III - TP (B): Acele semne care poartă la credinţă

 Lc 24,35-48 

Isus a oferit deja dovezi convingătoare despre învierea sa: mormântul gol, mărturia îngerilor, apariţia alături de ucenicii de pe drumul spre Emaus. Dar înaintea insistenţei şi crescândei lipse de credinţă, Isus oferă probe tot mai tangibile: le apare ucenicilor reuniţi, le arată rănile, stă la masă cu ei. Cu aceasta evanghelistul arată o evidentă preocupare apologetică, şi deci intenţia de a afirma realitatea şi concreteţea învierii. Isus are un adevărat trup. Cel Înviat nu este o fantasmă, un ideal, dar o fiinţă reală. Şi poate mai mult decât toţi ceilalţi evanghelişti, Luca insistă în a afirma o reală trecere de la moarte la viaţă, o viaţă care vine de la Dumnezeu şi cuprinde omul în toată concreteţea şi globalitatea sa.

În această relatare despre apariţia sa la cei unsprezece numai Isus acţionează, vorbeşte: salută, întreabă şi reproşează, invită la a-şi da seama despre adevărul său, le arată mâinile şi picioarele şi, în sfârşit, mănâncă înaintea discipolilor. Dimpotrivă, ucenicii sunt nemişcaţi şi tăcuţi, în afara gestului de a-i oferi lui Isus o bucată de peşte. Însă le sunt descrise cu atenţie sentimentele interioare: uimirea şi teama, tulburarea şi îndoiala, stupoarea şi necredinţa, bucuria. Sunt sentimente care trădează o dificultate în a crede în înviere. Nu este uşor să crezi în Cel Înviat. Chiar bucuria – care s-ar spune că merge în sens invers – este prezentată de Luca drept un motiv care, chiar dacă în mod diferit decât teama, îi face increduli: „Încă nu credeau de bucurie”. După înviere omul rămâne plin de îndoială şi necredincios, fie pentru că se află înaintea unui fapt absolut neobişnuit, fie pentru că se găseşte în faţa unei surprize prea frumoase, dorită dar considerată imposibilă.

Dar în ciuda tulburării şi îndoielii ucenicilor, în partea finală a povestirii sale Luca trasează liniile fundamentale ale adevăratului discipol, putem chiar să spunem trăsăturile fundamentale ale comunităţii creştine: datoria de a da mărturie (Cristos înviat nu este numai de vestit, dar de făcut credibil); continua referinţă la Scripturi; convertirea care trebuie împlinită înăuntru fiinţei proprii şi în alţii; tensiunea universală. (don B. Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez).

Răul şi mântuirea (V)




Annibale Carraci - Lamentarea lui Cristos

 Pentru a putea învinge răul, el trebuie demascat. Necunoaşterea răului, negarea lui, slăbesc rezistenţa. Omul trebuie să înveţe discernerea duhurilor, deoarece el se află sub puterea demonilor care adesea împrumută aspectul îngerilor luminii. Dar există şi un alt pericol - o prea mare, exclusivă concentrare asupra răului, a-l vedea peste tot, a-i exagera puterile şi atracţia - care duce la o neîntreruptă obsesie. Omul se adânceşte în atmosfera bănuielii şi neîncrederii. Crede mai mult în puterea lui Satan decât în a lui Dumnezeu; crede mai mult în Anticrist decât în Cristos. Se formează o tendinţă spirituală dintre cele mai bolnăvicioase, care distruge întreaga viaţă pozitivă şi creatoare. Răul lucrează asupra omului nu doar când îl reneagă, dar şi când i se exagerează puterea. E vătămător să-l înconjuri cu o aureolă, în lupta împotriva răului, omul este adesea contaminat de el, într-un fel îl imită pe vrăjmaş.

Neîncrederea, dar şi ura faţă de rău, degenerează într-o formă nouă de rău. Lupta provoacă cu uşurinţă un nou rău ca motiv al stării de păcat din natura omenească. Istoria popoarelor este saturată de răul provocat prin lupta împotriva lui, fie că este vorba de lupta conservatoare sau de lupta revoluţionară.

