Sfântul Ignaţiu de Loyola (1491-1556), preot [31 iulie]

Ignațiu imobilizat în atele.

„Aşezat acolo (lângă fluviul Manresa), au început să i se deschidă ochii inteligenţei: nu a avut o viziune; şi totuşi, înţelegea şi cunoştea multe lucruri, atât spirituale, cât şi privitoare la credinţă şi ştiinţă, cu o claritate aşa de mare încât toate i se păreau noi. Nu pot fi prezentate toate detaliile în privinţa celor înţelese atunci, căci sunt foarte multe; se poate spune numai că a beneficiat de o mare lumină interioară. Astfel că, în întreaga sa viaţă, timp de 62 de ani, dacă ar fi pus la un loc toate ajutoarele primite de la Dumnezeu şi toate lucrurile învăţate, toate laolaltă, nu s-ar fi adunat atâtea câte a primit în acea unică experienţă” [1]. 

Ignaţiu, ajuns de acum la 62 de ani, aduce în memorie, prin aceste cuvinte, extraordinara lumină cu care Dumnezeu l-a transformat la Manresa pentru a-l face capabil pentru misiunea sa. S-a născut în Ţara Bascilor, la Azpeitia, în 1491, fiind al treisprezecelea şi ultimul copil din familie. La 14 ani, l-au îndreptat spre cariera bisericească, dar în scurt timp, el a renunţat cu hotărâre şi a ales-o pe cea militară, mai plină de aventuri şi mai potrivită caracterului său. În tinereţe nu a fost cheie de biserică, ba chiar o dată a ajuns în tribunal, şi numai poziţia socială a familiei sale l-a ajutat să evite o condamnare la închisoare.

Şi-a părăsit ţinutul pentru a servi la curtea mai-marilor timpului. Ajuns cavaler, ardea de dorinţa de a se bate în lupte pentru a-şi dobândi faimă şi pentru a câştiga mâna unei nobile doamne mai bine situată decât o principesă. În războiul dintre Filip I al Franţei şi Carol al V-lea, a fost trimis cu soldaţii săi să apere cetatea Pamplona. În ziua dinaintea bătăliei decisive, s-a dus să caute un preot pentru a se spovedi şi, negăsindu-l, şi-a mărturisit păcatele sale unui militar, tovarăş de-al său: un act de umilinţă care era obişnuit pentru tradiţia creştină aprobată şi recomandată de teologi ca sfântul Toma şi sfântul Bonaventura. 

Un picior rupt 

Bătălia a fost aprigă şi forţele vrăjmaşe au distrus zidurile oraşului. Ignaţiu a rezistat până când „o ghiulea l-a lovit la picior, rupându-i-l în întregime”, aşa cum relatează el însuşi. La început, se credea că însăşi viaţa îi este în primejdie, dar mai apoi, a putut fi pus pe o targă şi dus în casa natală pentru a fi îngrijit. Când Ignaţiu şi-a dat seama că oasele gambei se întăriseră, dar îi rămăsese în afară un os ce îl făcea nu numai şchiop, dar şi dezagreabil pentru toată viaţa, acest lucru nu-i dădea linişte. I-a consultat pe medici şi, când s-a întrevăzut o soluţie, s-a supus unei operaţii foarte dureroase: tăierea osului care ieşea în afară şi îndreptarea gambei.

Nu exista pe atunci anestezia şi operaţia nu era fără pericol, dar el a fost neclintit în hotărârea sa. Medicii s-au pus pe treabă cu bisturiul şi cu ferăstrăul. El a strâns din dinţi şi munca a început. Operaţia a reuşit. Au început apoi nesfârşitele şi anevoioasele zile de şedere la pat, fără să poată face nimic. Uneori se distra compunând poezii pentru dame, dar vocaţia de poet nu i se prea potrivea. A cerut atunci o carte cavalerească pentru a se distra sau pentru a continua să se antreneze în ceea ce considera a fi vocaţia sa, dar cărţi de acest gen nu prea se găseau prin casa lui Loyola. Atunci, o cumnată a reuşit să-i aducă doar Viaţa lui Cristos şi Leggenda aurea. Aceasta din urmă era o culegere de vieţi de sfinţi.

Neavând altceva, Ignaţiu a început să citească şi mintea sa, obişnuită să dea frâu liber imaginaţiilor cavalereşti şi lumeşti, a fost atrasă pentru prima dată de viaţa lui Isus şi de faptele sfinţilor. Uneori se înflăcăra şi simţea dorinţa de a-i urma. Şi-a dat seama cu surprindere că în acele momente experimenta o pace şi o bucurie necunoscute până atunci, în timp ce, după rătăcirile fanteziilor lumeşti, rămânea în suflet cu o profundă tristeţe. A început să înţeleagă din experienţa proprie ceea ce mai apoi va numi discernământul spiritelor. După o lungă şi matură reflecţie, a luat decizia de a sluji nu un rege pământesc, ci pe Cristos însuşi, aşa cum o făcuseră sfântul Francisc şi sfântul Dominic. Dacă ei şi-au angajat toată viaţa pentru gloria lui Dumnezeu, el ar fi putut să-i depăşească, dându-i lui Dumnezeu o glorie mai mare: Spre mai marea glorie a lui Dumnezeu va fi, de fapt, şi deviza sa. 

Vizita Mariei 

O viziune avută în această perioadă l-a confirmat definitiv în alegerea sa. El însuşi, în Autobiografie, numindu-se „pelegrinul”, povesteşte la persoana a treia: „S-a întâmplat că într-o noapte, în timp ce era încă treaz, a văzut cu claritate o imagine a sfintei Fecioare cu copilul Isus în braţe. La o atare viziune, a încercat o foarte mare consolare; şi a rămas cu un dezgust pentru toată viaţa trecută, în special pentru viaţa senzuală, încât i se părea că ar fi dispărut din suflet toate imaginaţiile care-l stăpâneau mai înainte”[2].

Din acel moment, Ignaţiu este o altă persoană. Căutarea gloriei lumeşti a lăsat loc celei care urmărea mai marea glorie a lui Dumnezeu, atracţia pentru damele de curte a lăsat loc iubirii celei mai sincere şi slujirii celei mai devotate pentru Doamna cerului. Dar cum să-l urmeze pe Isus? Conform autorului cărţii Viaţa lui Cristos, lucrul cel mai bun care trebuia făcut era să meargă în pelerinaj în Ţara Sfântă. Ignaţiu, abia vindecat, a pornit la drum, în timp ce membrii apropiaţi ai familiei căutau să-l descurajeze.

La început, s-a dus să viziteze sanctuarul din Montserrat. Aici, după o spovadă generală, şi-a atârnat sabia şi pumnalul la altarul Maicii Domnului, l-a însărcinat pe confesorul său să-i vândă catârca, a renunţat la hainele sale de cavaler, dându-le unui sărac, şi a îmbrăcat haina de peregrin: o tunică lungă din pânză neprelucrată, o pălărie mare, un bidon, o pereche de sandale şi buzunarele goale, deoarece, de acum înainte, va trebui să trăiască din pomană. A vegheat toată noaptea, cum făceau vechii cavaleri înainte de învestitură, şi din inimă a izvorât această rugăciune pe care mai târziu el o va pune pe hârtie: „Doamne, ia şi primeşte întreaga mea libertate, memoria mea, mintea şi voinţa mea, tot ceea ce am. Tu mi le-ai dat pe toate, Doamne, eu ţi le dau înapoi; toate sunt ale tale. Dispune de ele după voinţa ta; dă-mi iubirea ta şi harul tău, pentru că acestea îmi sunt suficiente”[3].

Dumnezeu îl aştepta la Manresa 

Era noaptea dintre 24 şi 25 martie 1522. De la Montserrat, s-a dus la Manresa. Aici, primele patru luni au fost de o mare linişte interioară şi pline de bucurii spirituale; a urmat apoi o perioadă foarte grea, plină de scrupule şi tentaţii cu suferinţe interioare aşa de puternice, încât s-a simţit împins spre suicid. În acele momente, Ignaţiu se apăra strigând spre Dumnezeu: „Doamne, nu voi mai face niciodată vreun lucru care să te ofenseze!” La sfârşit, a fost inundat de lumini dumnezeieşti deosebite.

Într-o perioadă a vieţii Bisericii caracterizată de incertitudini în doctrină şi de diviziuni care ameninţau însăşi structurile vitale, Dumnezeu a voit să introducă în mintea lui Ignaţiu, într-un manieră forte şi de neşters, adevărurile fundamentale ale creştinismului: astfel, el a contemplat Sfânta Treime, Cuvântul Întrupat, pe Mama lui Dumnezeu, sfânta Euharistie. „Şi această stare nouă, în care el îşi simţea luminată mintea, – el însuşi confirmă acest lucru – era aşa de intensă, încât i se părea că este un alt om şi că avea o capacitate de înţelegere mult diferită de cea de mai înainte”[4].

Cu o asemenea stare de spirit, Ignaţiu a vizitat Ţara Sfântă şi ar fi rămas acolo pentru totdeauna, dacă superiorul franciscanilor nu l-ar fi trimis din nou în Europa. A înţeles atunci că, pentru a putea vorbi lumii timpului său, înainte de toate, clericilor şi oamenilor învăţaţi, trebuia să studieze, nu numai pentru a învăţa lucrurile privitoare la Dumnezeu, dar şi limbajul oamenilor, pentru a se face înţeles.

La Barcelona, la frumoasa vârstă de 33 de ani, Ignaţiu, asemenea copiilor, s-a întors la şcoală şi a început să studieze cu seriozitate. Imediat, însă, după intrarea la Universitatea din Alcalá, a ajuns la închisoare, deoarece, predicând în particular exerciţii unor persoane care apoi şi-au schimbat viaţa, a trezit suspiciunea de erezie. Un profesor universitar de Sfânta Scriptură a mers să-l viziteze şi s-a întors de la el cu acest comentariu: „L-am văzut pe Paul în închisoare!” L-au eliberat, dar i-au interzis „să ţină exerciţii”. Asta însemna moartea idealului său. A părăsit oraşul şi s-a îndreptat spre Salamanca, dar şi aici a întâlnit persecuţie şi închisoare. A fost din nou absolvit, dar de acum înainte, el nu se mai gândea decât la Paris, pe atunci, capitala intelectuală a Europei. 

La Paris, primii tovarăşi 

La Paris, Ignaţiu a obţinut titlul de „doctor în arte” sau „maestru”, dar înainte de toate i-a cucerit pe primii săi tovarăşi printre studenţi, toţi persoane special dotate şi pregătite pentru a întrupa idealul pe care Dumnezeu i l-a pus în inimă, acela de a opera o reformă profundă în interiorul însuşi al Bisericii cu exemplul unei vieţi apostolice şi cu predicarea evangheliei. Ignaţiu s-a îngrijit de fiecare în parte, în mod separat, de cei pe care Dumnezeu îi aducea în drumul său, făcând pentru fiecare, personal, „exerciţiile”, şi când aceştia erau deja ataşaţi de idealul său, îi ajuta să-l aprofundeze împreună.

Este celebră ziua de 15 august 1534, când Ignaţiu şi alţi şapte studenţi se aflau la Montmartre, în cripta sfântului Dionisiu, la sfânta Liturghie celebrată de unul dintre ei, care era deja preot, Pedro Fabro, au făcut vot „de a se dărui în sărăcie în slujba lui Dumnezeu., predicând şi slujind în spitale; şi dacă ar fi fost posibil, să meargă la picioarele papei, vicarul lui Cristos, pentru a-i cere permisiunea de a merge la Ierusalim” şi, dacă aceasta nu ar fi fost realizabil, să meargă acolo unde el i-ar fi trimis[5]. Desigur, Ignaţiu şi primii săi tovarăşi nu-şi imaginau că astfel iniţiau ceea ce avea să fie Societatea lui Isus; ei erau cuceriţi de lumina de la Manresa, pe care Ignaţiu o transmitea, şi visau să evanghelizeze din nou lumea.

În timp ce celebrul umanist Erasm din Rotterdam părăsise Parisul, plângându-se că, după ce deschisese orizonturi noi ştiinţei şi atrăsese atenţia asupra oportunităţii unei profunde reforme în Biserică, nu a fost ascultat; şi în timp ce Martin Luther, în Germania, şi Zwingli şi Calvin în Elveţia duceau înainte pro-pria lor reformă în contrast cu papa; Ignaţiu, fără să se gândească la faptul că se opunea reformatorilor, se simţea şi el mânat de Dumnezeu spre o reformă în Biserică, dar în sintonie cu carisma lui Petru.

