XXII (B): A venit o văduvă săracă

Regilor 17,10-16: În zilele acelea, ¹⁰ profetul Ilie a plecat spre Sarepta şi când a ajuns la poarta cetăţii a întâlnit acolo o văduvă care culegea vreascuri. El a strigat-o şi i-a spus: "N-ai vrea să-mi aduci într-un urcior puţină apă ca să beau?" ¹¹ Şi ea a plecat ca să scoată, dar el a strigat după ea: "Adu-mi şi o bucată de pâine". ¹² Ea a răspuns: "Mă jur pe Domnul Dumnezeul tău cel viu, că nu am pâine; am doar un pumn de făină într-un vas şi un pic de ulei într-un urcior. Strâng câteva vreascuri şi mă întorc să pregătesc pentru mine şi pentru fiul meu ceea ce a mai rămas; mai mâncăm o dată şi apoi vom muri". ¹³ Atunci Ilie i-a spus: "Nu-ţi fie frică. Mergi şi fă ce ai spus, dar mai întâi coace pentru mine o pâine mică şi adu-mi-o, apoi vei face pâine pentru tine şi pentru fiul tău. ¹⁴ Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: «Făina din vas nu se va termina şi uleiul din urcior nu va scădea, până în ziua în care Domnul va da ploaie pentru a uda pământul»". ¹⁵ Femeia a mers să facă ceea ce i-a cerut Ilie; şi multă vreme profetul, ea însăşi şi fiul ei au avut ce mânca. ¹⁶ Făina din vas nu s-a terminat şi uleiul din urcior n-a scăzut, aşa cum a vorbit Domnul prin gura lui Ilie.

 Evrei 9,24-28: Fraţilor, ²⁴ Cristos n-a intrat într-un sanctuar construit de oameni, care nu poate să fie decât o prefigurare a celui adevărat, ci chiar în ceruri, pentru a fi mereu mijlocitorul nostru în faţa lui Dumnezeu. ²⁵ El nu a repetat de mai multe ori jertfa sa, ca marele preot, care în fiecare an intră în sanctuar şi oferă sânge, dar nu pe al său propriu; ²⁶ în acest caz, Isus ar fi trebuit să sufere de mai multe ori, de la întemeierea lumii. Dimpotrivă, acum - la împlinirea timpurilor - Cristos a venit ca să distrugă păcatul, jertfindu-se o dată pentru totdeauna. ²⁷ Aşa cum omul moare o singură dată - apoi se prezintă la judecată - ²⁸ tot astfel şi Cristos s-a oferit o singură dată pentru a ridica păcatele, iar a doua oară va veni, nu pentru a ispăşi păcatele, ci pentru a duce la mântuire pe cei care îl aşteaptă.

Marcu 12,38-44: În acel timp, ³⁸ Isus învăţa mulţimea spunând: "Feriţi-vă de cărturari, căci le place să umble îmbrăcaţi în haine lungi, să fie salutaţi de lume prin pieţe, ³⁹ să stea pe primele locuri în sinagogi şi în locurile de frunte la ospeţe. ⁴⁰ Toacă avutul văduvelor şi fac rugăciuni lungi numai de ochii lumii. Pentru aceasta vor fi şi mai aspru condamnaţi". ⁴¹ Isus se aşezase în faţa sălii tezaurului şi privea mulţimea care arunca bani în casetă. Mulţi dintre cei bogaţi veneau şi puneau sume mari. ⁴² A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici. ⁴³ Isus i-a chemat la sine pe ucenici şi le-a spus: "Vă spun adevărul: această văduvă săracă a pus în casetă mai mult decât toţi ceilalţi. ⁴⁴ Căci toţi au pus din ceea ce aveau de prisos; pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă.

Predică:

Într-o zi, Isus stătea în faţa vistieriei templului, privind oamenii care depuneau ofertele lor. A venit o văduvă săracă şi a pus înăuntru tot ce avea, două monede de aramă. Isus s-a întors către discipolii Săi şi le-a spus: “Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă, a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei”. Putem numi această duminică “duminica văduvelor”. Despre o văduvă a fost vorba şi în prima lectură, despre văduva din Sarepta, care a dat tot ce mai avea ca hrană (o mână de făină şi puţin untdelemn) pentru a pregăti mâncare pentru profetul Ilie.

