„În
istoria Bisericii, el este napolitanul cu inteligenţa cea mai profundă, după
anul 1500, aşa cum a fost Toma după anul 1000… El a pus pe buzele tuturor,
chiar şi a analfabeţilor, cuvintele sfintei Tereza de Avila şi ale sfântului
Ioan al Crucii. El a transmis oamenilor termenii cei mai înalţi în formulele
cele mai simple, sentimentele cele mai extatice în limbajul obişnuit. A creat,
în cei simpli, o inimă de sfinţi şi mari sfinţi” [1].
Alfons avea doar 13 ani şi Teresina doar 5, când părinţii lor le-au aranjat deja viitoarea lor căsătorie. Nu făceau aceasta cu sentimentul că ar interveni în libera alegere a fiilor, ci cu convingerea că astfel le prevedeau din timp un viitor fericit! Între timp, băiatul înainta în studii şi copila se pregătea în şcoala carmelitelor Preasfântului Sacrament.
Lucrurile au decurs însă într-un mod diferit, deoarece cei doi interesaţi, deşi se cunoşteau încă de mici – erau verişori şi cele două familii se vizitau –, aveau aspiraţii mult mai înalte decât cele ale părinţilor. Tereza, în deplin acord cu Alfons, a refuzat dreptul primului născut cu toate onorurile familiilor nobile şi, la 15 ani, s-a întors în mănăstire, unde era crescută după exemplul Terezei de Avila. Alfons îi va scrie viaţa şi va mărturisi prietenilor că, dacă micuţa sa logodnică a ales Iubirea cea mai mare, acest lucru i se datorează lui.
Într-un timp în care fiii cadeţi erau constrânşi să găsească în mănăstiri sau în cariera bisericească propria lor realizare, pentru a lăsa intact patrimoniul familiei pentru primii născuţi, Dumnezeu, uneori, nu făcea jocul oamenilor şi îi chema la sine tocmai pe primii născuţi. Pentru Alfons, viitorul, în toate, era roz, din punct de vedere uman. Tatăl său, Iosif, era ofiţer superior al marinei militare şi mama sa, Ana Cavalieri, din familia marchizilor de Avenia, era o femeie profund religioasă şi bine instruită.
Alfons avea doar 13 ani şi Teresina doar 5, când părinţii lor le-au aranjat deja viitoarea lor căsătorie. Nu făceau aceasta cu sentimentul că ar interveni în libera alegere a fiilor, ci cu convingerea că astfel le prevedeau din timp un viitor fericit! Între timp, băiatul înainta în studii şi copila se pregătea în şcoala carmelitelor Preasfântului Sacrament.
Lucrurile au decurs însă într-un mod diferit, deoarece cei doi interesaţi, deşi se cunoşteau încă de mici – erau verişori şi cele două familii se vizitau –, aveau aspiraţii mult mai înalte decât cele ale părinţilor. Tereza, în deplin acord cu Alfons, a refuzat dreptul primului născut cu toate onorurile familiilor nobile şi, la 15 ani, s-a întors în mănăstire, unde era crescută după exemplul Terezei de Avila. Alfons îi va scrie viaţa şi va mărturisi prietenilor că, dacă micuţa sa logodnică a ales Iubirea cea mai mare, acest lucru i se datorează lui.
Într-un timp în care fiii cadeţi erau constrânşi să găsească în mănăstiri sau în cariera bisericească propria lor realizare, pentru a lăsa intact patrimoniul familiei pentru primii născuţi, Dumnezeu, uneori, nu făcea jocul oamenilor şi îi chema la sine tocmai pe primii născuţi. Pentru Alfons, viitorul, în toate, era roz, din punct de vedere uman. Tatăl său, Iosif, era ofiţer superior al marinei militare şi mama sa, Ana Cavalieri, din familia marchizilor de Avenia, era o femeie profund religioasă şi bine instruită.
La 27 septembrie 1696, Ana
Caterina Cavalieri îl aducea la viaţă pe primul născut şi, după trei zile,
conform cu obiceiul napolitan, s-a organizat o mare sărbătoare la palat.
Alături de atâţia nobili a fost invitat şi iezuitul Francesco de Gerolimo, care
se bucura de faimă de sfinţenie în întreg regatul şi era foarte cunoscut în
familia Liguori, fiind capelanul galerelor regale. Omul lui Dumnezeu i-a
felicitat pe părinţi, apoi s-a recules în rugăciune lângă copil, l-a
binecuvântat, l-a luat în braţele sale şi, adresându-se mamei, i-a zis: „Acest
fiu va trăi până la adânci bătrâneţe, nu va muri mai înainte de a avea 90 de
ani, va fi episcop şi va face lucruri mari pentru Isus Cristos”[2].
Un compliment adus părinţilor sau
o profeţie? Mama a păstrat în inima ei aceste cuvinte care o vor lumina în
privinţa înţelegerii vieţii fiului ei; tatăl nu a făcut mare caz de acest
lucru, deoarece Alfons era primul născut şi, conform tradiţiei, trebuia să aibă
alt destin. După venirea pe lume a primului născut, au mai venit alţi
şapte: în total, patru băieţi şi patru fete. Mama şi-a asumat în mod direct
grija pentru educaţia lor, în timp ce tatăl, deşi adesea trăia departe de casă,
datorită obligaţiilor sale militare, îşi făcea simţită destul de bine autoritatea
sa paternă. Timp de treizeci şi trei de ani, Alfons a simţit această disciplină
severă.
Nici unuia dintre fii nu i-au
lipsit cele necesare, aşa cum erau exigenţele caselor nobiliare, dar, evident,
cea mai mare atenţie era rezervată primului născut. Şi el corespundea peste
aşteptări. La şapte ani, conform obiceiului local, fiii erau sustraşi grijii
mamei pentru a fi trimişi la colegii. Pentru Alfons, însă, părinţii au preferat
să cheme acasă cei mai buni maeştri. Cheltuiala era mai mare, dar profitul era
asigurat şi nu exista pericolul de a se contamina de companii rele.
În acest mod, el a beneficiat de
o educaţie foarte bună, încât la 12 ani era pregătit pentru universitate.
Învăţase greaca, latina, franceza şi spaniola. Nu se studia pe atunci italiana,
dar el, la maturitate, va crea prin scrierile sale „o limbă italiană populară,
accesibilă tuturor, capabilă de a lumina chiar şi serile oamenilor din
cocioabe”. Tatăl, dându-şi seama de înclinaţia sa specială pentru muzică,
i-a pus la dispoziţie un maestru privat de mare valoare, Caietan Grieco. Era o
perioadă înfloritoare pentru muzică la Napoli, şi şcoala sa devenise cunoscută
în toată Europa. Nu întâmplător, aici a apărut primul Conservator Muzical, numit astfel deoarece era locul
unde se adunau ştrengarii oraşului, care,
cântăreţi prin natura lor, vor transforma conservatoarele în „colivii de
privighetori”, şi foarte curând, în adevărate şcoli de muzică unde se învăţa
canto, armonia, compoziţia şi folosirea instrumentelor.
