Răul şi mântuirea (II)



Nikolai Alexandrovici
Berdiaev

 Dialectica interioară a libertăţii iscă răul în propriul sălaş, în prima libertate iraţională, în infinita putere, se află sursa răului, ca şi izvorul întregii vieţi. Libertatea iniţială a cauzat răul la cea mai înaltă treaptă a fiinţei. Spiritul care se găsea pe suprema treaptă ierarhică a fiinţei a fost primul care s-a despărţit de Dumnezeu prin actul libertăţii; prin orgoliul spiritual s-a afirmat şi a provocat o alterare, o co­rupere în ierarhia fiinţei. Pe culmile spiritului şi nu în adâncul materiei s-a manifestat pentru prima dată răul. Răul originar deţine o natură spirituală, şi el s-a săvârşit în lumea spirituală. Răul de aici, ce ne înlănţuie lumii materiale, nu este decât rezultanta. Spiritul care s-a crezut Dumnezeu, care s-a ridicat orgolios pe înălţimi, a căzut în regiunile josnice ale fiinţei. Lumea este un organism ierarhic în care toate părţile sunt legate între ele, unde tot ce se săvârşeşte pe înălţimi se repercutează în văi. Mitul lui Satan reflectă simbolic evenimentul ce s-a desfăşurat pe culmea lumii spirituale, la cea mai înaltă treaptă din ierarhia spiritului. Acolo s-au condensat tenebrele la început, când pentru prima dată libertatea a dat un răspuns negativ chemării divine, nevoii de iubire a lui Dumnezeu de la celălalt El-însuşi; acolo a început să se afirme creaţia, să se angajeze în calea izolării, a risipirii şi urii. Omul s-a despărţit de Dumnezeu cu întreaga creaţie, cu toată ierarhia; el a fost ispitit de puterile spirituale. Orgoliul este ispita unui spirit superior ce vrea să se substituie lui Dumnezeu. 

Astfel, în trăirea vieţii s-a născut răul la început în noi, prin forţele spirituale superioare, iar mai târziu s-a exprimat prin subordonarea noastră elementelor inferioare, patimilor trupeşti. Chemarea divină este adresată mai întâi spiritului superior, libertăţii lui, de acolo provine răspunsul iniţial. Materializarea fiinţei umane şi înrobirea sa în elementele naturale inferioare nu este decât rezultatul eve­nimentului care s-a produs în lumea spirituală. Orgoliul spiritului nu ridică omul pe culmea divinităţii, ci o precipită în vâltoarea materialităţii. Mitul căderii este o expunere simbolică a evenimentelor din lumea spirituală, care, prin analogie cu lumea noastră naturală, ne reprezintă pe Satan şi omul ca fiind realităţi „extrapuse" . Dar în lumea spirituală, nu sunt asemenea exteriorizări; ierarhia internă a fiinţei are o cu totul altă structură decât cea din lumea naturală; în ea totul este interior, totul este în tot. De aceea în lumea spirituală Satan, ca ordin superior din ierarhia duhurilor, şi omul ca rege al creaţiei, sunt lăuntrici unul în raport cu celălalt şi amestecaţi unul cu celălalt. Satan este o realitate interioară din lumea spirituală a omului, şi nu pare „extrapus" decât prin analogie cu lumea naturală. Este o realitate din rânduiala spirituală, nu-l putem concepe în sensul unui realism naiv. El nu este izvorul autonom al răului ca fiinţă originară, nu este decât manifestarea libertăţii iraţionale pe culmea spiritului. Dificultatea încercată de inteligenţă ca să explice originea răului stă în faptul că nici monismul nici dualismul, spre care raţiunea înclină natural, nu pot sesiza fenomenul. Sursa răului nu poate fi în Dumnezeu, şi totuşi în afară de Dumnezeu nu există altă sursă a fiinţei şi a vieţii. Răul nu provine de la Dumnezeu, dar altă fiinţă nu există, care paralel lui Dumnezeu să permită explicarea originii răului. Fiind absolut iraţional el este în consecinţă inaccesibil şi inexplicabil raţional. Nu are şi nu poate avea sens sau temei, nu deţine nici o sursă pozitivă, îşi are originea în abisul fără sfârşit, în neantul ce nu se poate numi fiinţă. Răul pentru gândirea ce se forţează să descopere „sensul" lucrurilor, este limita iraţională abso­lută. Răul este non-fiinţa; îşi are rădăcina în ea. Iar non-fiinţa este inaccesibilă „sensului" , care întotdeauna este ontologic. Răul căruia i se poate da un sens se transformă în bine.