De la Paris, după sfatul medicilor, Ignaţiu s-a întors în ţara natală, pentru a se ocupa de sănătate. Aici, timp de trei luni, a dizolvat litigii, a iniţiat reforma clerului, a asigurat stabilitatea asistenţei săracilor, dar, mai presus de toate, prin predicile sale, a convertit mulţi oameni din toate categoriile sociale. Cine l-a văzut ca tânăr puţin dezmăţat, salvat ca prin minune de la galeră, nu-şi putea crede ochilor. De la Azpeitia, după o scurtă călătorie în Spania, Ignaţiu s-a dus la Veneţia, şi aici şi-a reluat studiile teologice întrerupte la Paris şi a aşteptat venirea tovarăşilor pe care îi lăsase în Franţa, pentru a putea întreprinde împreună pelerinajul în Palestina. 

La Veneţia, în aşteptare, spre Ţara Sfântă 

La Veneţia, l-a cunoscut pe Gian Pietro Carafa, care renunţase la Episcopia de Chieti, din Abruzzi, şi, împreună cu sfântul Caietan din Thiene fondase Ordinul Teatinilor. Carafa era un om energic şi dorea şi el reforma Bisericii. Când l-a cunoscut pe Ignaţiu, a întrevăzut în el un element preţios pentru planurile sale dacă ar fi intrat în ordinul său, dar Ignaţiu, după ce i-a cunoscut pe teatini, i-a spus cu sinceritate lui Carafa că acest nou ordin nu-i părea foarte adaptat scopului la care el se gândea.

Când tovarăşii săi au ajuns la Veneţia, Ignaţiu era deja preot, chiar dacă, în conformitate cu obiceiul timpului, nu celebra încă Liturghia. I-a trimis pe tovarăşii săi la papa Paul al III-lea şi, deşi au obţinut permisiunea de a merge în Ţara Sfântă, nu au reuşit să mai plece din cauza războiului. Ignaţiu a înţeles că nu mai merita să piardă timpul în aşteptări inutile şi i-a trimis pe unii dintre tovarăşii săi prin diferitele oraşe ale Italiei, cu cererea adresată episcopilor pentru a li se permite să predice, în timp ce el, împreună cu doi dintre ei, s-a îndreptat spre Roma.

Aceasta a fost perioada în care s-a născut numele de Societatea lui Isus. Polanco, primul secretar al lui Ignaţiu, povesteşte: „Vorbind între ei cum se vor numi dacă cineva i-ar fi întrebat care era numele congregaţiei lor (alcătuită atunci din nouă sau zece persoane), au început să se roage şi să se gândească ce nume putea fi mai potrivit. Văzând că nu aveau între ei un conducător, nici vreun superior, cu excepţia lui Isus Cristos, căruia singur voiau să-i slujească, li s-a părut oportun să-şi ia numele aceluia pe care îl aveau drept cap numindu-se Societatea lui Isus”[6]. 

Viziunea de la Storta 

Alegerea făcută de comun acord a fost confirmată aproape imediat de Dumnezeu, printr-un fapt extraordinar întâmplat sfântului Ignaţiu în apropiere de Roma, într-o localitate numită La Storta, unde, într-o viziune, Părintele Veşnic îl încredinţa lui Isus ca discipol al său şi „Isus, atingându-l, i-a spus: «Vreau ca tu să-mi slujeşti». Şi de aici, arătând mare respect pentru acest nume preasfânt (Isus), a ajuns să numească congregaţia: Societatea lui Isus”[7].

Abia ajunşi la Roma, papa Paul al III-lea, care îşi dădea deja seama de valoarea acestor oameni, i-a pus îndată la treabă: Pedro Fabro şi Diego Lainez, ca profesori la Universitatea „Sapienza”, şi Ignaţiu să predea „exerciţiile” celor care le-ar fi cerut. Această primă perioadă romană a fost foarte rodnică, dar la un moment dat, unii l-au acuzat pe nedrept pe Ignaţiu că ar fi fugit din Spania şi de la Paris pentru că ar fi fost eretic. Chiar dacă papa îl respecta foarte mult, a fost organizat un proces.

În mod providenţial, judecătorii proceselor precedente se aflau la Roma şi au dat mărturie în unanimitate în favoarea sa. A fost un adevărat triumf şi o mare satisfacţie pentru papa şi populaţia Romei. În semn de recunoştinţă, Ignaţiu şi tovarăşii săi s-au prezentat la papa şi şi-au pus la dispoziţia vicarului lui Cristos vieţile lor, împlinind astfel votul făcut deja la Montmartre cu ani în urmă.

La 27 septembrie 1540, Societatea lui Isus era aprobată prin bulă pontificală şi, din acel moment, Ignaţiu, ales superior, a rămas definitiv la Roma pentru a conduce Societatea. Aici a aşezat în scris constituţiile şi a lucrat la ele cu seriozitate mult timp, făcând ca acestea să fie recitite şi corijate de cei mai intimi colaboratori şi, când li s-a părut că sunt în perfectă sintonie cu acele lumini pe care le-a primit din partea lui Dumnezeu la Manresa şi în alte momente speciale ale vieţii, i-a trimis pe colaboratorii săi în diferite provincii, pentru a explica sensul genuin tuturor fiilor săi. 

O înflorire deosebită 

În ultimii ani, Ignaţiu a asistat la o deosebită înflorire a Societăţii în Europa (Italia, Spania, Portugalia, Franţa, Germania, Austria, Flandra), în America Latină, în India şi până în Japonia şi în Etiopia. Oriunde soseau, fiii săi duceau caris- ma şi, cu aceasta, înnoiau Biserica sau îi aducea noi fii în ţinuturile de misiune. Carisma ignaţiană se dovedea de o actualitate impresionantă.

Ignaţiu, bine înrădăcinat în trecut, fără să-i fie sclav, era deschis spre viitor şi ştia să armonizeze într-un mod admirabil tradiţia şi profeţia. De aici, fascinaţia pe care persoana sa şi Societatea o exercitau asupra contemporanilor clerici şi laici. A fost ideea sa să fondeze colegii, unde să se poată studia gratis, deschizând astfel universul ştiinţei tuturor grupurilor sociale. După aceste colegii, au început să apară numeroase şi prestigioase universităţi în Europa şi în lume, începând cu Colegiul Roman fondat de el, şi care va deveni prestigioasa Universitate Gregoriană. Un alt factor important pentru reînnoirea Bisericii a fost fondarea seminariilor, începând şi aici cu Colegiul Germanic care aduna seminarişti aleşi din diecezele de limbă germană. Pe spiritualitatea ignaţiană se vor modela, încetul cu încetul, toate seminariile catolice din lume, până în timpurile noastre.

Ignaţiu a avut o bună intuiţie în alegerea primilor săi tovarăşi la Paris şi fiii săi vor continua această linie. Cine voia să intre în Societate trebuia, înainte de toate, să fie gata să trăiască în toate conform evangheliei, apoi trebuia să dispună de o bună zestre intelectuală şi un aspect plăcut pentru a-şi putea desfăşura apostolatul în orice ambient, de la cel umil al celor mai săraci la cel din universităţi sau de la curte. Pentru aceasta, iezuiţii îşi alegeau vocaţiile de multe ori şi din rândul persoanelor sus-puse.

Astfel, în Spania, Francisc Borgia, deja vice-rege, după ce a rămas văduv şi a rezolvat situaţia copiilor, s-a pus la dispoziţia lui Ignaţiu. Acesta, ştiind să aprecieze darurile spirituale şi umane, l-a chemat la Roma, având în vedere deosebita sa capacitate de conducere şi faptul că asimilase deja adevăratul spirit al carismei ignaţiene. El va ajunge primul succesor, omul cel mai adaptat pentru a conduce tânăra Societate. 

În ultimii ani ai vieţii sale, Ignaţiu, simţind că i-au slăbit puterile, când chiar semnarea unui document devenise o greutate, a voit să renunţe la funcţia sa de general, dar fiii săi nu i-au permis acest lucru. A numit atunci un vicar cu puteri depline şi el s-a pregătit să intre efectiv în acel cer pe care de atâtea ori l-a pregustat pe pământ. A murit la Roma, la 31 iulie 1556.

 

Note:
[1] IGNAŢIU DE LOYOLA, Racconto di un pellegrino, ed. G. de Gennaro, Citta Nuova, Roma 1993, 83.
[2] IGNAŢIU DE LOYOLA, Racconto di un pellegrino, 65.
[3] R. GARCIA-VILLOSLADA, Sant’Ignazio di Loyola, Ed. Paoline, Cisinello Balsamo (Milano) 1990, 228.
[4] IGNAŢIU DE LOYOLA, Racconto di un pellegrino, 83, nota 7.
[5] R. GARCIA-VILLOSLADA, Sant’Ignazio di Loyola, 414.
[6] R. GARCIA-VILLOSLADA, Sant’Ignazio di Loyola, 489.
[7] R. GARCIA-VILLOSLADA, Sant’Ignazio di Loyola, 497.

(Pepe Enrico, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Editura Sapientia, Iași, 354-360; trad. pr. Ioan Bişog).