Alfons, ca de obicei, nu putea să
se amestece cu ştrengarii şi, de aceea, a beneficiat de lecţii în
particular, devenind expert al chimvalului şi chiar luând parte la concerte pe
care nobilii le organizau la Napoli spre marea complăcere a tatălui său, când
fiul era prezentat publicului ca fiind „copilul minune” şi, mai apoi, ca
avocatul artist. În afară de muzică, Alfons a cultivat toate ştiinţele
timpului său şi a avut posibilitatea de a cunoaşte operele lui Copernic,
Carteziu, Pascal, Newton.
Cineva se poate întreba dacă
acest sărman copil mai avea timp să se joace! Fără să vorbească despre bucuria
fraţilor şi surorilor, adeseori sporită de prezenţa verişorilor şi
verişoarelor, Alfons şi fraţii săi au avut şansa de a frecventa oratoriul,
creat la Napoli, pe când era încă în viaţă sfântul Filip Neri. În acest ambient
nu numai că se jucau, dar asimilau spiritualitatea sfântului Filip Neri, care
le dădea o viziune plăcută despre Dumnezeu, foarte apropiată de aceea pe care
au primit-o în casă din partea mamei şi aşa de diferită de aceea inculcată de
comportamentul autoritar al tatălui.
Avocat la 17 ani
Pentru a intra la universitate, trebuia să susţină un examen de admitere şi examinatorul lui Alfons a fost celebrul Giambattista Vico, care i-a pus întrebări şi l-a ascultat cu interes pe copil, consfinţind bacalaureatul şi dându-i cale liberă pentru studiile universitare. În ceea ce priveşte alegerea, aceasta revenea tatălui: studierea Dreptului îi conferea o poziţie remarcabilă între oamenii importanţi ai regatului.
În ianuarie 1713, după ce a primit dispensa regală, deoarece nu împlinise cei 20 de ani receruţi de lege – el nu avea decât 17 împliniţi –, a fost declarat doctor în dreptul ecleziastic şi civil cu maximum de voturi[3]. I-au pus pe umeri toga care era aşa de lungă că o călca în picioare şi i-au pus în deget inelul doctoral. Apoi a urmat un act religios, la care s-a simţit în largul său: jurământul de profesiune şi învăţarea doctrinei despre Neprihănita Zămislire a Mariei, un adevăr de credinţă care nu fusese încă definit ca dogmă.
Până la 18 ani, nu a putut să exercite avocatura, dar a profitat de timpul liber pentru a se perfecţiona în studiile sale juridice şi istorice. În 1715, a început cu mult succes activitatea de avocat, fără să piardă vreo cauză şi dobândind, în 1718, numirea de judecător în Regio Portulano, din Napoli, şi mai târziu, aceea de ambasador al viceregelui. Totul mergea din plin, când, în 1723, a pierdut un proces important. Şi-a dat seama încă o dată că interpretările juridice permit unora să-i dea dreptate celui vinovat, şi invers. Aversiunea pe care a simţit-o pentru falsitatea din for, îmbrăcată în aparenţa dreptăţii, a devenit aşa de profundă, încât a jurat în inima sa să nu mai pună piciorul în tribunal. A întors definitiv spatele lumii şi a decis să se consacre numai lui Dumnezeu.
Preot, dar în familie
Când i-a comunicat decizia sa bătrânului lup de mare, care îşi pusese în el toate speranţele, parcă sosise sfârşitul lumii. „Îl rog pe Dumnezeu – a răspuns tatăl – sau să mă ia pe mine, sau să te ia pe tine din lumea aceasta, pentru că nu te mai pot vedea!” Şi a pus în acţiune toate persoanele care ar fi putut face ceva ca să-l convingă pe fiul său să se întoarcă. Pentru că nu a reuşit în demersul său, a acceptat un compromis: fiul putea să devină preot, dar aparţinând clerului secular şi să rămână acasă.
Nu acest lucru şi-l dorea Alfons, dar era imposibil să se războiască cu tatăl său. A început îndată studiile teologice, sub îndrumarea celui mai bun maestru, Giulio Torni. Au fost trei ani preţioşi, în care el s-a cufundat cu inima şi cu mintea în teologie. Pentru dogmatică l-a cunoscut în profunzime pe Toma de Aquino, pentru morală, în schimb, i-a fost pus în mână textul lui François Genet, care mirosea un pic a rigorism iansenist. Mai târziu, Alfons va spune că a ţinut cont în această privinţă de faptul că „doctrina rigidă nu avea decât puţini maeştri şi puţini discipoli, şi unii, şi alţii dedicaţi mai mult speculaţiei decât ministerului confesionalului”. Pentru Sfânta Scriptură, în schimb, autorii săi preferaţi au fost Maldonat, Robert Bellarmin şi Corneliu a Lapide.
După Biblie, păşunea sa plăcută erau sfinţii părinţi şi vieţile sfinţilor. Îi plăcea să repete: „Sfinţii sunt evanghelia trăită”. A citit operele sfintei Tereza de Avila şi pe ale sfântului Ioan al Crucii şi a fost atât de impresionat de ele, încât le-a citit de mai multe ori şi le-a citat mereu în operele sale. A ales-o pe sfânta Tereza ca o a doua mamă după Maria. Un alt sfânt care a avut o profundă influenţă asupra lui a fost Francisc de Sales. Pe când încă nu era preot, a intrat să facă parte dintr-o asociaţie sacerdotală, „Misiunile Apostolice”, un grup de preoţi diecezani de la catedrala din Napoli, care îl aleseseră pe acest sfânt ca model de viaţă, atât de apropiat inimii napolitanului. Alfons a aflat în el gentilomul, avocatul, misionarul şi episcopul, modelul de imitat pentru întreaga sa viaţă; i se părea că l-a precedat tocmai pentru a-i da exemplul său.
Hirotonit preot la vârsta de 30 de ani şi dependent încă economic de familia sa, nu a primit de la tatăl său haina preoţească, pe motiv că în casă nu existau bani, dar, în realitate, s-a întâmplat aceasta deoarece tatăl său nu voia să-l vadă îmbrăcat ca simplu preot. Alfons nu s-a pierdut cu firea şi a obţinut o haină mai veche, lăsată în depozitul săracilor de un preot care a trecut la o viaţă mai bună. Când s-a prezentat acasă cu o asemenea haină, tatăl său a ţipat aşa de tare, încât, după aceea, s-a înstrăinat, şi timp de un an nu a mai voit să-l vadă. Mama, care înţelesese vocaţia fiului, a căutat să se interpună între cei doi, dar soţul nu voia să audă nimic.