Monismul pur este obligat să considere răul ca un moment al binelui, ca un bine necunoscut sau nu îndeajuns dezvăluit. Fiinţa divină este unica fiinţă, totul este în ea, şi purcede din ea. Răul îşi are sursa în fiinţa divină, dar ne va apare ca rău pentru că nu vedem şi nu înţelegem decât în parte, nu integral; în viziunea şi înţelegerea totului, răul va dispare, se va transforma în bine. Astfel monismul (sau panteismul) trebuie să ajungă la negarea existenţei răului; fiind incapabil să-i descopere sursa, el caută să explice invocând ignoranţa noastră, plenitudinea şi totalitatea Fiinţei. Monismului pur i se opune dualismul pur.

Dualismul mărturiseşte că sursa răului rezidă într-o altă fiinţă existentă paralel fiinţei divine. Un dualism consecvent trebuie să admită existenţa unui dumnezeu rău ce corespunde Dumnezeului bun. Aşa sunt: dualismul persan, maniheismul, vechiul gnosticism. După ei răul posedă o sursă ontologică independentă şi pozitivă. Paralel cu fiinţa bună din lumea spirituală, există o fiinţă rea, o lume materială inferioară ce deţine o realitate independentă. Presupunând existenţa unei fiinţe inferioare oarecare în afara lui Dumnezeu şi opusă lui, încercând astfel să deter­mine originea răului, dualismul limitează fiinţa divină. Satan se transformă într-un dumnezeu rău, independent. Or ideea de Satan din creştinism provine din gândirea religioasă persană. Materia a fost creată de un dumnezeu rău, a avut o realitate independentă şi a supus spiritul. Monismul pur şi dualismul pur nu înţeleg şi în consecinţă resping, misterul libertăţii; observă răul din afară, fără să-i întrevadă sursa interioară. Răul va dispare definitiv sau va apare ca o forţă absolut exterioară spiritului omenesc. Dar dacă răul nu îşi poate avea izvorul în Dumnezeu şi dacă în afară de Dumnezeu nu există altă sursă de viaţă, cum să se explice fenomenul răului? Care este sfârşitul acestei dileme?

Gândirea creştină nu dă dreptate nici monismului, nici dualismului. Aduce a treia soluţie la problema originii răului. Problema se leagă de libertate şi fără ea nu poate fi rezolvată. La drept vorbind, monismul şi dualismul în aceeaşi măsură reneagă libertatea, de aceea sunt incapabile să înţeleagă fenomenul răului. Interpretarea misterului răului prin misterul libertăţii este o interpretare supraraţională; pentru gândire prezintă o antinomie. Sursa răului nu este în Dumnezeu, nici într-o fiinţă pozitivă ce a existat alături de Dumnezeu, ci în libertatea iraţională, de nepătruns, în posibilitatea pură, în puterile întunecosului abis, dinaintea întregii determinări pozitive a fiinţei. Răul este fără temelie, nu este determinat de nici o fiinţă pozitivă, nu deţine sursă ontologică. Posibilitatea răului este ascunsă în acest misterios principiu al fiinţei în care sălăşluiesc toate posibilităţile. Abisul, (Ungrund după Bohme) nu este răul, ci sursa întregii vieţi, a înfăptuirilor fiinţei. El închide posibilitatea răului şi a binelui. Un mister iniţial iraţional, un abis este la baza vieţii universale. Acest mister depăşeşte priceperea logicii.

Principiul iraţional şi întunecos al lumii a fost genial înţeles de misticii germani Eckhart şi J. Bohme; dar şi de filo-sofia germană de la începutul sec. al XlX-lea. După remarcabila doctrină a lui Schelling despre libertate, răul se întoarce la starea de putere pură. La început a fost Logosul, Cuvântul, Sensul, Lumina. Dar acest adevăr etern al revelaţiei religioase nu înseamnă că împărăţia luminii şi a sensului a fost realizată de la început în fiinţă, că Logosul a biruit de la origini din toate tenebrele. Viaţa divină este o tragedie. La început, înaintea formării lumii, se găsea deopotrivă un abis iraţional: libertatea, ce trebuia să fie luminată prin lumina Logosului. Această libertate nu este o fiinţă ce a existat paralel cu fiinţa divină, cu Logosul, cu Inteligenţa. Ea este acel principiu fără de care fiinţa nu ar avea sens pentru Dumnezeu şi care singură, justifică planul divin al lumii. Din neant a creat Dumnezeu lumea, dar s-ar putea la fel de corect spune că a creat-o din libertate. Creaţia trebuie să se întemeieze pe infinita libertate, care înaintea apariţiei lumii, era închisă deja în neant. Fără ea, creaţia n-are valoare pentru Dumnezeu. La început, neantul avea Logosul, dar avea şi libertatea. Aceasta nu se opune Logosului, căci fără ea n-ar exista sensul lumii. Fără întunecimi, nu e lumină. Binele se descoperă şi triumfă prin încercarea răului.

Libertatea face posibile şi răul şi binele. Răul iscat nu e o fiinţă independentă, este non-fiinţa, ce trebuie deosebită din neantul originar. Dar non-fiinţa există, poate avea o considerabilă forţă, cea a minciunii. Răul este caricatura, deformarea şi boala fiinţei. Este o încălcare a ierarhiei provenită din nefiinţă, o scoatere a centrului ierarhic, o coborâre a ce era superior şi o ridicare a ceea ce era inferior, o despărţire de această sursă originară şi centru al fiinţei, din care purced toate lucrurile cu determinările lor.

Înainte de toate răul este minciună, întotdeauna trece drept ce nu este în realitate; întotdeauna cucereşte înşelând. Diavolul este un impostor, nu are propriul izvor de viaţă, nu are propria fiinţă, ia torul de la Dumnezeu, denaturează şi caricaturizează; puterea lui e închipuită, iluzorie şi înşelătoare, împărăţia răului nu există în sine, paralel împărăţiei lui Dumnezeu, fiinţei divine, întotdeauna răul are un caracter negativ, descompune viaţa şi fiinţa, se distruge el însuşi, nu are în el nimic pozitiv. Un mare număr de înţelepţi ai Bisericii au învăţat că răul este non-fiinţa; caracterul negativ, neontologic al răului, se revelă în experienţa propriei noastre vieţi.

Tot ce observăm ca rău indiscutabil, posedă un caracter negativ, nu cuprinde în sine nici o conştiinţă pozitivă. Violenţa, ura, invidia, răzbunarea, depravarea, egoismul, lăcomia, gelozia, neîncrederea, avariţia, vanitatea distrug viaţa, zdruncină forţele omului aflate sub puterea lor. Orice pasiune blamabilă se mistuie în sine, poartă în ea o stăruinţă de moarte pentru om şi pentru lume. Urâtul infinit se descoperă astfel. Răul aruncă omul într-o viaţă iluzorie, aparentă şi falsă, în care nimic nu este ontologic. Păcatul şi moartea sunt ascunse în elementul răului, în orice patimă nefastă. Violenţa şi ura corespund păcatului şi morţii, distrugerii fiinţei, pe când iubirea este expresia vieţii, a fiinţei în toţi şi în toate. Fiinţa pozitivă nu poate fi decât împărăţia iubirii, în iubire se arată imaginea întregii fiinţe omeneşti, a întregii creaturi divine. Subiectul iubitor doreşte viaţa veşnică pentru obiectul iubit, pe când cel ce urăşte doreşte încetarea vieţii, doreşte moartea. De tăria iubirii sau urii depinde stadiul afirmării sau negării fiinţei. De aceea eliberarea de rău şi moarte nu se poate manifesta decât ca infinită iubire.

Niciodată nu se pot împlini promisiunile răului. Răul nu poate crea o împărăţie a vieţii, pentru că deşi cucereşte prin bine, aparentul se rupe de izvorul vieţii. De exemplu Marx, aprecia că scopul lui era bun, dar ca să-l atingă preconiza mijloace nefaste. Prin rău, prin ură şi violenţă, prin poftă şi răzbunare, prin despărţire şi distrugere violentă, pretindea să ajungă la împărăţia armoniei, unităţii şi fraternităţii oamenilor. Dar mijloacele condamnabile devin singurul conţinut al vieţii şi sfârşesc prin a birui definitiv. Niciodată ura nu poate duce la iubire, risipirea la unire, uciderea la viaţă, violenţa la libertate. Nu există căi urâte să ducă la bine, în­totdeauna în ele biruie răul. Când ura stăpâneşte şi contaminează inima omului, nu poate săvârşi decât lucruri distrugătoare. Când purtaţi duşmănie faţă de cei ce fac răul, sunteţi neputincioşi să învingeţi acest rău, vă aflaţi în puterea lui. Lupta împotriva răului, poate degenera uşor în rău. Biruinţa binelui întotdeauna este pozitivă, nu neagă viaţa, o afirmă. Trebuie începută lupta împotriva răului care este în noi, şi nu împotriva celui ce-l vedem la alţii. Prea adesea simţămintele noastre de duşmănie faţă de cei răi nu sunt decât modul de a ne arăta pe noi înşine.

