Pe drum cu Isus cel înviat [III TP (A) - 30 aprilie 2017]

Cina din Emaus - de Salomon de Bray.

Pe drum cu Isus cel înviat

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (30 aprilie 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 2,14.22-33; 1Petru 1,17-21;Evanghelia Luca 24,13-35 .

Anunțul pascal răsună din textele biblice în această duminică; ele dau mărturii despre învierea lui Isus atât în relatarea despre cei doi ucenici care se duceau spre Emaus, cât și în predica lui Petru în dimineața zilei de Rusalii și în comunicarea de credință a lui Petru îndreptată spre comunitățile din scrisorilor sale.  

În prima lectură, luată din Faptele Apostolilor (2,14.22-33), este prezentat primul anunț sau kerygma Bisericii asupra căruia este întemeiată creștinătatea. Avem mărturia apostolului Petru în relație cu darul limbilor: „mulțimea […] a rămas uimită, pentru că fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa” (v. 6). Este darul Duhului Sfânt care i-a făcut pe apostoli martori ai prezenței lui Dumnezeu. Și Petru încearcă să clarifice raportul dintre darul Duhului Sfânt și viața, moartea și învierea lui Isus Cristos. Rețineți: în viaţa lui a fost o schimbare radicală. Ne amintim de răspunsul dat când Isus anunţa patima sa. Nu putea suporta această idee: nu corespunde ideii pe care el o avea despre Mesia. Când a fost arestat, îi era așa de frică de viaţa sa încât afirma că nu făcea parte din grupul acela. Dar în ziua Rusaliilor, totul s-a schimbat: apostoli l-au primit Duhul Sfânt. Acum, Petru poate să dea mărturie cu tărie şi curaj: „Pe acest Isus, pe care voi l-ați făcut să moară pe cruce, Dumnezeu l-a înviat” (cf. v. 22-24). Suntem puși să ne confruntăm cu un profund și descumpănitor mister. Cum poate să gândească cineva că Dumnezeu vine să integreze moartea, chiar moartea pe cruce, a singurului drept „acreditat” – împuternicit – de Domnul?! Petru nu zăbovește să accentueze vina oamenilor care l-au ucis, dar el anunță gloria învierii. „Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat şi noi toţi suntem martorii acestui fapt!” (v. 32). Acest lucru este anunţat în Scripturi, în Moise, în psalmi și în profeți. Speranța se bazează pe o capacitate interioară de percepere a prezenței divine. Acest lucru dă bucurie şi speranţă, mai ales certitudinea că Dumnezeu nu va abandona în moarte pe „sfântul” său [în ebraică chasid, cel credincios alianței divine pe care o pune în practică – este Tora]. De acum înainte va trebui să recitim tot Vechiul Testament în lumina învierii lui Isus.

În a doua lectură, luată din Scrisoarea lui Petru (1Pt 1,17-21), este însuși Petru care încurajează pe credincioși să meargă, în timpul peregrinării pământești [„în timpul înstrăinării voastre”], în teamă și iubire de Dumnezeu. Este vorba de experiența baptismală a creștinului, care se naște din Paștele lui Cristos pentru că „nu prin aur şi argint aţi fost răscumpăraţi” dar prin sângele preţios al lui Isus ați fost curățați. Cristos și-a oferit viaţa şi-a vărsat sângele pentru noi. Acum viața lui Isus a devenit viața noastră: incoruptibilă, viața veșnică. Această viață nouă devine punctul de referință pentru credința și comportarea celor care cred în el, căci este consacrat cu sângele lui Cristos ce l-a smuls din zădărnicia unei existențe fără sens, absurde.  „Prin el voi credeţi în Dumnezeu, care l-a înviat din morţi şi i-a dat gloria, aşa încât credinţa şi speranţa voastră să fie în Dumnezeu” (v. 21).

În ultimul capitol al Evangheliei după sfântul Luca (Lc 24,13-35) ne este transmisă experiența pascală a celor doi ucenici din Emaus despre Cristos cel înviat; relatează întâlnirea și dialogul Domnului cu discipoli în drumul spre Emaus. Este simbolul unei mulțimi de ucenici din toate timpurile; simbolizează dorinţa noastră de a se întâlni cu cel înviat. Luca precizează că unul dintre ei se numea Cleopa; nu ne spune numele celui de al doilea. Am putea spune că discipol cel de-al doilea suntem fiecare dintre noi.

Istoria ucenicilor din Emaus nu este altceva decât o iniţiere – o cateheză – în „a şti să vedem” care pleacă de la o privire cu vederi înguste, incapabilă de a-l recunoaşte pe pelerinul de pe acelaşi drum, şi în cele din urmă ajunge, cu ochii deschişi, să-l recunoască pe Domnul.

Suntem discipoli marcați de tristețe și descurajare. Suntem mâhniți „pe cale”… Un drum plin de tristețe, de deziluzie. Dar pe drumul nostru apare Cristos care se alătură nouă… Isus înviat merge cu oamenii. „Ei s-au oprit trişti” (v. 17). Dar întâlnirea cu pelerinul Isus, sfântul Luca face să se întrevadă posibilitatea unei rezolvări. Intervine pentru a explica Scripturile, pe Moise, pe profeți... Este dominat de lectura evenimentului pascal trăit de Isus și împărtășit celui credincios. La reflecțiile acestui personaj misterios, sufletul celor doi începe să se însenineze, inima începe „să le ardă”, dar nu este încă credință…

Ucenicii fac o cerere: „Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: «Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!»” (v. 29). Isus „s-a făcut că merge mai departe”. Ei, aici este problema: „s-a făcut că merge mai departe”.  Isus ar vrea să rămână cu noi, cu problemele noastre ca să ne lumineze. Este important să insistăm: „Rămâi cu noi, Doamne!” Milostivirea ta este puternică. „Rămâi cu noi!” El rămâne și face patru gesturi: a luat pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Poartă atenţia înapoi la cina euharistică, la pâinea frântă, la euharistie, împlinirea vieţii sale.