În mediile de jos ale oraşului Napoli
Deja înainte de a deveni preot, Alfons, ca şi alţi nobili din Napoli, s-a angajat cu dăruire la îngrijirea bolnavilor şi a săracilor, dar îmbrăcat în haină de cavaler şi urmat de un servitor în livrea. Acum, că era preot şi nu mai avea pe nimeni alături, putea ieşi liber şi să intre în mediile cele mai de jos ale oraşului, unde locuiau barcagii, comercianţi, meşteşugari, hoţi de buzunare, contrabandişti, saltimbanci, copii goi şi femei preocupate cu atâtea şi atâtea lucruri. O lume incredibilă, un furnicar uman, care, deşi trăia în mizerie, reuşea să zâmbească.
Alfons a ales drept câmp preferat al apostolatului său pe acela considerat de toţi drojdia poporului napolitan şi, după ce a stabilit cu cerşetorii acelui loc un raport de profundă prietenie, la trasul clopotului de Îngerul Domnului, seara, îi aduna în spatele unei mici pieţe mai liniştite şi le vorbea despre Dumnezeu. Încetul cu încetul, noii săi discipoli au crescut ca număr şi, din mijlocul cerşetorilor, unii au ajuns preoţi, dornici, la rândul lor de a-i învăţa şi pe alţii să pună în practică cuvintele evangheliei.
Dintre laici excelau unele figuri cum ar fi Pietro Barbarese, un derbedeu de 26 de ani, celib, maestru al ştrengarilor: el devenise discipol al lui Alfons şi acum primea copiii ştrengari şi îi învăţa catehismul; sau Luca Nardone, expulzat din armată, scăpat de la spânzurătoare: după ce l-a ascultat pe Alfons, acest „condamnat la spânzurătoare – notează Tannoia – a ajuns mai apoi o funie a carităţii, dar foarte activă, atrăgând sufletele la Isus Cristos”. Lista ar putea să continue fără sfârşit: Alfons îşi avea de acum colaboratorii cei mai apropiaţi tocmai din rândul derbedeilor din mediile rău famate, şi aceştia se dovedeau acum a fi cei mai buni apostoli pentru ambientul lor.
În fiecare seară, le vorbea în cuvinte simple despre Isus, despre iubirea sa faţă de oameni, prezentându-le o pagină din evanghelie şi îndemnându-i să o trăiască. Apoi, îi îndemna să pună întrebări şi să-şi povestească viaţa. El însuşi povestea multe lucruri interesante din viaţa sa şi din vieţile sfinţilor, alternând acestea cu cântece şi rugăciuni, fără să ridice câtuşi de puţin vocea pentru a nu tulbura liniştea publică.
Într-o seară, un muncitor a relatat că, pentru a face pocăinţă, el se hrănea numai cu iarbă crudă. Alfons a intervenit pentru a-i modera zelul, spunându-i că nu putea să-i imite pe sfinţii din Tebaida, deoarece avea nevoie de putere pentru a munci cu eficienţă şi a asigura hrana pentru familia sa. Un preot prezent a adăugat în glumă că, atunci când ar avea posibilitatea să mănânce patru costiţe, nu ar trebui să le refuze.
Această ultimă frază a făcut turul oraşului Napoli şi Alfons a fost acuzat că ar încuraja secta sibariţilor, care organizau orgii şi răscoale. Chiar şi cardinalul, avizat de guvernatorul capitalei, a venit să vadă cum stau lucrurile. Un poliţist s-a infiltrat în grup pentru a putea afla de vreo conjuraţie împotriva regatului, dar nu a reuşit să înţeleagă aproape nimic şi a transmis că erau lucruri bune (acelea pe care le spunea Alfons) şi lucruri rele (acei sărmani derbedei care îl ascultau).
Guvernatorul a comandat o razie, dar Alfons, aflând despre aceasta, i-a înştiinţat pe toţi să nu iasă din casă până la noi ordine. Din nefericire, unii, mai de departe, nefiind înştiinţaţi la timp, au sosit punctuali la întâlnirea de seară şi, în locul lui Alfons, i-au găsit pe poliţiştii care i-au dus în închisoare. Interogaţi, în dimineaţa următoare, înaintea judecătorului bisericesc despre ce au complotat în fiecare seară în Piaţa Stella, au răspuns în unanimitate că, fiind ignoranţi, ei s-au dus pentru a fi instruiţi de Alfons în privinţa datoriilor creştine. În ceea ce îl privea pe judecător, totul părea să fie clar, dar în Napoli, oraşul tradiţionaliştilor, se crease deja psihoza unei secte turbulente şi cardinalul Pignatelli, deşi a apreciat ceea ce încerca Alfons să facă pentru cei săraci, a considerat mai prudent să interzică aceste reuniuni nocturne din pieţe.
Hotărâre providenţială. Alfons a permis barbarezilor şi nardonienilor să adune grupul în propriile lor case. Se năşteau astfel numeroase mici comunităţi care nu mai băteau la ochi în faţa Poliţiei. Când cardinalul a fost înştiinţat şi de aceste lucruri, i-a mulţumit lui Dumnezeu şi a deschis acestora uşile multor biserici şi bisericuţe. De atunci, aceste întâlniri, ţinute de laici şi de fiecare dată vizitaţi de Alfons sau de un alt preot, vor fi numite capele serotine (capele de seară). Aici se învăţa modul de a trăi evanghelic mult mai bine decât în orice salon napolitan.
Întâlnirile din bisericuţa cartierului la glasul clopotului de Îngerul Domnului au permis şi participarea femeilor şi a copiilor: astfel, mica comunitate creştină se aduna pentru a asculta cuvântului lui Dumnezeu, pentru a se ruga şi pentru a rezolva împreună propriile probleme. La momentul oportun, venea şi preotul, şi atunci aveau loc şi spovezile şi, dimineaţa devreme, celebrarea Euharistiei.
„Capelele serotine au fost o mişcare de educaţie de bază, o îmbunătăţire a nivelului social şi o asanare a moravurilor: ajutor reciproc şi împărţirea bunurilor între săraci; economie din ce s-ar fi cheltuit pe jocuri, chefuri, beţii şi abuzuri de tot felul, unde mai înainte se consuma puţinul care se afla în casă; noua conştiinţă profesională în cei de acasă, în meşteşugari, muncitori şi comercianţi; munca în locul hoţiei; rozarii şi broşuri de meditaţii despre înţelepciunea veşnică sau pătimirea lui Isus Cristos în locul pumnalelor şi pistoalelor care au fost încredinţate confesorilor”.
„Dar eu iubesc Iubirea”
Alfons nu se interesa numai de cei săraci, dar capacitatea sa de a prezenta evanghelia într-un limbaj pe înţelesul tuturor şi cu o putere de convingere ieşită din comun a făcut din el predicatorul cel mai căutat din Napoli. Acestui minister îi urma apoi cel neîntrerupt al spovezilor. Într-un timp în care rigorismul dicta legi aspre privind impunerea de penitenţe grele păcătoşilor sau de refuz al dezlegării, Alfons se putea lăuda că în toată viaţa sa nu a trimis pe nimeni fără să-i dea iertarea lui Dumnezeu. În acest minister, el îşi petrecea multe ore din zi şi chiar din noapte.