Răul şi mântuirea (IV)

În înţelegerea spirituală despre mântuire, sentimentul „vampiric" în privinţa lui Dumnezeu este depăşit. Tot universul păgân se îndrepta spre acest mister şi presimţea venirea Mântuitorului, încă din totemism exista o euharistie naturalistă. Dar mântuirea anticipată şi sperată, reflectată tulbure în elementele naturale, era legată de sacrificiul sângeros. Zeul păgân era însetat de sânge şi omul sfâşia şi îşi mânca zeul. Păgânismul a cunoscut zei suferinzi mântuitori şi Dionysos a intrat în joc prin bacantele furioase, în creştinism, unde s-a împlinit mântuirea cu adevărat, sacrificiul euharistie îmbracă un caracter diferit în esenţă. Cristos este Mielul oferit jertfă pentru păcatele lumii. Dar răul, răii lumii au răstignit pe Cristos şi I-au vărsat sângele; pe când creştinii, oferă un sacrificiu nesângeros, sacrificiul iubirii. Comuniunea cu trupul şi sângele lui Cristos n-are caracterul „vampiric" al religiilor naturii, în mântuire şi Euharistie, spiritul se ridică peste vârtejul natural, în mântuirea lui Cristos influenţează forţe supranaturale, cele din altă lume care pătrund în lumea noastră şi o transfigurează.

Răul şi mântuirea (III)



Rupnik - Paştele

Creştinismul este religia Mântuirii şi în consecinţă implică existenţa răului, existenţa suferinţelor. Şi nu citându-le se poate combate credinţa creştină. Cristos a venit în lume tocmai pentru că aceasta zăcea în păcat, iar creştinismul ne învaţă că omul trebuie să-şi poarte crucea. Dacă suferinţa este consecinţa răului ea este şi calea care trebuie să ne elibereze. Pentru conştiinţa creştină, suferinţa nu este neapărat un rău; există o suferinţă divină, chiar a lui Dumnezeu-însuşi, cea a Fiului. Toată creaţia suspină şi plânge, aşteaptă eliberarea. Adversarii creştinismului de obicei se sprijină pe faptul că venirea lui Cristos-Salvatorul n-a eliberat lumea de suferinţă şi rău. S-au scurs aproape două mii de ani de la venirea Mântuitorului şi lumea continuă în vărsarea a şiroaie de sânge; omenirea se frânge de durere, răul şi suferinţa încă au crescut. Pare să triumfe acest vechi argument iudaic. Adevăratul Mesia va fi cel ce va elibera definitiv omenirea de răul şi suferinţele de aici.

Dar se uită că creştinismul recunoaşte valoarea pozitivă a suferinţelor ce le îndură omenirea în destinul ei pământesc, că niciodată n-a promis fericirea şi beatitudinea pe pământ. Profeţiile creştine privind destinele omenirii sunt de altfel destul de pesimiste. Niciodată creştinismul nu a susţinut că va veni o forţă ce va constrânge realizarea armoniei universale şi împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. A recunoscut în cel mai înalt grad libertatea de spirit a omului şi a apreciat că fără participarea sa, realizarea împărăţiei lui Dumnezeu este imposibilă. Dacă nu se realizează în lume dreptatea lui Cristos, greşeala nu este a lui, ci cu adevărat a alienării umane. Nu este răspunzătoare religia iubirii de faptul că domneşte ura în lumea noastră naturală. Ca să respingem creştinismul e imposibil să cităm existenţa suferinţelor incalculabile şi a relelor vieţii. Creştinismul este religia libertăţii şi de aceea nu poate admite extirparea răului şi a suferinţei prin violenţă şi constrângere. El dă suferinţei un sens, eliberează din rău. Dar eliberarea prin ea însăşi implică participarea libertăţii omeneşti.

Răul şi mântuirea (II)



Nikolai Alexandrovici
Berdiaev

 Dialectica interioară a libertăţii iscă răul în propriul sălaş, în prima libertate iraţională, în infinita putere, se află sursa răului, ca şi izvorul întregii vieţi. Libertatea iniţială a cauzat răul la cea mai înaltă treaptă a fiinţei. Spiritul care se găsea pe suprema treaptă ierarhică a fiinţei a fost primul care s-a despărţit de Dumnezeu prin actul libertăţii; prin orgoliul spiritual s-a afirmat şi a provocat o alterare, o co­rupere în ierarhia fiinţei. Pe culmile spiritului şi nu în adâncul materiei s-a manifestat pentru prima dată răul. Răul originar deţine o natură spirituală, şi el s-a săvârşit în lumea spirituală. Răul de aici, ce ne înlănţuie lumii materiale, nu este decât rezultanta. Spiritul care s-a crezut Dumnezeu, care s-a ridicat orgolios pe înălţimi, a căzut în regiunile josnice ale fiinţei. Lumea este un organism ierarhic în care toate părţile sunt legate între ele, unde tot ce se săvârşeşte pe înălţimi se repercutează în văi. Mitul lui Satan reflectă simbolic evenimentul ce s-a desfăşurat pe culmea lumii spirituale, la cea mai înaltă treaptă din ierarhia spiritului. Acolo s-au condensat tenebrele la început, când pentru prima dată libertatea a dat un răspuns negativ chemării divine, nevoii de iubire a lui Dumnezeu de la celălalt El-însuşi; acolo a început să se afirme creaţia, să se angajeze în calea izolării, a risipirii şi urii. Omul s-a despărţit de Dumnezeu cu întreaga creaţie, cu toată ierarhia; el a fost ispitit de puterile spirituale. Orgoliul este ispita unui spirit superior ce vrea să se substituie lui Dumnezeu. 