Ultima scenă este recunoașterea lui Isus în credință și vestirea către frați. Apoi ochii lor s-au deschis și l-au recunoscut. O dată ce au ajuns la credință ucenicii nu pot sta în loc. Experiența trăită pune pe fugă pentru a ajunge la Ierusalim: „Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim” (v. 37). Astfel trebuie să alerge pentru a vesti credința fraților. Aceasta este trăsătura care-l face recunoscut pe Domnul.

O întoarcere de la deziluzie la credință. Aceasta o putem cere și noi: ca inima noastră să fie plină de iubire ce țâșnește din inima sa…

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

† Duminica a 3-a a Paştelui (A): Discipolii din Emaus [30.04.2017]

The Road to Emmaus -

de William Henry Margetson.

Evanghelia Luca 24,13-35: În aceeaşi zi, iată că doi dintre discipolii lui Isus se duceau spre un sat al cărui nume era Emaus, care era cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând, i-a spus: „Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri! Ba mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. Atunci le-a spus: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?” Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon”. Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii.

Omilie

Textele din această duminică dau mărturii despre învierea lui Isus. Mai întâi avem mărturia apostolului Petru din prima lectură. În viaţa sa a fost o schimbare radicală. Ne amintim de răspunsul său atunci când Isus anunţă patima, moartea şi învierea sa. Nu putea suporta această idee. Aceasta nu corespunde ideii pe care o avea despre Mesia. Şi când Isus a fost arestat, îi era atât de frică pentru viaţa sa încât a afirmat că nu făcea parte din grupul său.

Dar în ziua Rusaliilor, totul s-a schimbat: apostoli l-au primit Duhul Sfânt. Acum, Petru poate să dea mărturie cu tărie şi curaj: „Pe acest Isus, pe care voi l-ați făcut să moară pe cruce, Dumnezeu l-a înviat”. Moartea sa nu a fost un eşec. El trăieşte pentru totdeauna; acest lucru a fost anunţat în Scripturi, în Moise, în psalmi, în profeți. De acum înainte va trebui să recitim tot Vechiul Testament în lumina învierii lui Isus. Această veste bună a fost anunţată mai întâi poporului evreu, apoi foarte curând la păgâni. Trebuie ca toată lumea să o știe: cu Isus, moartea nu are ultimul cuvânt de spus; proiectul lui Dumnezeu duce spre viață.

Această chemare a lui Petru o găsim în a doua lectură: acest Isus care a murit şi a înviat este Mântuitorul tuturor oamenilor. Nu prin aur şi argint aţi fost răscumpăraţi din purtarea voastră fără sens moştenită de la părinţi voștri dar prin sângele preţios al lui Isus Cristos ați fost curățați; pentru noi şi pentru mulţime și-a oferit viaţa şi-a vărsat sângele. Iubirea sa depășește cu mult mai mult decât mi-am putut imagina. Suntem invitaţi să primim această scrisoare ca o chemare la convertire adevărată.

Cu Evanghelia, suntem duși la a treia zi după moartea lui Isus: cei doi ucenici se întorc de la Ierusalim. Au fost martori la pătimirii şi morții învățătorului lor. Pentru ei, totul s-a sfârșit. A fost sfârşitul unei mari speranţe. Sfântul Luca precizează că unul dintre ei se numea Cleopa; nu zice numele celui de al doilea. Dar dacă am reciti această Evanghelie în contextul nostru, am putea spune că acest discipol – al doilea – este fiecare dintre noi.

Într-adevăr, suntem adesea discipoli marcați de tristețe și descurajare. Aceasta se întâmplă atunci când vedem viaţa noastră de toate zilele ca o înfrângere: înfrângerea Evangheliei pentru creștinii persecutați, pentru cei săraci, excluși, victime ale violenţei, războaielor, singurătății, abandonului. Această înfrângere este când spunem că suntem la punctul unde nu există nici o speranţă posibilă.

Dar, iată, că acum pe drumul spre Emaus, Isus se apropie de ai săi şi cu care se alătură. Ei nu-l recunosc: ochii lor sunt orbiți de tristeţe şi dezamăgire. Acelaşi Cristos se alătură pe drumurile noastre. Atunci când totul merge rău, el este acolo. Dar de prea multe ori noi nu-l recunoaştem fiindcă suntem în altă parte. Şi totuşi, este încă acolo, gata să ne asculte. Îi putem striga suferinţa, dezamăgirea, tristețea noastră.

Apoi el intervine pentru a explica Scripturile, pe Moise, pe profeți... Noi toţi sunt chemaţi la aceasta: să-l primim pe Cristos, să-l lăsăm să ne transforme după Evanghelia sa. Sfântul Luca precizează că în inimile discipolilor ardea în timp ce el vorbea cu ei. Este ceea ce a fost anunța prin profetul Isaia: „…cuvântul meu care a ieşit din gura mea, nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place şi fără să aibă succesul pentru care l-am trimis” (Is 55,11). Aceasta o putem cere de la Domnul: ca inima noastră să fie plină de iubire care țâșnește din inima sa.

În această Evanghelie, descoperim o altă etapă: este cererea pe care i-o fac discipolii: „Rămâi cu noi!” O astfel de întâlnire nu se poate opri aici. Apoi ochii lor s-au deschis și l-au recunoscut. Pentru a-l recunoaște pe Cristos cel înviat, prezent în vieţile noastre, avem nevoie de ochii credinţei, o credinţă încălzită de Cuvântul lui Dumnezeu şi de Euharistie. Astfel Cristos cel înviat se alătură de centrul vieţii noastre pentru a reînvia şi a întări speranța noastră.

Şi când l-am recunoscut şi l-am primit pe Cristos cel viu, nu-l păstraţi pentru tine; mai degrabă să-l anunți cu glas puternic lumii. La sfârşitul acestei liturghii suntem trimiși pentru a da mărturie, în ochii tuturor, de credinţa care ne animă. Nu poate să ne mulțumească să rămânem creştini în interiorul Bisericii. Mărturia noastră trebuie să ajungă la toţi oamenii, mai ales la cei care sunt în „periferie”.

În această zi, să primim cuvintele acestei melodii:

„Merge-ți în piețele lumii și în piețele din fața bisericii!

Merge-ți în piețele lumii, aici căutați-mi prietenii,

Pe toți copii luminii care trăiesc în întuneric.

Pe toți copii Tatălui meu, separați de El.

Merge-ți în piețele lumii și fiți martorii mei în fiecare zi!”

[Allez-vous en sur les places et sur les parvis!

Allez-vous en sur les places, y chercher mes amis.

Tous mes enfants de lumière qui vivent dans la nuit,

Tous les enfants de mon Père, séparés de Lui,

Allez-vous en sur les places et soyez mes témoins, chaque jour].

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6809-3eme-dimanche-de-paques-4/).

Miracolul mereu reînnoit

Cristos a înviat din morți!

Dumnezeu nu va muri în ziua în care

nu vom mai crede într-o divinitate personală,
dar noi vom muri în ziua când viaţa noastră
nu va fi pătrunsă de splendoarea miracolului mereu reînnoit,
al căror izvor sunt dincolo de orice raţiune.

(D. Hammarskjold; trad. I.C.).

Milostivirea deschide uşa minţii și ușa inimii

Divine Mercy.

„Milostivirea în lumina Paştelui se lasă percepută ca o adevărată formă de cunoaştere. Şi acest lucru este important: milostivirea este o adevărată formă de cunoaştere. Ştim că se cunoaşte prin atâtea forme. Se cunoaşte prin intermediul simţurilor, se cunoaşte prin intermediul intuiţiei, prin intermediul raţiunii şi alte forme. Bine, se poate cunoaşte şi prin intermediul experienţei milostivirii, pentru că milostivirea deschide uşa minţii pentru a înţelege mai bine misterul lui Dumnezeu şi al existenţei noastre personale. Milostivirea ne face să înţelegem că violenţa, supărarea, răzbunarea nu au niciun sens, şi prima victimă este cel care trăieşte din aceste sentimente, pentru că se privează de propria demnitate. Milostivirea deschide şi uşa inimii şi permite să se exprime apropierea mai ales faţă de cei singuri şi marginalizaţi, pentru că îi face să se simtă fraţi şi fii ai unui singur Tată. Ea favorizează recunoaşterea celor care au nevoie de mângâiere şi ne face să găsim cuvinte adecvate pentru a da întărire”.

(papa Francisc, Regina Caeli [23 aprilie 2017]; sursă:http://ercis.ro).

Mărturia lui Toma numit «Geamănul»...

„Sfântul Toma necredinciosul” de Michelangelo Merisi da Caravaggio.

„Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit «Geamănul», nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: «L-am văzut pe Domnul!» Dar el le-a zis: «Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede»!” (In 20, 24-25).

Vai, sărmanul Toma! Veşnic pe banca acuzaţilor! Supus unui proces continuu. Acuzațiile de tot felul îi sunt aduse: de la aceea de materialist la cea de pesimist incurabil, trecând prin neîncredere, suspiciune, încăpăţinare şi, natural, necredinţă… Ei bine, pesimismul și ironia s-a manifestat la mormântul lui Lazăr: „Atunci Toma, cel numit Geamănul, a spus celolalți discipoli: «Să mergem și noi ca să murim cu el!»” (In 11,16).

Louis Évely – subliniind violenţa revoltei sale – îndrăzneşte de-a dreptul să vorbească de disperare: „Este ceva dur, aspru, în condiţiile pe care le pune pentru capitularea sa. O duritate atât de înspăimântătoare nu poate veni decât de la o suferinţă cumplită. Pentru că el simte o durere mai mare decât ceilalţi pentru că el nu mai vrea să rişte să spere. Toma este fără îndoială cel care a suferit mai mult din cauza Pătimirii, care a simţit remuşcarea cea mai chinuitoare pentru că nu a ştiut să înfrunte moartea cu acea ocazie. Atunci a găsit numai o piatră pe care să-şi pună capul ca pe o pernă: disperarea. Cel puţin aceea este stabilă, nu se mai mişcă. Nu va fi uşor să-i fie sustrasă…” (L. Évely [1910–1985]).

Cristos îl cucereşte pe Toma lăsându-se învins de el. Frânge rezistenţa sa făcându-se docil... Acceptă să-i dea o probă ucenicului ezitant… Dar, cu răbdare, Isus așteaptă să ajungă să declare credință sa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28).

„Toma rezistase autorităţii întregului colegiu apostolic. El este primul protestant! Dacă ar fi fost conformist, ar fi aderat la alţii pentru a nu face mofturi şi pentru a nu avea neplăceri, ar fi fost un bun catolic mediocru, nu ar fi ieşit niciodată acea expresie: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!» A fost condus pe căi puţin bizare…” (L. Évely). Făcându-se „protestant”, s-a pregătit să devină un fervoros credincios al învierii. Toma nu a găsit „locul cuielor”: nici nu avea nevoie să o facă… S-a bucurat recunoscând și exclamând: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»

Este «geamănul» nostru…

Inno alla divina misericordia

Duminica milostivirii divine [II TP (A) - 23 aprilie 2017]

Duminica milostivirii divine

[anul A]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (23 aprilie 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 2,42-47; 1Petru 1,3-9; Evanghelia Ioan 20,19-31.

Astăzi celebrăm „Duminica divinei îndurării”. Sfântul părinte papa Ioan Paul al II-lea a făcut din această duminică – duminica milostivirii divine. Se numește așa pornind de la cererea pe care Isus a adresat-o sfintei Faustina, de la care a cerut ca duminica de după Paște să fie închinată infinitei milostiviri cu care el ne-a iubit și ne-a răscumpărat. Milostivirea este forţa care pune o limită răului. „Aveţi încredere – ne spune papa – în milostivirea divină!” Deveniţi oameni ai îndurării! Milostivirea este haina de lumină pe care însuși Cristos ne-a dat-o la Botez. În Biserica primară, noii botezați depuneau hainele albe – simbolui luminii – pentru a trăi botezul cu haine obișnuite. Nu lăsați ca această lumină să se stingă. Duceți lumii vestea cea bună a milostivirii lui Dumnezeu.

În prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 2,42-47), sfântul Luca este martorul unei comunităţi creştine care a primit milostivirea lui Isus. Toată viața creştinilor este transformată. Paștele reprezintă evenimentul decisiv al credinței creștine. „A apărut o altă generație, o altă viață, un alt mod de a trăi, o schimbare a naturii noastre. Și voi ați văzut începutul acestei schimbări spre bine!” – scria sfântul Grigore de Nyssa. Viaţa creştină este susţinută de patru piloni: „în zilele acelea, fraţii erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (v. 42). Mai întâi este învăţătura sau predica apostolilor pe care o urmăresc cu perseverență; urmează elementul cel mai marcant koinonia: unirea fraternă sau caritate, care se manifestă în împărțirea bunurilor; apoi frângerea pâinii: este un al treilea element care face aluzie la ritul euharistic – memorialul Paștelui lui Cristos, care este izvor şi culme a vieții creștine; și, în ultimul rând, este rugăciune în case dar și la Templul. Sfântul Luca menționează prezenţa minunilor şi a semnelor prin mâinile apostolilor care provoacă un sentiment de teamă în toți cei care sunt purtați să recunoască în cuvântul şi lucrarea apostolilor, Cuvântul şi prezenţa lui Dumnezeu. Comunitatea creștină atinge energia tocmai prin mărturisirea credinței în înviere, menținând în comun bunurile posedate, frecventând învățătura apostolilor și patricipând la euharistie.

În a doua lectură, sfântul Petru (1Pt 1,3-9) ne prezintă un imn baptismal antic în care este cântată bucuria celui credincios pentru binecuvântărea lui Dumnezeu care „ne-a renăscut” în apa botezului. Este o binecuvântare centrată pe milostivire. „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi” (v. 3). Sfântul Petru îi încurajează pe creștinii din timpul său, supuși la tot felul de încercări, să aducă roade de credință și speranță. El spune că învierea este promisă la toți; dar nu fără încercări. Este verificătă calitatea credinţei noastre. Noi, cei care „îl iubim fără să-l fi văzut; fără a-l vedea, dar crezând în el” (v. 8), nu trebuie să ne lăsăm cuprinși de descurajare, căci viața noastră, care acum cunoaște moartea, va vedea gloria învierii. Cristos cel răstignit şi înviat ne aminteşte că nu suntem părăsiți. Vrea să ne unească la victoria sa.

Ce ne spune evanghelia pe care am proclamat-o astăzi? Evanghelia după Ioan (In 20,19-31) se armonizează foarte bine cu tema milostivirii divine. Fragmentul pe care l-am ascultat ni-l prezintă pe Isus înviat care apare apostolilor în ziua învierii, seara. Îl găsim pe cel înviat în faţa prietenilor săi care l-au abandonat. Nu căută să le facă reproșuri apostolilor. Dimpotrivă, se întâlnește pentru a le dărui pace: „Pace vouă!” Shalom!  Pace învierii, pacea milostivirii care iartă pe cei păcătoși. El are pentru ei o privire cu adevărat milostivă. Pacea este darul pascal al lui Cristos cel înviat.

Isus le arată semnul răstignirii şi lovitura de lance. Rănile pe care el le arată nu sunt un reproş, ci sunt semnul iubirii sale. Contemplând rănile, noi înțelegem mai bine cât de mult ne iubeşte.

Evanghelia ne relatează un lucru de necrezut: Isus dă oamenilor care-l abandonaseră misiunea de a ierta: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate!” (vv. 22-23). Este darul extraordinar al iubirii milostive a Domnului! Sunt trimiși de acela pe care îl trădaseră. Ori, iată, că în ciuda trădării lor, Isus își pune toată încrederea până la dăruirea slujirii iertării. Cu aceste cuvinte, Isus dă Bisericii sale puterea de a ierta păcatele. Demonstrează că ştie cine suntem noi. Dar are certitudinea că le poate învinge pentru totdeauna şi că le poate ierta în milostivirea infinită a lui Dumnezeu. Atunci Biserica nu este comunitatea unde nu se păcătuieşte, dar comunitatea unde se iartă păcatul.

Chesterton, întrebat despre motivul convertirii sale la catolicism, a exclamat: „Mă fac catolic pentru a primi iertarea păcatelor mele”. A înţeles bine ce este Biserica: locul unde se celebrează milostivirea lui Dumnezeu care iartă.

Dar, iată, că Toma un era cu ei. Ceilalți discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Opt zile după înviere, Isus se întâlnește cu apostolii și cu Toma. Acceptă să-i dea o probă ucenicului ezitant. „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” (v. 27). Credința este o cucerire obositoare și adesea sfâșietoare. Dar, cu răbdare, Isus așteaptă misterul libertății umane ca să ajungă să declare credință sa: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (v. 28). Este cea mai înaltă profesiune de credință din întreaga Evanghelie. Cel credincios a ajuns la lumină totală a credinței. În acest caz, Evanghelia poate să se încheie: „Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui” (v. 31).

Este Evanghelia milostivirii lui Dumnezeu. Apostolii au răspuns la chemarea lui Isus. Noi suntem martorii milostivirii?!...

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---

† Duminica a 2-a a Paştelui (A): Duminica milostivirii [23.04.2017]

Apariția lui Cristos apostolilor -

Necredința lui Toma (1625)

de Anthonis van Dyck.

Evanghelia Ioan 20,19-31: În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă!” Zicând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi”. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute”. Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Aşadar, ceilalţi discipoli i-au spus: „L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăşi înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deşi uşile erau încuiate, a stat în mijlocul lor şi a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” Toma a răspuns şi i-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui.

Omilie

Papa Ioan Paul al II-lea a făcut din această duminică – duminica milostivirii. Am ieșit dintr-un an în care am celebrat milostivirea Domnului. Şi totuși vedem că în lumea de astăzi este foarte contestată. Fiecare dintre noi se poate gândi la toate aceste cuvintele și la aceste scrierii ca fiind niște săgeţi otrăvite: este o viaţă care sfârșește prin a fi frântă.

A acuza pe un altul și a-l afunda, nu este creștin. Este ceea ce ne face să înţelegem Evanghelia din această duminică a doua a Paştelui: îl găsim pe Isus cel înviat în faţa prietenilor săi care l-au abandonat; Petru l-a negat; în fața unei servitoare, el declarându-i că nu-l ştia. Dar Isus nu a căutat să-i facă reproșuri. Dimpotrivă, se întâlnește pentru a le dărui pace: pace învierii, pacea milostivirii care iartă, pacea care atinge inima şi copleșește existenţa lor. El are pentru ei o privire cu adevărat milostivă. De-a lungul Evangheliilor, îi vedem ridicându-i pe cei care au căzut. Vine să ne elibereze de acest rău în care căzusem.

În al doilea rând, el le arată stigmatul răstignirii şi lovitura de lance. Dincolo de moartea sa, este cel Răstignit se arată viu la ai săi. Rănile pe care el le arată nu sunt un reproş, ci semnul iubirii sale. Contemplând rănile sale noi înțelegem mai bine cât de mult ne iubeşte. Şi în acelaşi timp, schimbăm privirea la cei care sunt încercați de suferinţă. Transfigurați de lumina Paştelui, omul durerilor, ne învaţă să vedem în cei crucificații de astăzi înviații în germene. Nu vom putea să-i mulțumim pentru iubirea care este în el.

Evanghelia din această duminică ne relatează un lucru chiar de necrezut: acei oameni care abandonaseră pe Învățătorul lor primesc o misiune: sunt trimiși de acela pe care îl trădaseră. El ar putea să spună că nu s-ar putea conta pe ei, că nu sunt demni de încredere. Ori, iată, că în ciuda trădării lor, el își pune toată încrederea. Chiar până a le dărui ministerul [slujirea] iertării. De-a lungul secolelor, vedem că cei mai mari martori ai credinţei au fost păcătoşii iertați. Adevărata milostivire nu cunoaște nici o neîncredere. Speră împotriva oricărei speranţe.

Apostolii au răspuns la chemarea lui Isus. Au început să anunţe vestea bună a Evangheliei. Mesajul lor este transmis din generaţie în generaţie. Trebuie să primim şi să răspândim în lumea de astăzi mesajul lui. În prima lectură ni se arată martorul unei comunităţi creştine care a primit milostivirea lui Isus. Toată viața creştinilor a fost transformată; viaţa lor creştină este susţinută de patru piloni: învăţătura apostolilor pe care o urmăresc cu perseverență, caritate care se manifestă în împărțirea bunurilor, frângerea pâinii (Euharistia) ca izvor şi culme a vieții creștine, rugăciune în case dar și la templul.

Aceste comunităţi nu sunt izolate în sine; ele primesc în fiecare zi noi membri. Ele nu sunt persoane îndoctrinate sau înrolate, dar oamenii care în mod liber au răspuns la chemarea lui Cristos Mântuitorul. Sunt într-adevăr milostivirea lui Dumnezeu pentru toți, inclusiv pentru cei care nu fac parte din poporul său. Este important pentru lumea noastră de astăzi. Papa Francisc continuă să le reamintească tuturor celor care sunt la periferia societății.

În a doua lectură, sfântul Petru ne adresa o binecuvântare centrată pe milostivire. El ne anunță că învierea este promisă la toți; dar nu va fi fără încercări. Se verifică calitatea credinţei noastre. Dar în inima durerii noastre, Cristos cel răstignit şi înviat ne aminteşte că nu suntem singuri. Vrea să ne asocieze pe toți la victoria sa.

În celebrarea Euharistiei, îi cerem Domnului să ne dea să primim acest dar pe care ni-l face; să facă din noi adevărați martori ai milostivirii oferit nouă tuturor, chiar și acelora care au comis cele mai grave greșeli. Credința pe care suntem chemaţi s-o proclamăm este izvor de pace, bucurie și iubire. Numele lui Dumnezeu este milostivire. El este încă cu noi pentru a anunţa lumii că iertarea este întotdeauna posibilă.

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/6798-homelie-du-2eme-dimanche-de-paques-a/).

Frângerea pâinii...

Cina din Emaus - de Antonio Guzman Capel.

„Dar ei l-au îndemnat insistent: «Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!» Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: «Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?» Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au zis: «Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon». Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii” (Luca 24,29-35).

Emaus

M-ai întâlnit pe drumul spre Emaus
Când coboram de tot dezamăgit;
Nu-nţelegeam de ce aflam repaus
Din graiul tău în sufletu-mi trudit.

Ştiai că mi s-au stins speranţe sfinte,
Ştiai că îndoiala m-a cuprins,
De-aceea mi-ai redat iar zel fierbinte
Şi iar lumina dalbă mi-ai aprins.

Erau momente calde şi divine
Şi retrăiam iar stările dintâi.
Dar, ajungând, văzând că pleci, străine,
Ţi-am zis, în casa mea să mai rămâi.

Ai acceptat şi ai cinat cu mine
Când în sfârşit, Isus, te-am cunoscut.
Mi-ai fost străin, acum îmi e ruşine
C-atâta drum nu te-am recunoscut.

Din calea deznădejdii ce coboară
Iar spre Ierusalim m-am reîntors
Şi spun celor răpuşi de vreo povară
Cum m-ai aflat pe ea, slăvit Cristos.

De-atunci, mereu treci călător prin lume
Căutând pe omul frânt şi-ndurerat…
Şi tu, mergeai spre moarte şi genune
De nu-ntr-o zi Isus te-ar fi aflat.

De mergi şi tu dezamăgit la vale
O voce sfântă te va asalta
Deschide inima, e Domnul, frate,
Să intre şi cu tine va cina.

de Simion Buzduga
(sursă:https://www.resursecrestine.ro).

Marți din octava Paștelui: Credinţa naşte din iubire

Isus înviat și Maria Magdalena - 

de Simon Dewey.

Evanghelia Ioan 20,11-18: În acel timp, Maria stătea lângă mormânt, afară, şi plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt şi a văzut doi îngeri în haine albe care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap şi altul, la picioare. Ei i-au zis: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a spus: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus”. Spunând acestea şi întorcându-se, l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus. Isus i-a zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: „Domnule, dacă tu l-ai dus, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua!” Isus i-a zis: „Maria!” Ea, întorcându-se, i-a spus în evreieşte: „Rabbuni!” - care înseamnă „Învăţătorule!” Isus i-a zis: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la fraţii mei şi spune-le: «Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru!»”. Maria Magdalena a venit la discipoli şi le-a vestit că l-a văzut pe Domnul şi că el i-a spus acestea.

Reflecție

Şi astăzi Biserica ne propune o trecere de la moarte la Înviere. Maria se află alături de mormântul lui Isus şi plânge, pentru că crede că i-a fost luat trupul Învăţătorului său iubit. Îi este negat şi acest contact, această consolare şi este disperată. Se întoarce şi vede o figură, dar nu-l recunoaşte pe Isus, crede că este paznicul grădinii: Cel Înviat îi cere ochii credinţei pentru a fi văzut. Isus îi spune: „Femeie, de ce plângi?”. Dar ea încă nu-l recunoaşte. Maria îl caută încă pe Cristos, pe acela pe care l-a urmat, pe acela care o salvase. Numai când Isus va pronunţa numele său, „Maria”, atunci ea îl va recunoaşte. Se crează o nouă intimitate între Isus şi această femeie, relaţia cu Cel Înviat este pe alt plan.

Ca şi Maria şi nouă adesea poate să ne fie greu să-l recunoaştem pe Cel Înviat: suferinţa şi dificultăţile vieţii ne împiedică deseori să vedem, chiar în aceste lucruri, pe Cel Înviat care ne stă înainte. Maria nu-l recunoaşte imediat pe Isus, îl confundă cu grădinarul, deşi a petrecut multe momente cu el, dar numai atunci când Isus o cheamă pe nume – Maria – îl recunoaşte. Îi spune „Învăţătorule”, vrea să restabilească cu el relaţia pe care o aveau înainte de moartea sa. Maria caută să lege din nou evenimentul crucii cu un incident de pe drum, dar Isus o opreşte. El este Înviatul şi poartă semnele Pătimirii sale, acum raportul lor este diferit, trebuie să facă un salt de calitate: „Nu mă reţine, pentru că nu m-am urcat la Tatăl”; Mariei îi revine misiunea vestirii. Isus nu mai merge în mod fizic pe străzile Palestinei, acum le revine martorilor săi să fie gura sa, picioarele sale, mâinile sale. Este timpul faptelor pentru cei care cred în evanghelie, pentru că Cel Înviat dăruieşte Duhul său. Paştele crează o situaţie nouă în cei care cred, pentru că îi determină să poarte evanghelia nu povestind simplu un fapt întâmplat, dar mărturisind întâlnirea cu o persoană care ne cheamă pe nume, care ne cunoaşte în adâncul fiinţei noastre şi care vrea să intre în istoria fiecăruia dintre noi.