Cauza răului stă în falsa şi iluzoria afirmare de sine, în orgoliul spiritual ce aşează izvorul vieţii nu în Dumnezeu, ci în sine însuşi. O asemenea expresie întotdeauna duce la distrugerea de sine, la desfiinţarea personalităţii omeneşti ca imagine şi asemănare divină; se întoarce în neantul din care a fost scoasă lumea. Orgoliul şi egoismul duc în hău, în non-fiinţă, în moarte. Izolându-se în el însuşi, stabilind centrul vieţii sale nu în fiinţă, ci la periferia sa, omul despărţit de Dumnezeu şi de lumea divină, se lipseşte de toate bogăţiile fiinţei. Fiinţa este ierarhică şi nu se exprimă decât păstrând armonia firească adevăratei ierarhii. Afirmarea eului şi egoismul distrug această armonie, distrug personalitatea omenească lipsind-o de izvoarele vieţii. Omul nu-şi mai află locul în lumea divină, trebuie căutat aiurea, în afara ei. Dar în afară de Dumnezeu şi de lumea divină, nu există nimic decât nefiinţa, împărăţia iluziei şi minciunii. A stabili viaţa pe orgoliu şi pe egoism, e aşezare pe neant, cum dorea Max Stirner. Pe această cale omul iese din limitele fiinţei şi pătrunde în împărăţia non-fiinţei.

Fiecare ştim din propria experienţă că egoismul şi afirmarea de sine epuizează forţele şi nimicesc viaţa. Infinitul oribil, hăul setei şi poftei neînfrânate de viaţă se întredeschid, dar dispare viaţa. Dorinţa egoistă, interesată, desfrânată, implică întotdeauna pierderea adevăratelor izvoare de viaţă şi despărţirea de viaţa originară. Răul este negarea iubirii, iar aceasta susţine întreaga viaţă în Dumnezeu. Răul este o dorinţă nesăbuită de viaţă, în afara adevăratei vieţi, în afara lui Dumnezeu, dorinţa de a atribui non-fiinţei, caracterul fiinţei. Răul îşi are izvorul în libertatea neiluminată, prin ea cucereşte, dar întotdeauna se termină prin distrugerea libertăţii de spirit, aflându-se sub imperiul necesităţii şi tiraniei. Consecinţa răului, întotdeauna este împărţirea, risipirea, îndepărtarea reciprocă a părţilor fiinţei şi violenţa exercitată de una din ele asupra alteia. Lumea „se atomizează" toate lucrurile devin străine şi prin urmare ostile.

Fiinţa nu este liberă decât unită în iubire, iubirea prin care e stabilită asemănarea în Dumnezeu. Numai în Dumnezeu şi prin El totul devine înrudire şi apropiere, în afară de Dumnezeu totul este străin şi îndepărtat, totul este constrângere. Satan, forţă spirituală superioară, cucereşte oamenii promiţându-le că vor fi asemenea lui Dumnezeu. Dar pornit pe calea răului, substituindu- se lui Dumnezeu, omul nu devine dumnezeul ce l-a visat, devine sclavul naturii inferioare, îşi pierde natura sa superioară, se supune necesităţii naturale, încetează determinarea din interiorul spiritului; libertatea i se dărâmă. Răul se constituie prin această deplasare a centrului fiinţei, această răsturnare a ierarhiei universale care face ca principiul material ridicat cu spirit orgolios, să se substituie principiului spiritual.

