitice, şi într-un astfel de spaţiu el poate spune mult, poate construi ipoteze, scenarii, face legături, imaginaţiei i se îngăduie şi i se deschid perspective vaste. De fapt, literatura vine în întâmpinarea acestei necesităţi. Aici trebuie făcut referinţă la „romanul păcatului”. Este adevărat că în literatura modernă François Mauriac este recunoscut ca romancierul păcatului, în timp ce Bernanos este considerat romancierul sfinţeniei, cu toate că romanele sale descriu erorile inimii umane coborând până în profunzimile abjecţiei sale prevestind toată puterea păcatului. Însă numai pe fundalul sfinţeniei şi harului vorbeşte Bernanos despre păcat, ca despre o pată întunecată pe un fundal alb pe care se revarsă o lumină strălucitoare. Aceasta este tema la capitolului al II-lea al lucrării de faţă.

Bernanos ne prezenta pe Satana sub chipul unui geambaş

 

 

Originalitatea lui Bernanos este de a ne prezenta pe Satana sub apariţia unui om pe care putem şi noi să-l întâlnim în viaţa noastră. Dacă marea forţă a diavolului este de a se face uitat în timpurile noastre, tactica lui Bernanos este exact de a ne provoca să-i recunoaştem existenţa printre noi a „Principelui acestei lumi”. În primul său roman, prezenţa Satanei este bine plasată în timp şi în spaţiu, este o prezenţă vizibilă, am putea spune chiar concretă, căci se întrupează luând chipul unui geambaş (maquignon). Abatele Donissan îl întâlneşte în timpul nopţii după ce a căutat îndelung drumul atunci când se întorcea în sat.

 

 

”Mi-a fost dat să te văd, pronunţa încet sfântul din Lumbres. Atât cât este posibil privirii omului, eu te văd. Te văd zdrobit de durerea ta, până la marginea nimicirii – care nu-ţi va fi acordată, o creatură supusă chinurilor! La acest ultim cuvânt, monstrul se rostogolea de sus în jos pe povârnişul drumului, şi se răsucea în noroi, tras de spasme oribile„ (Sous le soleil de Satan, OR, 179).

 

Autorul ne face să ascultăm împreună cu abatele Donissan râsul infernal al diavolului în faţa crucii al cărui ecou se va repercuta în râsul mamei devenită pe jumătate nebună în momentul în care nu a avut loc miracolul. De asemenea, în timp ce citim, suntem purtaţi în faţa dorinţei pe care o simte Satana de a se ascunde în inima unui om, de a sta acolo la cald, şi în acelaşi timp de a-l purta cu el în abisul său, de a cuprinde sufletele într-o îmbrăţişare carnală şi de a suferi la contactul cu partenerul său consacrat.

 

„Ai primit sărutul unui prieten, spune liniştit geambaşul, apăsând buzele sale pe dosul mâinii. Te-am umplut de mine, la rândul meu, tabernacol al lui Isus Cristos, dragă neghiobule! Nu te speria de aşa puţin: eu i-am sărutat pe alţii ca tine, mulţi alţii. Vrei să-ţi spun? Eu vă sărut pe toţi, treji sau adormiţi, morţi sau vii. Iată adevărul. Plăcerea mea este să fiu cu voi, mici oameni-dumnezei, aparte, creaturi atât de aparte! Vorbind deschis, vă părăsesc puţin. Voi mă purtaţi în trupul vostru obscur, pe mine, a cărui esenţă a fost lumina – în  [...]. Nimeni dintre voi nu-mi scapă. Aş recunoaşte după miros fiecare oaie din mica mea turmă” (Sous le soleil de Satan, OR, 174).

 

 

 „Mâinile voastre mi-au făcut destul rău... şi la fel fruntea voastră, ochii voştri şi gura voastră... Nu le-aş încălzi din nou niciodată: ele mi-au răcit de-a dreptul măduva, mi-au îngheţat oasele; sunt ungerile fără îndoială, mânjeala voastră sacră cu untdelemnuri consacrate – vrăjitorii” (Sous le soleil de Satan, OR, 169).

Pariul lui Pascal

 

„Deci voi spuneţi că noi suntem incapabili

de a cunoaşte dacă există Dumnezeu.

Şi totuşi ceea ce se spune este
fie că Dumnezeu există,
fie că Dumnezeu nu există,
mijlocia nu este posibilă.