La mulţi ani, Sfinte Părinte!

Astăzi, 16 aprilie, Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea împlineşte 85 de ani. Domnul să-l binecuvânteze cu înţelepciune şi sfinţenie, cu sănătate şi putere pentru a îndeplini cu bucurie misiunea ce i-a fost încredinţată de Isus bunul păstor.

La mulţi ani, Sfinte Părinte!

Răul şi mântuirea (I)



Nikolai Alexandrovici Berdiaev



Nota biografică

- 1874 - Nikolai Alexandrovici Berdiaev se naste la 6/19 martie la Kiev, într-o familie apartinând aristocratiei militare. Pe linie paterna, de câteva generatii, Berdiaevii erau ofiteri de cariera, generali, cavaleri ai Ordinului „Sf. Gheorghe”. Bunica dinspre mama era frantuzoaica şi catolica. Bunicul si strabunica dinspre tata se calugarisera.

- Citeste, la 14 ani, Kant (Critica ratiunii pure) şi Hegel (Fenomenologia spiritului). De asemenea, Voltaire, Shopenhauer, Dostoievski.

- E elev al scolii de cadeti din Kiev şi apoi student la Universitatea aceluiasi oras, unde se împrieteneste cu Leon Sestov. Se ocupa de ştiinţe naturale şi drept.

- 1894 - apropiere de marxism („…în anii `40 numai un idealist si un romantic puteau conta pe succes; în anii `60 numai un materialist si un realist; în anii `70 numai un "narodnic" care se jertfea pentru bunastarea si eliberarea poporului, iar în anii `90 – numai un marxist”). Urmeaza câtiva ani de tinerete „revolutionara”, în care face figura de lider. („Aceasta componenta revolutionara este, înainte de toate, în cazul meu, de natura spirituala, e o forma de indignare a spiritului, adica a libertatii şi a inteligentei, împotriva aservirii fata de lume şi împotriva stupiditatii ei”).

Milostivirea lui Dumnezeu

„Milostivirea lui Dumnezeu vine în ajutorul omului

în timp ce i se impun preceptele legii sale.

Dumnezeu iartă, ceea ce nu făcea Dumnezeul Republicii platonice.

Şi nu a însărcinat cetatea pământească

de a forţa oamenii să fie buni,

şi în mod ireproşabil oameni;

el a însărcinat harul său,

în propria sa împărăţie,

care este universală

şi mai presus de toate cetăţile pământeşti,

să lucreze în intimul lor

pentru a-i face fiii săi

şi pentru a-i face buni

în exerciţiul însuşi al libertăţii lor celei mai intime,

prin iubirea de caritate care dă viaţă actelor lor

şi care este forma vituţilor lor,

şi care compensează şi slăbiciunile lor”. 

(J. Maritain, La philosophie morale: examen historique et critique des grans systèms, Gallimard, Paris 1960, trad. italiană La filosofia morale. Esame storico e critico dei grandi sistemi, Morcelliana, Brescia 1971, 107).

 

Dumnezeu să vă binecuvânteze

cu nesfârşitele comori ale Milostivirii sale!

Cristos a înviat

Rubens - Cristos a înviat

Şi-au tremurat stăpânii lumii
La glasul blândului profet
Şi-un duşman au văzut în fiul
Dulgherului din Nazaret!

El n-a venit să răzvătească
Nu vrea pieirea nimănui;
Desculţ, pe jos, colinda lumea
Şi mulţi hulesc în urma lui.

Şi mulţi cu pietre îl alungă
Şi râd de el ca de-un smintit:
Isus zâmbeşte tuturora-
Atotputernic şi smerit!