Faima tânărului predicator a ajuns, fără îndoială, şi la urechile tatălui, dar acesta a rămas de neclintit în deciziile sale, până când, într-o seară, întorcându-se acasă, a intrat din întâmplare în biserica „Sfântul Duh” şi a ascultat predica fiului său. Mişcat până la lacrimi, a înţeles dintr-o dată ceea ce nu înţelesese de atâţia ani. A urcat în trăsură, s-a îndreptat spre casă şi a aşteptat întoarcerea lui Alfons. Întâlnirea a fost emoţionantă. L-a îmbrăţişat (nu mai făcuse aceasta de foarte mult timp!) şi i-a zis printre lacrimi: „Fiul meu, îţi sunt îndatorat: în această seară, m-ai ajutat să-l cunosc pe Dumnezeu. Fiule, te binecuvântez, de mii de ori te binecuvântez, pentru că ai ales o stare aşa de sfântă şi aşa de dragă lui Dumnezeu!” Rugăciunea mamei şi iubirea răbdătoare a fiului obţinuseră minunea.
Pentru Alfons venise, în sfârşit, ceasul ruperii ultimului lanţ. A părăsit casa părintească şi s-a dus să locuiască într-o cameră pusă la dispoziţie într-un colegiu. În timp ce credea că se poate bucura, departe de acum de orice amestec uman, a început pentru el o perioadă foarte grea de încercări interioare, la care s-au adăugat scrupule fără sfârşit. Îl salva ascultarea sa necondiţionată de directorul spiritual şi de lectura sfântului Francisc de Sales şi a sfintei Tereza. Primul se considerase „blestemat între blestemaţi”; a doua se credea atee, când scrisese: „Nemaiavând fericirea de a avea credinţă, am făcut efortul de a face lucrările sale”; îi plăcea apoi foarte mult o frază pe care sfântul Bernard o atribuie sufletului iubitor: „Sclavul se teme de bici, servitorul se bucură dinainte de salariu, fiul îşi onorează tatăl. Dar mie, care sunt mireasă, îmi place să iubesc, să fiu iubită, să iubesc Iubirea!”
Alegerea celor din urmă
De acum, şi sănătatea a început să-i cedeze şi a fost constrâns să renunţe la muncă şi să se retragă într-un loc unde să se poată odihni, iar mâncarea bună şi aerul curat să-l poată readuce la normal. Locul ales dinainte a fost Mănăstirea „Santa Maria dei Monti”, de lângă Scala, un sat mai sus de Amalfi, care, împreună cu Ravello, păreau a fi un adevărat colţ de rai. Aici, Alfons, în timp ce renova o mănăstire a surorilor care apoi se vor numi redemptoriste, a înţeles cu claritate că Dumnezeu îl chema să fondeze o nouă congregaţie de misionari care să se dedice evanghelizării celor mai săraci dintre săraci, cum erau păstorii şi ţăranii din acele locuri.
Prima experienţă cu unii preoţi s-a dovedit a fi falimentară, deoarece fiecare avea propriile idei în privinţa noii comunităţi şi nimeni nu recunoştea în Alfons carisma fondatorului. După mai multe peripeţii, el nu s-a mai îndreptat spre preoţii obişnuiţi cu viaţa individuală, cu privilegii şi comodităţi, ci tinerilor. Şi astfel, a început o perioadă înfloritoare pentru congregaţia în formare.
Era de acum timpul să fie aprobată, dar atât autoritatea religioasă, cât şi cea civilă din Regatul de Napoli hotărâseră să nu mai permită formarea unor noi ordine şi ridicarea unor noi convente. Existau deja prea multe care alimentau trândăvia fiilor din familiile nobile şi primeau răufăcători care, pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea, se făceau fraţi, dar, înainte de toate, voiau să evite creşterea patrimoniului călugăresc, care era lipsit de taxe.
Alfons s-a convins că lucrările lui Dumnezeu sunt autentice dacă cresc sub lemnul crucii. Nu numai că nu s-a pierdut cu firea, dar a ştiut să se folosească de o oportunitate ce i s-a oferit: cineva i-a vorbit despre opera sa papei Benedict al XIV-lea, care i-a aprobat regula la 25 februarie 1749. Dacă în acea perioadă nu reuşise să obţină aprobarea din partea regelui, cel puţin, îl împiedicase să-l facă episcop de Palermo. Când regele a aflat de refuzul său, s-a plâns, spunând că preoţii buni, pe care el îi propunea papei, refuzau, în timp ce alţii mai puţin demni reuşeau să se impună. Alfons a răspuns că se găseau multe persoane potrivite pentru a fi episcopi, dar că nu existau prea mulţi dispuşi să evanghelizeze săracii din regat.
Deja ceva mai înainte scăpase de un pericol similar. Tatăl său, probabil amintindu-şi de profeţia lui Francesco de Gerolimo, reuşise să-l introducă în rândul candidaţilor la mitră. Alfons i-a scris atunci tatălui: „Nu mă nominaliza pentru episcopat, dacă nu vrei să-mi produci dezgust: şi apoi, chiar dacă vei reuşi, să ştii că eu sunt gata să renunţ chiar şi la episcopatul de Napoli, pentru a mă dedica operei la care m-a chemat Isus Cristos; dacă aş abandona-o pe aceasta, m-aş simţi ca un condamnat, deoarece aş abandona chemarea pe care Dumnezeu mi-a adresat-o atât de clar. De aceea, te rog să nu mai vorbeşti despre lucrul acesta, nici cu mine, nici cu alţii; cu atât mai mult cu cât în institutul nostru avem ca regulă datoria de a renunţa la episcopat şi la orice demnităţi”.
Scriitorul
Un contemporan a scris despre Alfons că „se născuse pentru binele tuturor, cu viaţa sa, cu acţiunea şi cu pana”. Alfons a scris mult, având întotdeauna în vedere nevoile concrete ale persoanelor. El nu avea numai o capacitate extraordinară de lectură, dar şi darul de a şti să elimine cele inutile şi să culeagă şi să armonizeze ceea ce provenea din adevărata înţelepciune. Sfânta Scriptură, scrierile sfinţilor şi rara capacitate de citi semnele timpurilor în gândul contemporanilor săi au făcut din Alfons un maestru incomparabil, care foarte curând a fost recunoscut ca învăţător al Bisericii.
Între cele 111 scrieri ale sale, cea care l-a făcut mai cunoscut a fost Teologia morală în patru volume. A început să o scrie pregătindu-şi lecţiile pentru clericii săi şi a perfecţionat-o prin lungile studii: a citit cu multă preocupare tot ceea ce fusese scris atât din partea rigoriştilor, cât şi a laxiştilor, dar, lăsându-se călăuzit de Duhul Sfânt, a scris propria sa morală, aceea pe care, în conştiinţă, o considera conformă cu inima lui Dumnezeu care nu a voit să-l chinuie pe omul slab şi păcătos, ci a voit să-l salveze şi să-l orienteze pe drumul sfinţeniei. Deja pe atunci a avut curajul să afirme că scopul primar al căsătoriei nu era procrearea, ci „dăruirea reciprocă a trupurilor şi legătura indisolubilă”, că copii nou-născuţi fără Botez nu puteau să sufere în viaţa de dincolo, şi că – lucru nemaiauzit în acele timpuri – libertatea religioasă este sfântă.
Episcop de Sant’Agata dei Goti
În dimineaţa de 9 martie 1762, stătea liniştit în chilia sa, când trimisul nunţiului apostolic a intrat pentru a-l anunţa că a fost ales episcop. După un prim moment de buimăceală, s-a apucat să scrie fără întârziere scrisoarea de renunţare, explicându-i papei că nu putea să accepte, deoarece era bătrân, că nu mai vedea şi nu mai auzea bine, că era pe jumătate şchiop şi nu ar fi putut vizita dieceza aşa cum o cerea datoria, şi, în sfârşit, deoarece a făcut vot „de renunţare la orice demnitate bisericească” conform cu regulile aprobate de Sfântul Scaun apostolic, nu voia să-i scandalizeze pe fiii săi în aceşti ultimi ani din viaţă.
Papa, însă, a confirmat numirea. Alfons a spus „da” şi s-a îmbolnăvit. De la Napoli a venit unul dintre cei mai buni medici ai capitalei, dar boala se înrăutăţea, şi atunci i s-a dat viaticul. Atunci a comentat cu subtilitate: „În această cameră nu s-a vorbit niciodată despre episcopat, ci numai despre paradis”. Papa, fiind pus la curent cu toate, a răspuns că, dacă murea, îi trimitea binecuvântarea sa apostolică, dar dacă se vindeca, îl voia la Roma pentru consacrare.
Nedeschizându-se paradisul, Alfons, îndată după ce s-a vindecat, a pornit la drum mai întâi spre Napoli şi apoi spre Roma, dar, spre surprinderea sa, nu l-a găsit pe papa care se dusese să se odihnească la Civitavecchia. Nu a pierdut timpul şi a plecat la Loreto. În Novenă de Crăciun scrisese: „O, căsuţă norocoasă din Nazaret, te salut şi te ador! Va veni un timp în care vei fi vizitată de mai-marii pământului: regăsindu-se pelerini în tine, nu se vor sătura să plângă de bucurie la gândul să înlăuntrul zidurilor tale şi-a trăit aproape întreaga viaţă regele… Oh, ce mirare! Să vezi un Dumnezeu care mătură, un Dumnezeu care slujeşte ca un argat…“
Întors la Roma şi întâlnindu-l pe papa, i-a cerut cu lacrimi în ochi să fie dispensat. Dar în zadar, ba chiar şi papa a voit să-l întâlnească de mai multe ori pentru a se sfătui cu el în probleme importante şi i-a mărturisit unuia dintre cardinali: „La moartea lui Liguori, vom avea un alt sfânt în Biserica lui Isus Cristos”. După trei luni, se întorcea pentru o scurtă perioadă de timp la Pagani între ai săi, care, între timp, în mod democratic şi în unanimitate, îi înaintaseră papei cererea de a-l păstra toată viaţa în misiunea de mare rector, cu facultatea de a alege un vicar general pentru conducerea congregaţiei. Cererea a fost pe placul papei care şi-a dat cu plăcere consimţământul.
La Sant’Agata dei Goti, unde cu ani în urmă predicase misiuni, a fost primit ca un sfânt. La procesiunea de intrare, canonicii şi-au dat seama că nu avea pălăria cu fundă şi au alergat să o ia de pe mormânt pe cea a predecesorului, curăţând-o în grabă de praf. În primul discurs, i-a surprins pe toţi, când a spus că nu a venit pentru a porunci, ci pentru sluji, şi a proclamat deschise misiuni în oraş: dimineaţa pentru cler şi seara pentru tot poporul.
În acea seară, în palatul episcopal, mai-marii locului i-au pus în faţă mâncărurile cele mai alese. El a poruncit personalului casei să le distribuie săracilor şi să meargă în oraş pentru a cumpăra ceva pentru cină. O altă surpriză a avut în camera sa, când a văzut un minunat pat, dăruit de canonici. Cu ajutorul redemptoristului care îl însoţea, a desfăcut patul, a pus deasupra salteaua care nu avea încă paie şi a dormit pe scânduri. Dimineaţa, după ce a vizitat casa, făcând uz de autoritatea proprie, a repartizat cele mai bune camere vicarului general şi secretarului său şi, scuzându-se, şi-a rezervat camera cea mai săracă: apoi a coborât în grădină şi, văzând-o fără copaci şi fără flori, a cerut să fie plantaţi portocali, lămâi şi mandarini, chiar dacă nu era timpul potrivit.
Noul episcop îi surprindea în fiecare zi prin simplitatea cu care îi primea pe toţi, fără distincţie de clasă şi fără anticameră. Şi-a dobândit îndată preţuirea şi respectul clerului şi, considerând că seminarul se afla într-o stare necorespunzătoare, i-a adus în palatul său pe tinerii care aveau cu adevărat intenţia să-l slujească pe Dumnezeu şi, cu bune maniere, i-a trimis pe ceilalţi acasă.
A vizitat de mai multe ori toate parohiile diecezei sale montane, la fiecare trei ani le-a propus misiuni, a avut grijă ca seminarul să dea preoţi bine pregătiţi, în timp ce clerul deja existent era mereu instruit la zi şi catehezele erau prezentate chiar şi în satele cele mai îndepărtate. S-a interesat şi de călugări şi de călugăriţe, ajutându-i pe superiori să-i demită pe cei care nu aveau vocaţie. A fondat o mănăstire de redemptoriste de care s-a îngrijit în mod deosebit. Pentru Sant’Agata dei Goti a fost, fără îndoială, perioada spirituală cea mai înfloritoare.
Munca apostolică, cu diferitele călătorii, grija pe care trebuia să o aibă pentru congregaţia sa, pentru care a rămas mereu ultimul responsabil, activitatea de scriitor, la care nu putea să renunţe, şi, în sfârşit, clima rece din oraş l-au marcat profund în starea sa de sănătate, care şi aşa era şubredă şi de mai multe ori l-a adus în pragul morţii. A scris papei renunţarea sa de mai multe ori, dar răspunsul a fost întotdeauna negativ. Clement al XIII-lea spunea: „Este suficientă umbra sa pentru a fi de folos în toată dieceza” şi, făcând referinţă la cartea Adevărul credinţei, pe care Alfons o dedicase pontifului, îi transmitea: „Te iubim foarte mult, venerabile frate, deoarece, nefiind mulţumit să fii util Bisericii tale, nu suporţi să se piardă frânturile de timp care rămân în urma obligaţiilor tale pastorale, dar le consumi pe toate în diferite munci, a căror utilitate nu este circumscrisă în hotarele diecezei tale, ci se extinde la Biserica universală”. Alfons nu a aşteptat Conciliul al II-lea din Vatican pentru a purta împreună cu Petru responsabilitatea întregii Biserici, aşa cum el însuşi a scris în Reflecţii utile adresate episcopilor.
