Lc 24,35-48
Isus a oferit deja dovezi convingătoare despre învierea sa: mormântul gol, mărturia îngerilor, apariţia alături de ucenicii de pe drumul spre Emaus. Dar înaintea insistenţei şi crescândei lipse de credinţă, Isus oferă probe tot mai tangibile: le apare ucenicilor reuniţi, le arată rănile, stă la masă cu ei. Cu aceasta evanghelistul arată o evidentă preocupare apologetică, şi deci intenţia de a afirma realitatea şi concreteţea învierii. Isus are un adevărat trup. Cel Înviat nu este o fantasmă, un ideal, dar o fiinţă reală. Şi poate mai mult decât toţi ceilalţi evanghelişti, Luca insistă în a afirma o reală trecere de la moarte la viaţă, o viaţă care vine de la Dumnezeu şi cuprinde omul în toată concreteţea şi globalitatea sa.
În această relatare despre apariţia sa la cei unsprezece numai Isus acţionează, vorbeşte: salută, întreabă şi reproşează, invită la a-şi da seama despre adevărul său, le arată mâinile şi picioarele şi, în sfârşit, mănâncă înaintea discipolilor. Dimpotrivă, ucenicii sunt nemişcaţi şi tăcuţi, în afara gestului de a-i oferi lui Isus o bucată de peşte. Însă le sunt descrise cu atenţie sentimentele interioare: uimirea şi teama, tulburarea şi îndoiala, stupoarea şi necredinţa, bucuria. Sunt sentimente care trădează o dificultate în a crede în înviere. Nu este uşor să crezi în Cel Înviat. Chiar bucuria – care s-ar spune că merge în sens invers – este prezentată de Luca drept un motiv care, chiar dacă în mod diferit decât teama, îi face increduli: „Încă nu credeau de bucurie”. După înviere omul rămâne plin de îndoială şi necredincios, fie pentru că se află înaintea unui fapt absolut neobişnuit, fie pentru că se găseşte în faţa unei surprize prea frumoase, dorită dar considerată imposibilă.
Dar în ciuda tulburării şi îndoielii ucenicilor, în partea finală a povestirii sale Luca trasează liniile fundamentale ale adevăratului discipol, putem chiar să spunem trăsăturile fundamentale ale comunităţii creştine: datoria de a da mărturie (Cristos înviat nu este numai de vestit, dar de făcut credibil); continua referinţă la Scripturi; convertirea care trebuie împlinită înăuntru fiinţei proprii şi în alţii; tensiunea universală. (don B. Maggioni, trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu