Sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556), preot [31 iulie]

Ignațiu imobilizat în atele.

„Aşezat acolo (lângă fluviul Manresa), au început să i se deschidă ochii inteligenţei: nu a avut o viziune; şi totuşi, înţelegea şi cunoştea multe lucruri, atât spirituale, cât şi privitoare la credinţă şi ştiinţă, cu o claritate aşa de mare încât toate i se păreau noi. Nu pot fi prezentate toate detaliile în privinţa celor înţelese atunci, căci sunt foarte multe; se poate spune numai că a beneficiat de o mare lumină interioară. Astfel că, în întreaga sa viaţă, timp de 62 de ani, dacă ar fi pus la un loc toate ajutoarele primite de la Dumnezeu şi toate lucrurile învăţate, toate laolaltă, nu s-ar fi adunat atâtea câte a primit în acea unică experienţă” [1]. 

Ignaţiu, ajuns de acum la 62 de ani, aduce în memorie, prin aceste cuvinte, extraordinara lumină cu care Dumnezeu l-a transformat la Manresa pentru a-l face capabil pentru misiunea sa. S-a născut în Ţara Bascilor, la Azpeitia, în 1491, fiind al treisprezecelea şi ultimul copil din familie. La 14 ani, l-au îndreptat spre cariera bisericească, dar în scurt timp, el a renunţat cu hotărâre şi a ales-o pe cea militară, mai plină de aventuri şi mai potrivită caracterului său. În tinereţe nu a fost cheie de biserică, ba chiar o dată a ajuns în tribunal, şi numai poziţia socială a familiei sale l-a ajutat să evite o condamnare la închisoare.

Marta și Maria îl slujeau pe Domnul [29 iulie]

 

Marta, Maria și Isus.

Cuvintele Domnului nostru Isus Cristos vor să ne amintească faptul că există un singur scop spre care tindem atunci când ne străduim în diferitele ocupații din această lume. Spre el tindem cât timp suntem pele­rini și încă nestabiliți; pe drum și încă nu în patrie; în dorință și încă nu în satisfacere. Dar trebuie să tindem spre acest scop fără indiferență și fără întrerupere, pentru a putea ajunge, în cele din urmă, într-o zi, la scop. Marta și Maria erau două surori, nu numai pe planul naturii, dar și pe planul religiei; ambele îl onorau pe Domnul, ambele îl slujeau pe Domnul, prezent în trup, în perfectă armonie de sentimente. Marta l-a primit așa cum se obișnuiește a-i primi pe pelerini, și totuși, l-a primit pe Domnul ca o slujitoare, pe Mântu­itorul ca o bolnavă, pe Creator ca o creatură; l-a primit pentru a-l hrăni în trupul său, în timp ce ea trebuia să se hrănească cu Duhul Sfânt. Domnul a voit să ia forma sclavului și, în această formă de slujitor, să fie hrănit de slujitori, și asta nu din necesitate, ci din condescen­dență. Faptul de a se oferi să fie hrănit a fost din condes­cendență: el avea un trup căruia îi era foame și sete.

Așa a fost primit Domnul ca oaspete, el, care a venit la ai săi și ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu (In 1,11-12). A adoptat slujitori și i-a făcut frați, i-a răscumpărat pe prizonieri și i-a constituit împreună- moștenitori. Totuși, nimeni dintre voi să nu îndrăz­nească să exclame: „Fericiți cei care au fost găsiți vred­nici să-l primească pe Cristos în casa lor!” Nu te necăji, nu-ți reproșa că te-ai născut într-un timp în care nu-l poți vedea pe Domnul în trup. El nu te-a privat de această onoare, pentru că a asigurat: Ori de câte ori ați făcut cestea unuia dintre aceștia mici, care sunt frații mei, mie mi-ați făcut (Mt 25,40).

Cu siguranță, tu, Marta, pot să-ți spun liniștit, binecu­vântată deja pentru slujirea ta ireproșabilă, ceri odihnă ca recompensă. Acum ești implicată în multe lucruri, vrei să alini trupurile muritoare, chiar ale persoanelor sfinte. Dar spune-mi: Când vei ajunge în patria aceea, vei găsi pelerinul ca să-l primești ca oaspete? Îl vei găsi pe cel înfometat căruia să-i dai pâine? Pe cel însetat ca să-i dai de băut? Pe cel bolnav ca să-l vizitezi? Pe cel care se ceartă ca să-l readuci la împăcare? Pe cel mort ca să-l înmormântezi?    

Sus în cer nu vor mai fi toate acestea. Atunci ce va fi? Ceea ce a ales Maria: acolo vom fi hrăniți, nu vom hrăni. De aceea, va fi complet și perfect ceea ce a ales Maria aici: de pe acea masă bogată ea aduna firimiturile cuvân­tului Domnului. Chiar vreți să știți ce va fi sus în cer? În­suși Domnul afirmă despre slujitorii săi: Adevăr vă spun, îi va așeza la masă și, venind, îi va servi (Lc 12,37).

(Din Predicile sfântului Augustin, Pred. 103, 1-2.6: PL 38, 613.615).

† Duminica a 17-a de peste an (C): Rugăciunea fiilor lui Dumnezeu [28 iulie 2019]

„Tatăl nostru” - de James Tissot (1836-1902).

 Rugăciunea fiilor lui Dumnezeu

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (28 iulie 2019)

Lecturi: Geneză 18,20-32; Coloseni 2,12-14; Evanghelia Luca 11,1-13; lecturi

Omilie

Lecturile biblice din această duminică ne cheamă la rugăciune. Abraham apare ca un om al rugăciunii și mijlocirii. Isus este omul rugăciunii. A te ruga înseamnă a îndrăzni să te apropii de Dumnezeu ca să-l adori și să-i ceri ajutorul.

Sfânta Brigitta a Suediei (1303-1373), călugăriţă [23 iulie]

„Deoarece papa ezită să vină pentru a readuce pacea şi pentru a reforma Biserica mea, îţi fac cunoscut că voinţa mea este ca el să vină în această toamnă, şi să vină pentru a rămâne. De asemenea, papa trebuie să ştie că nici un lucru făcut de el nu-mi aduce mai multă fericire decât să se întoarcă în Italia”^[1].

Acesta era unul dintre mesajele pe care Brigita l-a primit de la Cristos într-o viziune şi pe care îl transmitea papei pentru a-l determina să abandoneze fără întârziere sediul de la Avignon şi să se întoarcă la Roma. Femeie de o excepţională valoare, şi-a lărgit tot mai mult orizontul, de la familie la casa împărătească, şi de la ţara sa la Europa întreagă, înfruntând problemele cele mai dificile ale timpului ei.

În dialog cu Isus

S-a născut la Finstad, în Suedia, aproape de Upsala, în iunie 1302 sau 1303, într-o familie nobilă şi profund creştină. Tatăl ei, Birgen Persson, era lagmann, adică judecător sau guvernator al regiunii Uplan. El a fost autorul primei legislaţii creştine a regatului Suediei. Soţia sa se chema Ingeborga, şi ea de origine nobilă. Au avut şapte copii şi unuia dintre aceştia i-au pus numele Brigita, în cinstea sfintei Brigita a Scoţiei, admirată în mod deosebit de ei.

† Duminica a 16-a de peste an (C): O întâlnire cu Dumnezeu [21 iulie 2019]

Isus, Maria și Marta.

O întâlnire cu Dumnezeu

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 11:00 (21 iulie 2019)

Lecturi: Geneză 18,1-10a; Coloseni 1,24-28; Evanghelia Luca 10,38-42; lecturi

Omilie

În această zi suntem invitaţi la masa cuvântului ca vecini și prieteni ai lui Dumnezeu. Dacă duminica trecută denunța un spirit religios fără iubire explicând omului legii parabola samariteanului milostiv, astăzi Domnul ne atrage atenția asupra activității noastre profunde. Liturghia nu este un timp pierdut. Lucrul cel mai important este să-l primim pe Domnul (în evanghelie), așa cum Abraham îl primește pe Dumnezeu (în prima lectură). Primindu-l pe „Domnul gloriei”, putem spune și la alții: sunt martorii măririi lui Cristos (lectura a doua). Am putea numi această zi „duminica ospitalităţii”.

Cu colegii la 36 de ani de preoție (1983-2019)

La Rădăuți (SV) [18 iulie 2019].

Clasa mea – 29 iunie 1983:

1. Balint Ioan (născut - 09.05.1949, Mărgineni [BC])
2. Bulai Alois (născut - 02.04.1955, Sagna [NT])
3. Chinez Isidor (născut - 09.05.1958, Mircești [IS])
4. Ciobănică Andrei (născut - 22.11.1954, Răducăneni [IS])
5. Enăşoaie Ieronim (născut - 29.05.1957, Buruienești [NT])
6. Farcaş Gheorghe (născut - 12.04.1956, Faraoani [BC])
7. Iştoc Aurel (născut - 18.06.1954, Gherăești [NT])
8. Mărtişcă Valeriu (născut - 27.07.1957, Roman [NT])
9. Mihăică Petru (născut - 01.08.1956, Adjudeni [NT])
10. Petrişor Aurel (născut - 19.01.1956, Scheia [IS])
11. Simon Mihai (născut - 01.10.1956, Buruienești [NT])
12. Temea Marin (născut - 20.03.1958, Horgești [BC].

Nu au fost:

13. Alecu Anton (născut - 01.06.1957, Gheorghe Doja [BC])

14. Antonov (Egner) Anton (născut - 05.08.1956, Sighișoara,
a trăit în Rădăuți [SV])

Nu au fost cel care lucrează în străinătate [în Germania]:

15. Isifovici Ervin (născut - 23.09.1956, Moinești [BC])

16. Matei Gottlieb (născut - 21.01.1955, Sadova Veche [CS])

Ne-am adus aminte și de:

† Moraru Anton (1956-2014).

† Duminica a 15-a de peste an (C): Nu atât de departe: suntem vecini [14 iulie 2019]

Samariteanul milostiv!

Nu atât de departe: suntem vecini

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (14 iulie 2019)

Lecturi: Deuteronom 30,10-14; Coloseni 1,15-20; Evanghelia Luca 10,25-37; lecturi

Omilie

Lecturile biblice din această duminică au ca invitaţie de a asculta Cuvântul Domnului care ne spune că suntem vecini și cu Dumnezeu și cu aproapele. Domnul se milostivește de noi toți.

Sfântul Benedict (480-546), călugăr

Sfântul Benedict și sora sa, sfântă Scolastica.

„Tu l-ai făcut ilustru prin sfinţenie şi însemnat prin minunile sale, l-ai făcut învăţător eminent pentru viaţa monastică, şi tuturor l-ai indicat ca învăţător de înţelepciune spirituală prin dragostea faţă de rugăciune şi de muncă. Strălucită călăuză a popoarelor spre lumina evangheliei, şi înălţat la cer pe o cale luminoasă, el învaţă oamenii din toate timpurile să te caute pe tine, o, Părinte, pe drumul cel drept şi să caute bogăţiile cele veşnicie pregătite de tine!” [1].

Grigore cel Mare este singurul care ne povesteşte, cu credibilă veridicitate, în Dialogurile sale, viaţa sfântului Benedict, chiar dacă cu criterii istorice diferite de cele de azi. „Dacă exista un om – spune cardinalul benedictin Schuster – care să nu înghită cu uşurinţă cele ce i se spuneau, acesta era, desigur, Grigore, obişnuit să nu creadă dintr-o dată, să analizeze, să cântărească cuvintele şi ale sale, şi ale altora”[2].

Benedict s-a născut prin anul 480, la Norcia, la circa 80 km de Roma, într-o familie cu stare economică bună, care îşi putea permite să-l trimită în capitală, însoţit de credincioasa sa doică, pentru a se perfecţiona în studii fără să piardă bunele moravuri.

Credința, caritatea fără speranță e un cimitir

„Credința este o catedrală ridicată pe pământul unei țări. 

Caritatea este un spital care adună toate mizeriile lumii. 

Dar fără speranța, toate acestea nu ar fi decât un cimitir”. 

Charles Péguy

(sursă: https://twitter.com/EroStraniero; trad. I.C.).

Prin însăși tandrețea iubirii: o caritate milostivă

„Vă implorăm, așadar, fraților; prin însăși tandrețea iubirii, cu laptele căreia ne hrănim, cu a cărei pâine ne întărim, prin Cristos, Domnul nostru, prin blândețea lui, vă implorăm! (De fapt, a venit timpul să le arătăm o mare iubire, o milostivire infinită, implorându-l pe Dum­nezeu pentru ei, ca să le dea într-o zi o judecată clară pentru a-și veni în fire și a înțelege că atacurile lor împo­triva adevărului nu au nici un fundament. Lor le-a rămas numai slăbiciunea animozității, care este cu atât mai neputincioasă, cu cât crede că are mai multe forțe). Vă implorăm, spuneam, pentru acești bolnavi, așa-ziși înțelepți, dar cu o înțelepciune naturală și trupească; ei sunt totuși frații noștri. Ei celebrează aceleași sacra­mente și, chiar dacă nu le celebrează împreună cu noi, totuși sunt aceleași. Ei răspund același Amin și, chiar dacă nu cu noi, este același. Arătați-i lui Dumnezeu iubirea voastră profundă față de ei”.

 
(sursă: Breviar III; sfântul Augustin, Comentariu asupra Psalmilor [Ps 32, 29: CCL 38, 272-273]).

† Duminica a 14-a de peste an (C): Isus mântuiește oamenii cu „pace” (7 iulie 2019)

„Iată, vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor!” (Lc 10,3)

Isus mântuiește oamenii cu „pace”

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (7 iulie 2019)

Lecturi: Isaia 66,10-14ab; Galateni 6,14-18; Evanghelia Luca 10,1-12.17-20; lecturi

Omilie

Liturgia Cuvântului ne prezintă Biserica în drum spre veșnicie, dar și exigențele misiunii – mai ales pacea și crucea – în așteptarea gloriei și a unirii tuturor popoarelor în noul Ierusalim. Profeția lui Isaia și Evanghelie stă în anunțul mântuirii tuturor neamurilor: ceea ce profetul promite, realizează Isus prin trimiterea în misiune.

Domnul meu și Dumnezeul meu (3 iulie - sfântul Toma, apostol)

 Toma, unul dintre cei doisprezece, numit și Geamă­nul, nu era cu ei când a venit Isus (In 20,24). Numai acest ucenic era absent. Atunci când s-a întors, a auzit relatarea faptelor întâmplate, dar a refuzat să creadă în ceea ce a auzit. Domnul a venit din nou și i-a dat uceni­cului necredincios să atingă coasta, i-a arătat mâinile și, indicând cicatricele rănilor sale, a vindecat rana necre­dinței lui. Fraților preaiubiți, ce anume vedeți în toate acestea? Oare credeți că este o simplă întâmplare faptul că acel ucenic ales de Domnul a fost absent, că, venind, a auzit faptul petrecut, că, auzind, el s-a îndoit, că, îndo­indu-se, el a atins și că, atingând, el a crezut?