Setea de spiritualitate a timpurilor noastre

Se spune, cu bune temeiuri, că vremurile noastre ar fi caracterizate de o confuzie monumentală a valorilor şi de o angoasă şi o incertitudine fără precedent. Globalizarea creează într-adevăr noi oportunităţi – pe de altă parte, anxietatea oamenilor din sofisticatele societăţi postmoderne de azi tinde să depăşească speranţele deschise de ştiinţă şi tehnologie, de comunicarea globală, de comerţul tot mai eliberat de restricţii statale sau regionale. Ştirile zilei sînt mereu pline de noutăţi legate de războaie, crime, abuzuri, acte de violenţă teroristă – pentru a menţiona numai dezastrele produse de oameni – care distrug zi de zi, cu o eficacitate redutabilă, speranţele oamenilor într-o lume stabilă, care poate fi privită cu seninătate şi încredere.

Solidaritate şi compasiune

Mulţi oameni îşi caută refugii, pentru a se izola fictiv de această nesiguranţă, în carieră, posesiuni, distracţie sau sex, iar alţii încearcă să regăsească siguranţa pierdută prin diferite forme de fundamentalism religios sau prin diverse atitudini neo-conservatoare. Observăm, pe de altă parte, şi noi atitudini pozitive ale oamenilor de astăzi, precum solidaritatea şi compasiunea globală cu victimele calamităţilor naturale sau cu victimele abuzurilor şi crimelor – să ne gîndim numai la cîţi oameni trimit astăzi ajutoare pentru victimele unui cutremur sau ale unui tsunami, sau la cît de mulţi oameni vizitează anual muzeul Auschwitz. De asemenea, există o percepţie tot mai vastă asupra dificultăţilor economice şi sociale cu care se confruntă populaţiile din Lumea a Treia şi o solidaritate tot mai extinsă şi mai concretă cu acestea. La aceste semne pozitive ale timpurilor noastre se adaugă şi o conştientizare tot mai acută a nevoii de spiritualitate a oamenilor.

Atitudinea faţă de Biblie în Biserica Catolică după Vatican II (de Baltăceanu Francisca)

http://isichi.wordpress.com/2012/11/09/atitudinea-fata-de-biblie-in-biserica-catolica-dupa-vatican-ii-de-baltaceanu-francisca/

La testimonianza di Suor Elisabetta Barolo (in italiană)

 

Congregaţia Misionarele Pătimirii lui Isus îşi desfăşoară misiunea sa în operele cele mai nevoioase, după necesităţile timpurilor noastre: cateheză, şcoală grădiniţa, îngrijirea bolnavilor în case de odihnă sau la domiciliu şi case de formare. Ne străduim să fim membre vii în activităţile pastorale: activităţi cu copii şi tinerii (Oratoriu, Acţiunea Catolica, Animaţie liturgică); activităţi caritative şi sociale (Centrul Medical, Îngrijirea la domiciliu, Casa de bătrâni şi bolnavi, Centrul rezidenţial pentru copii, Ajutor persoanelor aflate în dificultate).(Sursa: http://parohiabutea.ro).

Decalog (de Octavian Paler)

Frumuseţe de toamnă

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să traieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă dureaza toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care traim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oala şi rugaciunea şi pe Dumnezeu. Rugaciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavand altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

(Octavian Paler, Viata pe un peron).

Gândul zilei

Frumuseţe autumnală

Contesta din Jurnal unul preot de ţară spune:

„Totul este bine. Nu credeam că e posibilă resemnarea.

Şi nu este resemnarea care a venit de fapt.

Nu este în natura mea…

Nu sunt resemnată, sunt fericită.

Nu doresc nimic.

Speranţa! O ţinusem moartă în braţele mele…

Iată că îmi este dată.

Nu-mi este împrumutată de data aceasta,

dar îmi este dată.

O speranţă vie, numai a mea,

care nu se aseamănă cu ceea ce filozofii numesc astfel,

mai mult decât cuvântul iubire seamănă

cu persoana iubită.

O speranţă care este carne din carnea mea.

Este un lucru care nu se poate exprima.

Ar trebui cuvinte de copilaş” (G. Bernanos, Journal

d'un curé de campagne, 1165).