(Messa Meditazione [25.03.2008]; comentariu de pr. Gian Franco Poli; trad. pr. Isidor Chinez; sursă: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=12074).

Luni din octava Paștelui: Încercarea de corupere

Evanghelia Matei 28,8-15: În acel timp, femeile, plecând în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare, au alergat să dea de ştire discipolilor lui. Şi, iată, Isus le-a venit în întâmpinare şi le-a zis: „Bucuraţi-vă!” Iar ele, apropiindu-se, i-au cuprins picioarele şi l-au adorat. Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi! Mergeţi şi daţi de ştire fraţilor mei să meargă în Galileea şi acolo mă vor vedea!” După ce au plecat ele, iată că unii din gardă au venit în cetate şi au dat de ştire arhiereilor despre toate cele întâmplate. Aceştia, reunindu-se în consiliu cu bătrânii, au dat suficient de mulţi arginţi soldaţilor, zicând: „Să spuneţi: «Discipolii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam!» Şi dacă va afla guvernatorul despre asta, îl vom convinge noi şi vă vom scăpa de neplăceri”. Ei, luând arginţii, au făcut aşa cum au fost instruiţi. Astfel, zvonul acesta s-a răspândit la iudei până azi.

Reflecție

De la mormântul gol pleacă două mesaje: aceea a femeilor, transformate în mesagere ale învierii şi aceea a gărzilor puse la mormânt care merg la marii preoţi pentru a-i informat despre cele întâmplate. Există un fapt sigur pe care nimeni nu îndrăzneşte să-l nege: mormântul gol. O spun, desigur, femeile mesagere; o spun paznicii de la mormânt, iar marii preoţi nu pot să nege. Cu toate acestea faptul, admis de toţi, are diferite posibilităţi de explicaţie, vrea să spună că din mormântul gol nu se deduce cu evidenţă, aşa cum s-a afirmat de multe ori, învierea celui care a fost înmormântat acolo.

Relatarea prezentă a lui Matei cuprinde două posibilităţi: Isus a înviat; cadavrul lui Isus a fost furat. Cele două posibilităţi sunt expuse cu mare imparţialitate, cel puţin rămânând la aparenţe. Cel care citeşte evanghelia trebuie să se decidă pentru una sau pentru alta. Este convingătoare versiunea marilor preoţi? Evident, nu. Atunci cititorul trebuie să se decidă să admită prima posibilitate: învierea lui Isus despre care dau mărturie femeile.

Dar ceea ce se întâmplă în primele momente are loc şi acum. Învierea lui Isus nu este un fapt controlabil, deşi un fapt supranatural admisibil doar în virtutea credinţei. Atunci când inima se închide credinţei, învierea trece imediat în lumea legendei. În momentul în care Matei scrie evanghelia continuau discuţiile între iudei şi creştini. Simplul fapt al existenţei comunităţii creştine la Ierusalim şi a predicării sale era o denunţare constantă a autorităţilor iudaice. Cartea Faptele Apostolilor (3,5) dă mărturie în această privinţă.

Prezenţa creştinilor printre ei era incomodă şi de nesuportat pentru că, în definitiv, însemna că a avut loc ultima şi detifinitiva intervenţei a lui Dumnezeu în istorie, că a început timpul din urmă şi că a început lumea nouă, împărăţia, învierea. Astfel ceea ce făceau iudeii – continuau să aştepte toate acestea într-un timp viitor – era cu totul în afară. Trebuiau aşadar să se convingă despre realitate. În loc să facă aceasta, ei preferau să răspândească o calomnie (care avea să se repete de multe ori în cursul istoriei Bisericii, în special în căutările raţionaliste din secolele XVIII şi XIX). Această istorie se plasează în realitatea trăită a disputelor dintre iudei şi creştini, pe tot parcursul primului secol de creştinism.

(Comentariu din Bibbia Liturgica, Edizioni Paoline, Roma 1981, p. 1010-1011; trad. I. C).

Învierea Domnului (Duminica Paștelui) [16 aprilie 2017]

Învierea Domnului

[anul A B C]

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (16 aprilie 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 10,34a.37-43; Coloseni 3,1-4; Evanghelia Ioan 20,1-9. 

Este Duminica Paștelui lui Cristos. Isus a înviat din morți. Cu învierea, întreaga omenire este implicată într-o mișcare de mântuire. Învierea lui Cristos este punctul cardinal al credinţei şi tocmai de aceea lecturile liturgice ale Paştelui dezvoltă o amplă reflecţie care pleacă de la relatarea evenimentului (Evanghelia) la vestirea sa (Faptele Apostolilor) şi la consecinţele sale morale care derivă de aici (din fragmentul paulin luat din Scrisoarea către Coloseni).

În prima lectură luată din Faptele Apostolilor (Fap 10,34a.37-43), este prezentat un discurs a lui Petru în casa centurionului Corneliu despre înviere. Ne amintim că el – Petru – s-a lepădat de Cristos înaintea unei servitoare. Acum proclamă vestea bună a învierii exact în oraşul Cezareei unde își avea reședința Pilat din Pont şi legiunilor sale. Cuvintele lui Petru sunt foarte îndrăzneţe: „Ei l-au omorât atârnându-l pe lemnul crucii, dar Dumnezeu l-a înviat a treia zi”. Oamenii l-au condamnat pe Isus la moarte, dar Dumnezeu l-a înviat. Învierea este un eveniment care trebuie să schimbe criteriile de evaluare după gândirea lui Dumnezeu. Astăzi este anunțată vestea cea bună centurionului Corneliu: vestea mântuirii. Salvarea este oferită la toţi oamenii, chiar şi la păgâni. Dumnezeu nu exclude pe nimeni de la mântuire. Oricare ar fi națiunea sau limba poate primi mântuire în măsura în care primește Evanghelia: Cristos și-a dat viaţa pe cruce pentru toți. Învierea lui Cristos este prezentată ca un eveniment care-l duce pe cel credincios să fie martor ca să-i cheme și pe alții la credința în numele aceluia care iartă păcatele. Astfel suntem mântuiți.