Ultima mare încercare
Alfons a suferit mult din cauza desfiinţării iezuiţilor şi, la moartea lui Clement al IV-lea, a fost solicitat de un cardinal să scrie o scrisoare care să indice calităţile viitorului papă. Scrisoarea a fost citită în conclav, dar Pius al VI-lea nu era omul descris de Alfons. Cel puţin, a putut obţine de la el să fie eliberat de obligaţia conducerii diecezei, şi astfel, a putut să se întoarcă la Pagani între misionarii săi.
La curtea din Napoli începuseră persecuţiile chiar şi împotriva tinerei sale congregaţii. Duşmanii săi nu au reuşit s-o suprime, dar au obţinut scindarea ei: o tabără în statele pontificale şi cealaltă în Regatul Napoli. Au fost ani plini de durere, deoarece dezbinarea intrase chiar şi în rândul discipolilor săi şi el se simţea vinovat de acest lucru şi, de aceea, repeta: „Ah! Doamne, nu-i pedepsi pe cei nevinovaţi, ci pedepseşte-i pe cei vinovaţi, deoarece au distrus opera ta”.
În ultimii ani, aproape complet orb şi surd, încovoiat din cauza artritei, Alfons a experimentat chiar şi abandonul lui Dumnezeu. Îndreptat spre crucifix, repeta: „Doamne, nu mă trimite în iad, pentru că în iad nu pot iubi”. Plătea astfel reunificarea congregaţiei şi a răspândirii ei mai întâi în Europa, prin lucrarea, mai presus de toate, a austriacului Clement Hofbauer, care tocmai în acei ani intra în rândul redemptoriştilor, şi apoi în toată lumea.
Alfons se stingea din viaţă în seara zilei de 1 august 1787, pe când se trăgea de Îngerul Domnului. Avea aproape 91 de ani. Beatificat în 1816, declarat sfânt în 1839, şi învăţător al Bisericii în 1871, a fost dat de papa Pacelli ca patron al tuturor confesorilor şi moraliştilor. În faţa acestei recunoaşteri, cine ştie dacă în cer nu a continuat să zâmbească, foarte fericit să vadă că pe pământ, în locul răcelii ianseniste, ardea focul iubirii pe care el a aprins-o în atâtea inimi?
Avocat la 17 ani
Pentru a intra la universitate, trebuia să susţină un examen de admitere şi examinatorul lui Alfons a fost celebrul Giambattista Vico, care i-a pus întrebări şi l-a ascultat cu interes pe copil, consfinţind bacalaureatul şi dându-i cale liberă pentru studiile universitare. În ceea ce priveşte alegerea, aceasta revenea tatălui: studierea Dreptului îi conferea o poziţie remarcabilă între oamenii importanţi ai regatului.
În ianuarie 1713, după ce a primit dispensa regală, deoarece nu împlinise cei 20 de ani receruţi de lege – el nu avea decât 17 împliniţi –, a fost declarat doctor în dreptul ecleziastic şi civil cu maximum de voturi[3]. I-au pus pe umeri toga care era aşa de lungă că o călca în picioare şi i-au pus în deget inelul doctoral. Apoi a urmat un act religios, la care s-a simţit în largul său: jurământul de profesiune şi învăţarea doctrinei despre Neprihănita Zămislire a Mariei, un adevăr de credinţă care nu fusese încă definit ca dogmă.
Până la 18 ani, nu a putut să exercite avocatura, dar a profitat de timpul liber pentru a se perfecţiona în studiile sale juridice şi istorice. În 1715, a început cu mult succes activitatea de avocat, fără să piardă vreo cauză şi dobândind, în 1718, numirea de judecător în Regio Portulano, din Napoli, şi mai târziu, aceea de ambasador al viceregelui. Totul mergea din plin, când, în 1723, a pierdut un proces important. Şi-a dat seama încă o dată că interpretările juridice permit unora să-i dea dreptate celui vinovat, şi invers. Aversiunea pe care a simţit-o pentru falsitatea din for, îmbrăcată în aparenţa dreptăţii, a devenit aşa de profundă, încât a jurat în inima sa să nu mai pună piciorul în tribunal. A întors definitiv spatele lumii şi a decis să se consacre numai lui Dumnezeu.
Preot, dar în familie
Când i-a comunicat decizia sa bătrânului lup de mare, care îşi pusese în el toate speranţele, parcă sosise sfârşitul lumii. „Îl rog pe Dumnezeu – a răspuns tatăl – sau să mă ia pe mine, sau să te ia pe tine din lumea aceasta, pentru că nu te mai pot vedea!” Şi a pus în acţiune toate persoanele care ar fi putut face ceva ca să-l convingă pe fiul său să se întoarcă. Pentru că nu a reuşit în demersul său, a acceptat un compromis: fiul putea să devină preot, dar aparţinând clerului secular şi să rămână acasă.
Nu acest lucru şi-l dorea Alfons, dar era imposibil să se războiască cu tatăl său. A început îndată studiile teologice, sub îndrumarea celui mai bun maestru, Giulio Torni. Au fost trei ani preţioşi, în care el s-a cufundat cu inima şi cu mintea în teologie. Pentru dogmatică l-a cunoscut în profunzime pe Toma de Aquino, pentru morală, în schimb, i-a fost pus în mână textul lui François Genet, care mirosea un pic a rigorism iansenist. Mai târziu, Alfons va spune că a ţinut cont în această privinţă de faptul că „doctrina rigidă nu avea decât puţini maeştri şi puţini discipoli, şi unii, şi alţii dedicaţi mai mult speculaţiei decât ministerului confesionalului”. Pentru Sfânta Scriptură, în schimb, autorii săi preferaţi au fost Maldonat, Robert Bellarmin şi Corneliu a Lapide.
După Biblie, păşunea sa plăcută erau sfinţii părinţi şi vieţile sfinţilor. Îi plăcea să repete: „Sfinţii sunt evanghelia trăită”. A citit operele sfintei Tereza de Avila şi pe ale sfântului Ioan al Crucii şi a fost atât de impresionat de ele, încât le-a citit de mai multe ori şi le-a citat mereu în operele sale. A ales-o pe sfânta Tereza ca o a doua mamă după Maria. Un alt sfânt care a avut o profundă influenţă asupra lui a fost Francisc de Sales. Pe când încă nu era preot, a intrat să facă parte dintr-o asociaţie sacerdotală, „Misiunile Apostolice”, un grup de preoţi diecezani de la catedrala din Napoli, care îl aleseseră pe acest sfânt ca model de viaţă, atât de apropiat inimii napolitanului. Alfons a aflat în el gentilomul, avocatul, misionarul şi episcopul, modelul de imitat pentru întreaga sa viaţă; i se părea că l-a precedat tocmai pentru a-i da exemplul său.