"Avem timp" de Octavian Paler

Octavian Paler - Avem timp

Avem timp pentru toate. Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga, sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou, sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine, avem timp sa citim si sa scriem, sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris, avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam, avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu. Avem timp pentru ambitii si boli, sa invinovatim destinul si amanuntele, avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile, avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam, avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem, avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea, avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem. Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru putina tandrete. Cand sa facem si asta - murim. Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !! Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita. Restul ... depinde de ceilalti. Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie Altora s-ar putea sa nu le pase. Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi Am invatat ca nu conteaza ce ai in viata Ci pe cine ai. Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva. Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca Ci cu ceea ce poti tu sa faci Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva Am invatat ca oricum ai taia Orice lucru are doua fete Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi Am invatat ca poti continua inca mult timp Dupa ce ai spus ca nu mai poti Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie Indiferent de consecinte Am invatat ca sunt oameni care te iubesc Dar nu stiu s-o arate Am invatat ca atunci cand sunt suparat am dreptul sa fiu suparat Dar nu am dreptul sa fiu si rau Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul. Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten Oricum te va rani din cand in cand Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta. Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti Am invatat ca indiferent cat de mult suferi, Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta. Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea Dar ca tu esti responsabil pentru ceea ce devii Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc. Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc Si nu faptele sale Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru Si pot vedea ceva total diferit Am invatat ca indiferent de consecinte Cei care sunt cinstiti  cu ei insisi ajung mai departe in viata Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore De catre oameni care nici nu te cunosc. Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta. Am invatat ca scrisul Ca si vorbitul Poate linisti durerile sufletesti Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult Iti sunt luati prea repede ... Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile. Am invatat sa iubesc Ca sa pot sa fiu iubit.

Laicul – transparenţa lui Cristos în agonie

Chantal de Clergerie – protagonista din La joie – reprezintă pentru autorul nostru tânăra şi laicul creştin în căutarea sfinţeniei. Este o Tereza de Lisieux în lume, miracol de frumuseţe şi puritate, eroină a harului, împărţitoare de bucurie. Trăind într-un ambient viciat psihic, aşa încât sfinţenia sa este considerată un caz clinic, ea îşi asumă mediocritatea tatălui său, siguranţa plină de plictiseală a doctorului La Pérouse şi iubirea faţă de Răul a lui Feodor, poartă la eliberarea de minciună pe bunica sa şi, împreună cu abatele Chevance, smulge din abisul nimicului pe abatele Cénabre prin viaţa şi moartea sa.

         

În realitate, Chantal este şi ea icoana lui Cristos. Datoria sa este – ca toţi ceilalţi sfinţi ai lui Bernanos – de a-l face văzut pe Cristos; destinul său personal nu are multă importanţă, dar descoperă ceva din unicul necesar: iubirea lui Isus suferind. Vocaţia sa este de a purta cu Cristos povara sufletelor, „pentru a împlini opera unică pentru care s-a născut: mântuirea acelor sărmani de care se simţea responsabilă în faţa lui Dumnezeu” (La joie, 680). Vocaţia sa are deci dimensiune expiatorie[1]. Într-un episod al romanului descoperă acest adevăr. Aceasta se întâmplă când trebuie să-o poarte pe spate pe bunica nebună al cărei păcat de asasinat l-a luat asupra sa şi datoria de a-l ispăşi:

De ce sunt preot? 15 dialoguri îndrăzneţe propuse de Claudia Stan

http://www.trilulilu.ro/muzica-clasica/claudia-stan-de-ce-sunt-preot-in-direct-la-creator

Michelangelo - Capela Sixtina

Michelangelo - Capela Sixtina on PhotoPeach

CV2 – Constituţia despre sfânta liturgie – SACROSANCTUM CONCILIUM

http://isichi.wordpress.com/2012/11/05/cv2-constitutia-despre-sfanta-liturgie-sacrosanctum-concilium/

Preotul – icoana lui Cristos Răscumpărătorul (II)

2. Parohul de ţară – protagonistul din Journal d'un curé de campagne, a cărui existenţă se desfăşoară pe fondalul Sfintei Agonii – este un sărman bolnav de cancer, timid şi stângaci, cu aspect extern puţin funebru, dar şi profund de umil, blând, pur, abandonat volinţei divine, dăruit exerciţiului carităţii până la uitarea de sine, ancorat într-o credinţă adâncă şi plină de suferinţă, însetat de rugăciune şi penitenţă. Atunci când are revelaţia că viaţa sa va fi marcată de suferinţă, îşi dă seama că nimic nu va putea să-l smulgă din locul ales pentru el din veşnicie: „prizonierul Sfintei Agonii”. „Adevărul este că, dintotdeauna, mă aflu în grădina Măslinilor” (G. Bernanos, Journal d'un curé de campagne, 1187). Aici este tăcerea lui Dumnezeu, adică singurătatea, neliniştea, golul:

„Încă o noapte înfiorătoare, un somn întretăiat de coşmaruri. Ploua aşa de tare că n-am avut curajul să mă duc până la biserică. Niciodată nu m-am străuit atâta să mă rog, mai întâi încet, liniştit, apoi cu un fel de vehemenţă concentrată, sălbatică, şi apoi – după ce mi-am recâştigat cu mare greutate sângele rece – cu o voinţă aproape disperată (ultimul cuvânt îmi inspiră groază), cu o furie a voinţei, din pricina căreia inima îmi tremura de spaimă. Dar nimic!” (Journal d'un curé de campagne, 1111).