Este și mărturia de credinţa în Isus cel înviat pe care o găsim în sfântul Paul în lectură a doua luată din Scrisoarea către Coloseni (Col 3,1-4). Comunitatea din Colosa se confruntă cu cultura greacă și iudaică. Iudeii di Asia Mica asemenea grecilor vorbesc despre puterile cosmice intermediare între Dumnezeu și oameni „fie tronuri, fie domnii, fie principate, fie puteri” (Col 1,16). Pentru Paul ele pot rămâne doar în subordine la unicul Domn Cristos (Col 1,15-20; 2,9-15). Isus l-a eliberat pe om de orice jug, ca și de ritualurile inutile cu „mâncări” și „băuturi” de sărbători de „lună nouă” sau „sâmbete” (Col 2,16-17). Creștinul este chemat să parcurgă un drum nou de la moarte la viață, de la mortificație și la înviere. „Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu! Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ” (vv. 1-2). Este o chemare pentru noi să ne ridicăm ochii spre cer şi să căutăm „realităţile de sus”. Așadar, gândul și viața, proiectele și executarea lor, conștiința și alegerile voastre să fie conforme cu cele de sus. Care sunt lucrurile de sus ce trebuie să le căutăm? Care este partea din noi pe care trebuie să o scuturăm ca pe o haină uzată și ruptă? Haina veche sunt valorile iluzorii, distrugătoare și egoiste, mai ales instinctul posedării care, de atâtea ori, se transformă în idolatrie (Col 3,5). Haina nouă este depășirea diviziunilor care opun omului pe om, poporului ca popor, neamului ca neam (Col 3,11). Haina nouă sunt sentimentele de milă, bunătate, umilință, răbdare. Cristos s-a „aşezat la dreapta lui Dumnezeu”. S-a suit la cer unde a primit autoritate din partea Tatălui. Dacă am crezut în Isus cel înviat nimic nu poate fi ca înainte.

Evanghelistul Ioan (In 20,19) este preocupat de primii martori al credinței în Isus înviat. În acea primă zi – după sâmbăta, adică duminica – pe când era încă noapte –  noaptea a început cu trădarea lui Iuda – Maria Magdalena merge la mormânt. „Dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric”. Să înţelegem bine: nu e numai întunericul nopţii. Evanghelistul vrea să ne arate că lumina încearcă încă de la început să cucerească întunericul. Pune pe fugă noaptea în care oamenii s-au afundat din cauza păcatului. Inima Mariei Magdalena este învăluită de întunericul disperării. Nu reuşeşte să se despartă de acel Isus pe care l-a urmat şi l-a iubit. Fusese o femeie păcătoasă, posedată de şapte demoni (Lc 8,2), dar, din întâlnirea cu Isus, a înflorit ca o creatură nouă: el a luat-o în grija sa, a avut încredere în ea, în posibilitatea ei de convertire, a unei vieţi noi. Acum ea are grijă de Isus, părăsit de toţi.

Ajunsă la mormânt, Maria Magdalena descoperă că piatra a fost dată la o parte. „A văzut că piatra fusese luată de la mormânt”. Însă o aşteaptă o noutate ne-mai-auzită… Înspăimântată şi uimită, deduce că a fost luat trupul lui Isus. Aleargă la Petru şi la ucenicul iubit pentru a le vesti propria sa interpretare a mormântului gol: „L-au luat pe Domnul!” Petru și Ioan ajung amândoi la mormântului gol. Văd lenjeria rămasă pe loc, dar destul de bine îngrijită. Petru rămâne uimit. Dar pentru Ioan este cu totul diferit; câteva cuvinte spun despre credinţa sa: „a văzut şi a crezut”. Să ne amintim că el l-a urmat pe Isus sub cruce; a participat la înmormântarea sa. Vede nu o violare de morminte. El „a văzut şi a crezut”. „Fericiți cei care cred fără să fi văzut” spune mai târziu Isus. Noi nu avem altă dovadă a învierii lui Isus decât mormântul gol. Desigur, există aparițiile lui Cristos cel înviat. Dacă noi credem în Cristos înviat, este pentru că avem încredere în mărturia dată de apostoli. Maria fuge înspăimântată. Discipolul iubit, este modelul celui credincios: el „a văzut și a crezut”.

De ce se dă ouă la Paști? Pentru că Paștele este semnul sau simbolul a ceva nou, ceva neașteptat, care se naște. Oul este semnul nașterii prin excelență: există ceva interior care este în curs de dezvoltare, ceva nevăzut, dar… „este”. Oul indică un scut, o carapace, rezistență, oboseală, un fel de platoșă care trebuie străpunsă pentru a găsi ceva vital, ceva nou. Învierea lui Isus este deschiderea mormântului: o explozie a unei vieți noi, neașteptate, minunate care îți umple inima, sufletul, viața.

Este Paștele, învierea Domnului; trecerea de la moarte la viaţă, din întuneric la lumină! Să-l adoram pe Domnul! „Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă și cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor! (Ap 1,17-18).

---

[bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995].

---