Hirotonit preot la vârsta de 30 de ani şi dependent încă economic de familia sa, nu a primit de la tatăl său haina preoţească, pe motiv că în casă nu existau bani, dar, în realitate, s-a întâmplat aceasta deoarece tatăl său nu voia să-l vadă îmbrăcat ca simplu preot. Alfons nu s-a pierdut cu firea şi a obţinut o haină mai veche, lăsată în depozitul săracilor de un preot care a trecut la o viaţă mai bună. Când s-a prezentat acasă cu o asemenea haină, tatăl său a ţipat aşa de tare, încât, după aceea, s-a înstrăinat, şi timp de un an nu a mai voit să-l vadă. Mama, care înţelesese vocaţia fiului, a căutat să se interpună între cei doi, dar soţul nu voia să audă nimic.
În mediile de jos ale oraşului Napoli
Deja înainte de a deveni preot, Alfons, ca şi alţi nobili din Napoli, s-a angajat cu dăruire la îngrijirea bolnavilor şi a săracilor, dar îmbrăcat în haină de cavaler şi urmat de un servitor în livrea. Acum, că era preot şi nu mai avea pe nimeni alături, putea ieşi liber şi să intre în mediile cele mai de jos ale oraşului, unde locuiau barcagii, comercianţi, meşteşugari, hoţi de buzunare, contrabandişti, saltimbanci, copii goi şi femei preocupate cu atâtea şi atâtea lucruri. O lume incredibilă, un furnicar uman, care, deşi trăia în mizerie, reuşea să zâmbească.
Alfons a ales drept câmp preferat al apostolatului său pe acela considerat de toţi drojdia poporului napolitan şi, după ce a stabilit cu cerşetorii acelui loc un raport de profundă prietenie, la trasul clopotului de Îngerul Domnului, seara, îi aduna în spatele unei mici pieţe mai liniştite şi le vorbea despre Dumnezeu. Încetul cu încetul, noii săi discipoli au crescut ca număr şi, din mijlocul cerşetorilor, unii au ajuns preoţi, dornici, la rândul lor de a-i învăţa şi pe alţii să pună în practică cuvintele evangheliei.
Dintre laici excelau unele figuri cum ar fi Pietro Barbarese, un derbedeu de 26 de ani, celib, maestru al ştrengarilor: el devenise discipol al lui Alfons şi acum primea copiii ştrengari şi îi învăţa catehismul; sau Luca Nardone, expulzat din armată, scăpat de la spânzurătoare: după ce l-a ascultat pe Alfons, acest „condamnat la spânzurătoare – notează Tannoia – a ajuns mai apoi o funie a carităţii, dar foarte activă, atrăgând sufletele la Isus Cristos”. Lista ar putea să continue fără sfârşit: Alfons îşi avea de acum colaboratorii cei mai apropiaţi tocmai din rândul derbedeilor din mediile rău famate, şi aceştia se dovedeau acum a fi cei mai buni apostoli pentru ambientul lor.
În fiecare seară, le vorbea în cuvinte simple despre Isus, despre iubirea sa faţă de oameni, prezentându-le o pagină din evanghelie şi îndemnându-i să o trăiască. Apoi, îi îndemna să pună întrebări şi să-şi povestească viaţa. El însuşi povestea multe lucruri interesante din viaţa sa şi din vieţile sfinţilor, alternând acestea cu cântece şi rugăciuni, fără să ridice câtuşi de puţin vocea pentru a nu tulbura liniştea publică.
Într-o seară, un muncitor a relatat că, pentru a face pocăinţă, el se hrănea numai cu iarbă crudă. Alfons a intervenit pentru a-i modera zelul, spunându-i că nu putea să-i imite pe sfinţii din Tebaida, deoarece avea nevoie de putere pentru a munci cu eficienţă şi a asigura hrana pentru familia sa. Un preot prezent a adăugat în glumă că, atunci când ar avea posibilitatea să mănânce patru costiţe, nu ar trebui să le refuze.
Această ultimă frază a făcut turul oraşului Napoli şi Alfons a fost acuzat că ar încuraja secta sibariţilor, care organizau orgii şi răscoale. Chiar şi cardinalul, avizat de guvernatorul capitalei, a venit să vadă cum stau lucrurile. Un poliţist s-a infiltrat în grup pentru a putea afla de vreo conjuraţie împotriva regatului, dar nu a reuşit să înţeleagă aproape nimic şi a transmis că erau lucruri bune (acelea pe care le spunea Alfons) şi lucruri rele (acei sărmani derbedei care îl ascultau).
Guvernatorul a comandat o razie, dar Alfons, aflând despre aceasta, i-a înştiinţat pe toţi să nu iasă din casă până la noi ordine. Din nefericire, unii, mai de departe, nefiind înştiinţaţi la timp, au sosit punctuali la întâlnirea de seară şi, în locul lui Alfons, i-au găsit pe poliţiştii care i-au dus în închisoare. Interogaţi, în dimineaţa următoare, înaintea judecătorului bisericesc despre ce au complotat în fiecare seară în Piaţa Stella, au răspuns în unanimitate că, fiind ignoranţi, ei s-au dus pentru a fi instruiţi de Alfons în privinţa datoriilor creştine. În ceea ce îl privea pe judecător, totul părea să fie clar, dar în Napoli, oraşul tradiţionaliştilor, se crease deja psihoza unei secte turbulente şi cardinalul Pignatelli, deşi a apreciat ceea ce încerca Alfons să facă pentru cei săraci, a considerat mai prudent să interzică aceste reuniuni nocturne din pieţe.
Hotărâre providenţială. Alfons a permis barbarezilor şi nardonienilor să adune grupul în propriile lor case. Se năşteau astfel numeroase mici comunităţi care nu mai băteau la ochi în faţa Poliţiei. Când cardinalul a fost înştiinţat şi de aceste lucruri, i-a mulţumit lui Dumnezeu şi a deschis acestora uşile multor biserici şi bisericuţe. De atunci, aceste întâlniri, ţinute de laici şi de fiecare dată vizitaţi de Alfons sau de un alt preot, vor fi numite capele serotine (capele de seară). Aici se învăţa modul de a trăi evanghelic mult mai bine decât în orice salon napolitan.
Întâlnirile din bisericuţa cartierului la glasul clopotului de Îngerul Domnului au permis şi participarea femeilor şi a copiilor: astfel, mica comunitate creştină se aduna pentru a asculta cuvântului lui Dumnezeu, pentru a se ruga şi pentru a rezolva împreună propriile probleme. La momentul oportun, venea şi preotul, şi atunci aveau loc şi spovezile şi, dimineaţa devreme, celebrarea Euharistiei.