         

Dacă greutatea tristeţii este prea apăsătoare de purtat, invocă ajutorul divin. Dar Dumnezeu tace, departe: „Dumnezeu nu a venit” (ibidem, 1112). Aici Bernanos introduce o temă foarte dragă lui: aceea a tăcerii lui Dumnezeu. Dumnezeu se revelează sfinţilor bernanosieni prin tăcerea sa, absenţa sa, sau mai degrabă, pentru Bernanos, cel care-l doreşte pe Dumnezeu este cel căruia Dumnezeu îi lipseşte mai mult. Dacă drumul uman al lui Isus este un drum care culminează cu crucea, cel a parohului este marcat de tăcere şi de noapte: „Din cap până-n picioare, nu mai eram decât tăcere. Tăcere şi noapte”. „Sufletul tace. Dumnezeu tace. Tăcere” (ibidem, 1129). După bernanos, răscumpărarea stă tocmai în această tăcere: „Domnul nostru s-a rugat pe cruce şi a strigat, a plâns cum fac muribunzii. Dar acolo este ceva foarte preţios: clipa, lunga clipă de tăcere, după care totul s-a împlinit” (La joie, 675). În viaţa parohului de ţară, acest ceva foarte preţios care este răscumpărarea se manifestă ca „noaptea înfiorătoare”, experienţa nimicului, suferinţa sufletului lăsat de Dumnezeu numai în puterile sale, care simţindu-se rupt de izvorul său vital experimentează tăcerea lui Dumnezeu, dar totodată îi percepe prezenţa cu o evidenţă foarte misterioasă.

CV2 - Constituţia dogmatică despre Biserică - LUMEN GENTIUM

http://isichi.wordpress.com/2012/11/05/cv2-constitutia-dogmatica-despre-biserica-lumen-gentium/

Dies Irae

Chant Grégorien - Dies Irae de Chevalier_du_Christ

Preotul – icoana lui Cristos Răscumpărătorul (I)

„Noi suntem avangărzile dintr-o luptă de moarte, şi avem în spatele nostru poporul nostru” (Bernanos G., Sotto il sole di Satana, 257).

Nu putea să lipsească în opera lui Bernanos reflexul lui Cristos răstignit şi în agonie în cei care sunt alter Christus: preoţii. I-a iubit, i-a studiat şi i-a ales ca protagonişti ai romanelor sale mai cunoscute, ca în ei, întrupânduse la maximum Cuvântul, să se concentreze la maximum agonia. Mulţimi de suflete sunt legate de preot cu fire tainice şi adesea decisive. De fapt el este „avangarda”. Dacă el cade, totul se darâmă; dacă rezistă, nimic nu este pierdut. Toate dramele – pasionale şi spirituale – fac referinţă la drama sa, alimentându-se şi luminându-se reciproc. Atârnat între pământ şi cer, se ridică la măreţia epică: ca acei eroi mitologici de care depinde mântuirea sau ruinarea unui întreg popor şi care înfruntă, în fiecare luptă, duşmani supraumani[1]. Să ne apropiem de doi dintre sfinţii bernanosieni, cei mai renumiţi.