Rămâne să vedem de ce parte ne vom aşeza.
Raţiunea, ziceţi voi, nu poate preciza
nimic din această chestiune.

Plutim într-un fel de haos infinit care ne separă.

Se joacă un loc la extremitatea acestei distanţe;

şi acolo va cădea faţa sau reversul.

Pe care pariaţi? [...]

Da, dar trebuie săpariezi;

asta nu-i după voinţă,

din moment ce ai intrat în joc.

[...] Deci de ce parte vă veţi aşeza?

Să punem în cumpănă câştigul

şi pierderea în caz că aţi lua partea credinţei

că Dumnezeu există.

Dacă câştigaţi, câştigaţi tot;

dacăpierdeţi nu pierdeţi nimic.

Deci pariaţi că există;

faceţi-o fără şovăire.

Da, trebuie să pariaţi”

 

(Pascal B., Pensées, Port-Royal, Paris 1670, trad. rom., Cugetări, Editura Ştiinţifică,Bucureşti 1992, 327-328).

Veni Creator Spiritus (cântec)

Veni Creátor Spíritus

1. Veni Creátor Spíritus,
Mentes tuórum vísita:
Implesupérna grátia
Quae tu creásti péctora.

2. Qui díceris Paráclitus,
Altísimi dónum Dei,
Fons vivus, ignis, cáritas,
Et spiritális únctio.

3. Tu septifórmis múnere,
Digitus paténae déxterae,
Tu rite promíssum patris,
Sermóne ditans gútera.

4. Accénde lumen sénsibus,
Infundeamórem córdibus,
Infírma nostri córporis
Virtúte fírmans pérpeti.

5. Hóstem repéllas lóngius,
Pacémque dones prótinus:
Ductóre sic te práevio,
Vitémus omne nóxium.

 

6. Per te sciámus da Patrem,
Noscámus atque Fílium
Teque utriúsque Spíritum
Credámus omni témpore.

7. Deo Patri sit glória,
Et Fílio, que a mórtuis
Surréxit, ac Paráclito,
In saeculórum sáecula.

Amen.



Partituri:
http://www.institute-christ-king.org/uploads/music/VeniCreator_885_alt.pdf


(în românește)

O, Duhule Sfânt creator

1. O, Duhule Sfânt creator,

Din cer coboară peste noi,
Revarsă harul sfințitor,
Transformă-ne-n ființe noi.

2. Tu ești numit Mângâietor

Și darul Domnului preasfânt,

Iubire, foc și viu izvor

Și alinare pe pământ.

3. Trimis de Tatăl iubitor,

Tu șapte daruri împărățești;

Cu-alesul dar al limbilor,

Pe cine vrei îl copleșești.

4. Aprinde-n simțuri vii lumini,

Ca dragostea să-și facă loc;

Ai neputinței noastre spini

Să-i arzi în al iubirii foc.

5. Alungă grabnic pe dușman,

Să fie pace între noi,

Condu-ne sigur la liman,

Feriți de-al relelor puhoi.

6. Pe Tatăl fă-ni-l cunoscut,

La fel, pe Fiul său iubit,

Tu, care, fără început,

Din ei purcezi necontenit.

7. Să fie Tatăl preamărit,

Precum în cer, și pe pământ,

La fel, și Fiul său iubit,

De asemenea, și Duhul Sfânt.

Amin.

Veni Sancte Spiritus - Sequentia (gregorian)

 

 

Veni Sancte Spiritus

(Sequentia)

 

Veni Sancte Spiritus,

et emitte caelitus,

lucis tuae radium.

 

Veni Pater pauperum,

veni dator munerum,

veni, lumen cordium.

 

Consolator optime,

dulcis hospes animae,

dulce refrigerium.

 

In labore requies,

in aestu temperies,

in fletu solacium.

O lux beatissima,

reple cordis intima,

tuorum fidelium.

 

Sine tuo numine,

nihil est in homine,

nihil est innoxium.

 

Lava quod est sordidum,

riga quod est aridum,

sana quod est saucium.

 

Flecte quod est rigidum,

fove quod est frigidum,

rege quod est devium.

 

Da tuis fidelibus,

in te confidentibus,

sacrum septenarium.

 

Da virtutis meritum,

da salutis exitum,

da perenne gaudium.

Amen, alleluia.

 

Partituri:

http://www.institute-christ-king.org/uploads/music/MassPentecost_lg.pdf