Împietrirea din lumea materială e rezultatul alungării adevăratului centru din lumea spirituală. Spiritul orgolios, egoist se precipită în materie, iar ea nu este decât rezultatul destrămării şi risipirii lumii, rodul duşmăniei şi urii. Pofta infinită, patimile nesăturate, stăpânesc fiinţele care sunt azvârlite în lumea fărâmiţării şi urii. Omul nu poate avea izvorul de viaţă în el însuşi, îl ia sau din ce-i este superior, sau din ce-i este inferior. Satan n-are sursă de viaţă independentă, nu poate aşeza omul decât în starea, unde izvorul de viaţă se găseşte în natura inferioară.

Această natură inferioară, când ocupă locul ei în ierarhia universală nu este un rău în sine, aparţine lumii divine. Doar când răpeşte locul naturii superioare devine un rău şi o minciună. Natura animală ocupă locul ei pe scara valorilor, este destinată vieţii eterne; dar atunci când cucereşte omul, iar acesta îşi supune spiritul elementului inferior, devine un rău. Răul este determinat prin drumul ce-l alege spiritul şi nu prin natura însăşi. Ispitirile răului întotdea­una se termina prin vid, moarte, dezgustul nefiinţei. Răul satură întotdeauna, fără ca totuşi să cunoască saturarea de­plină, pentru că nu posedă ce poate potoli, în aceasta stă tot misterul lui. Dar omul îl discerne cu dificultate când el se găseşte în starea de denaturare a adevărului. Nu-şi poate explica de ce este sub jugul infinit oribil al vieţii, de ce nu poate obţine viaţa însăşi. Patimile execrabile îl supun; este posedat. Atunci când îl stăpânesc, niciodată omul nu se poate determina prin libertate, iar când îşi imaginează că este liber în patimile lui, este sub imperiul unei iluzii teri­bile, este în împărăţia minciunii, în împărăţia aparenţelor. El ia drept libertate cea mai teribilă sclavie, căci o viaţă pă­cătoasă este o viaţă de minciună, de aparenţe, o viaţă fără realitate, o viaţă ce o înduri. Răul zace în adâncimile naturii omeneşti, în profunzimea spiritului. Dar când duhul omului a ales răul, nu mai porneşte din el însuşi, nu mai por­neşte din libertatea proprie ca să-şi determine viaţa; este rob, este la bunul plac al puterilor pe care nu le vede şi în slujba unui stăpân pe care nu-l cunoaşte. Omul nu se poate elibera din imperiul acestui stăpân prin propriile puteri naturale. Aceasta nu înseamnă că forţe spirituale, creatoare şi pozitive, forţele binelui nu sălăşluiesc în el. Natura spirituală a omului este deformată, contaminată, clătinată, dar e păstrată, nu este nimicită definitiv, în natura umană, planul divin, ideea, imaginea şi asemănarea divină, s-au amestecat cu neantul originar, cu non-fiinţa iniţială, din care actul creator dumnezeiesc a chemat omul la viaţă. Natura omenească rămâne receptivă luminii, în ea subzistă o arzătoare aspiraţie către divin, făcând posibile revelaţia şi mân­tuirea. Răul nu a pus stăpânire definitiv, fiindcă el este dublu, aparţine a două lumi şi chiar după căderea sa omul nu s-a despărţit definitiv de Dumnezeu, care continuă să lucreze asupra lui şi să-i transmită energia Sa, regeneratoa­re. Omul nu aparţine exclusiv împărăţiei non-fiinţei, păstrează legătura cu fiinţa care-şi exercită acţiunea asupra lui. Dumnezeu şi diavolul luptă în inima omului, iar omul decăzut păstrează cu toate acestea imaginea divină; a trecut prin experienţa răului ca o fiinţă dintr-un ordin superior.

Consecinţele negative ale răului în om arată predestinarea hotărâtă la o viaţă superioară. Chiar înaintea venirii lui Hristos, o viaţă spirituală înaltă, o intensă forţă creatoare au fost posibile în lumea păgână. Dovada indiscutabilă şi empirică este cultura elenă, în Platon trăia natura spirituală superioară a omului, în el s-a manifestat setea de Dumnezeu şi de viaţă divină, simţită de om. Natura umană îşi păstrează independenţa, aceasta face parte din lucrarea divină în lume. Dar triumful definitiv asupra răului nu va putea fi câştigat prin puterile naturale ale omului ce rămân despărţite de Dumnezeu. (Autor: Nikolai Berdiaev, Spirit şi libertate, Paideia,1996, trad. Stelian Lăcătuş; http://www.ceruldinnoi.ro/).