1. Abatele Donissan – protagonistul din Sous le soleil de Satan – un tânăr care nu a cunoscut răul: „a urât păcatul” (ibidem, 263), „a învăţat să-l cunoască din gura păcătoşilor” (ibidem, 140). Atunci când are revelaţia păcatului, intuieşte că misiunea sa este să lupte cu el, cu orice preţ, şi atunci tânărul vicar taciturn, s-a oferit, în tăcere şi în umbră, păcătosului, despotul său – „un copilandru plin de vicii şi de plictiseală” (ibidem, 235) – care pe tot parcursul vieţii nu avea să-i mai dea nici un răgaz. Orele petrecute ascultând confesiuni sunt însoţite de posturi, penitenţe, renunţări de orice fel. Pentru a-l alunga şi a-l îndepărta pe Satana din suflete, renunţă la totul: odihnă, pace interioară, onoare, mângâieri umane; pe de altă parte, atunci când priveşte Crucifixul sesizează o aş atracţie încât crede că trebuie să blesteme şi să alunge de la sine chiar bucuria şi speranţa (cf. ibidem, 154 ş.u.). Convins că slujitorilor Domnului nu le rămâne altceva decât suferinţa unită cu aceea a lui Isus, se transformă într-o agonie vie: este „secretul suferinţei rodnice, al durerii care purifică” (ibidem, 308). Este de fapt rezultatul unor experienţe teribile: siguranţa plină de teamă de a fi învins, chiar înainte de luptă; „insuportabila senzaţie că este prins într-o capcană”; „secătuirea speranţei” (ibidem, 228); „nevoia de a muri, asemenea dorinţei lacrimilor”, o „oboseală disperată”, chemarea abisului şi a întunecimilor (cf. ibidem, 237-238); convulsiile disperării (ibidem, 252-253: „sufocat de nelinişte” ajunge să „dubiteze de mântuirea sa”). Sufletul lui Donissan este sub greutatea păcatului pe care el, ca şi Cristos, l-a luat asupra sa. Ştie că „poartă în sine acest balast şi nu are curajus să-l descarce: unde să-l arunce? Într-o altă inimă?” (ibidem, 239). Este necesar să rămână „la picioarele crucii, fără prieteni, mereu singur” (ibidem, 239), expus tuturor furtunilor tentaţiei care îi apare ca şi „zămislirea unui altul în sine” (ibidem, 239). Poate dărui altora consolare în măsura în care el rămâne lipsit de ea[2]; atât poate fi instrument de mântuire (mai ales pentru Mouchette) cât este dispus să suporte – dacă aşa îi place lui Dumnezeu – condamnarea sufletului său:

Antropologia la Georges Bernanos (de pr. Isidor Chinez)

http://isichi.wordpress.com/2012/11/04/isidor-chinez-antropologia-la-georges-bernanos/

Predica IPS Ioan Robu - 2 noiembrie 2012

Predica IPS Ioan Robu - 2 noiembrie 2012 de arcbro

Duminica XXXI (B) - introducere

Introducere. Evanghelia de astăzi ne prezintă pe un contemporan al lui Isus, un cărturar, om de cultură, care-i pune Domnului întrebarea: "Care este cea dintâi dintre porunci?" Şi are norocul de a auzi răspunsul direct de la Isus: "Să iubeşti pe Domnul din toată inima ta". Apoi Isus completează: "A doua este aceasta: să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi".

         

Desigur, în viaţa noastră avem multe lipsuri în privinţa acestei datorii de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri. Să cerem iertare Domnului.

         

Kyrie. Doamne Isuse, în ascultarea ta până la moartea pe cruce, tu ne-ai dat exemplu de iubire filială faţă de Tatăl. Doamne, miluieşte-ne!

         

Cristoase, tu eşti solidar cu toţi oamenii, ai trecut făcând bine tuturor. Cristoase, miluieşte-ne!

         

Doamne Isuse, tu cunoşti fragilitatea şi greutatea noastră de a împlini zi de zi legea exigentă a iubirii. Doamne, miluieşte-ne!

         

La Împărtăşanie. Doamne, studiind istoria am învăţat că idolatria este o caracteristică a trecutului, a popoarelor antice... Aşa ne facem iluzia că idolatria nu mai există în zilele noastre. În realitate ea şi-a schimbat doar numele, dar a rămas:

- idolatria puterii, pentru care se sacrifică orice demnitate;

- idolatria plăcerii, devenind adesea unicul criteriu de judecată în viaţă;

- idolatria banului şi a bogăţiei, iubită mai mult decât viaţa;

- idolatria zeilor din lumea sportului, a filmului, a muzicii, luaţi de mulţi ca modele pentru viaţa lor.

         

Câţi idoli sunt în mine, Doamne? Câţi idoli sunt în familia mea şi în comunitatea mea de credinţă?

         

Doamne, deschide-ne inima şi mintea, ca să ne vedem viaţa aşa cum o vezi tu, şi să avem forţa de a ne elibera de toţi idolii, ca să putem să te iubim şi să te slujim numai pe tine, unicul Domn şi unicul Dumnezeu, singurul în care ne putem realiza cu adevărat şi pentru totdeauna. Amin.

La sfârşit. Să credem şi să-l adorăm pe singurul Dumnezeu, unicul Domn al cerului şi al pământului. Mergeţi în pace.

Questo non e un film (în italiană)

Credo in unum Deum