„Capelele serotine au fost o mişcare de educaţie de bază, o îmbunătăţire a nivelului social şi o asanare a moravurilor: ajutor reciproc şi împărţirea bunurilor între săraci; economie din ce s-ar fi cheltuit pe jocuri, chefuri, beţii şi abuzuri de tot felul, unde mai înainte se consuma puţinul care se afla în casă; noua conştiinţă profesională în cei de acasă, în meşteşugari, muncitori şi comercianţi; munca în locul hoţiei; rozarii şi broşuri de meditaţii despre înţelepciunea veşnică sau pătimirea lui Isus Cristos în locul pumnalelor şi pistoalelor care au fost încredinţate confesorilor”.
„Dar eu iubesc Iubirea”
Alfons nu se interesa numai de cei săraci, dar capacitatea sa de a prezenta evanghelia într-un limbaj pe înţelesul tuturor şi cu o putere de convingere ieşită din comun a făcut din el predicatorul cel mai căutat din Napoli. Acestui minister îi urma apoi cel neîntrerupt al spovezilor. Într-un timp în care rigorismul dicta legi aspre privind impunerea de penitenţe grele păcătoşilor sau de refuz al dezlegării, Alfons se putea lăuda că în toată viaţa sa nu a trimis pe nimeni fără să-i dea iertarea lui Dumnezeu. În acest minister, el îşi petrecea multe ore din zi şi chiar din noapte.
Faima tânărului predicator a ajuns, fără îndoială, şi la urechile tatălui, dar acesta a rămas de neclintit în deciziile sale, până când, într-o seară, întorcându-se acasă, a intrat din întâmplare în biserica „Sfântul Duh” şi a ascultat predica fiului său. Mişcat până la lacrimi, a înţeles dintr-o dată ceea ce nu înţelesese de atâţia ani. A urcat în trăsură, s-a îndreptat spre casă şi a aşteptat întoarcerea lui Alfons. Întâlnirea a fost emoţionantă. L-a îmbrăţişat (nu mai făcuse aceasta de foarte mult timp!) şi i-a zis printre lacrimi: „Fiul meu, îţi sunt îndatorat: în această seară, m-ai ajutat să-l cunosc pe Dumnezeu. Fiule, te binecuvântez, de mii de ori te binecuvântez, pentru că ai ales o stare aşa de sfântă şi aşa de dragă lui Dumnezeu!” Rugăciunea mamei şi iubirea răbdătoare a fiului obţinuseră minunea.
Pentru Alfons venise, în sfârşit, ceasul ruperii ultimului lanţ. A părăsit casa părintească şi s-a dus să locuiască într-o cameră pusă la dispoziţie într-un colegiu. În timp ce credea că se poate bucura, departe de acum de orice amestec uman, a început pentru el o perioadă foarte grea de încercări interioare, la care s-au adăugat scrupule fără sfârşit. Îl salva ascultarea sa necondiţionată de directorul spiritual şi de lectura sfântului Francisc de Sales şi a sfintei Tereza. Primul se considerase „blestemat între blestemaţi”; a doua se credea atee, când scrisese: „Nemaiavând fericirea de a avea credinţă, am făcut efortul de a face lucrările sale”; îi plăcea apoi foarte mult o frază pe care sfântul Bernard o atribuie sufletului iubitor: „Sclavul se teme de bici, servitorul se bucură dinainte de salariu, fiul îşi onorează tatăl. Dar mie, care sunt mireasă, îmi place să iubesc, să fiu iubită, să iubesc Iubirea!”
Alegerea celor din urmă
De acum, şi sănătatea a început să-i cedeze şi a fost constrâns să renunţe la muncă şi să se retragă într-un loc unde să se poată odihni, iar mâncarea bună şi aerul curat să-l poată readuce la normal. Locul ales dinainte a fost Mănăstirea „Santa Maria dei Monti”, de lângă Scala, un sat mai sus de Amalfi, care, împreună cu Ravello, păreau a fi un adevărat colţ de rai. Aici, Alfons, în timp ce renova o mănăstire a surorilor care apoi se vor numi redemptoriste, a înţeles cu claritate că Dumnezeu îl chema să fondeze o nouă congregaţie de misionari care să se dedice evanghelizării celor mai săraci dintre săraci, cum erau păstorii şi ţăranii din acele locuri.
Prima experienţă cu unii preoţi s-a dovedit a fi falimentară, deoarece fiecare avea propriile idei în privinţa noii comunităţi şi nimeni nu recunoştea în Alfons carisma fondatorului. După mai multe peripeţii, el nu s-a mai îndreptat spre preoţii obişnuiţi cu viaţa individuală, cu privilegii şi comodităţi, ci tinerilor. Şi astfel, a început o perioadă înfloritoare pentru congregaţia în formare.
Era de acum timpul să fie aprobată, dar atât autoritatea religioasă, cât şi cea civilă din Regatul de Napoli hotărâseră să nu mai permită formarea unor noi ordine şi ridicarea unor noi convente. Existau deja prea multe care alimentau trândăvia fiilor din familiile nobile şi primeau răufăcători care, pentru a scăpa de pedeapsa cu moartea, se făceau fraţi, dar, înainte de toate, voiau să evite creşterea patrimoniului călugăresc, care era lipsit de taxe.
Alfons s-a convins că lucrările lui Dumnezeu sunt autentice dacă cresc sub lemnul crucii. Nu numai că nu s-a pierdut cu firea, dar a ştiut să se folosească de o oportunitate ce i s-a oferit: cineva i-a vorbit despre opera sa papei Benedict al XIV-lea, care i-a aprobat regula la 25 februarie 1749. Dacă în acea perioadă nu reuşise să obţină aprobarea din partea regelui, cel puţin, îl împiedicase să-l facă episcop de Palermo. Când regele a aflat de refuzul său, s-a plâns, spunând că preoţii buni, pe care el îi propunea papei, refuzau, în timp ce alţii mai puţin demni reuşeau să se impună. Alfons a răspuns că se găseau multe persoane potrivite pentru a fi episcopi, dar că nu existau prea mulţi dispuşi să evanghelizeze săracii din regat.
Deja ceva mai înainte scăpase de un pericol similar. Tatăl său, probabil amintindu-şi de profeţia lui Francesco de Gerolimo, reuşise să-l introducă în rândul candidaţilor la mitră. Alfons i-a scris atunci tatălui: „Nu mă nominaliza pentru episcopat, dacă nu vrei să-mi produci dezgust: şi apoi, chiar dacă vei reuşi, să ştii că eu sunt gata să renunţ chiar şi la episcopatul de Napoli, pentru a mă dedica operei la care m-a chemat Isus Cristos; dacă aş abandona-o pe aceasta, m-aş simţi ca un condamnat, deoarece aş abandona chemarea pe care Dumnezeu mi-a adresat-o atât de clar. De aceea, te rog să nu mai vorbeşti despre lucrul acesta, nici cu mine, nici cu alţii; cu atât mai mult cu cât în institutul nostru avem ca regulă datoria de a renunţa la episcopat şi la orice demnităţi”.
Scriitorul
Un contemporan a scris despre Alfons că „se născuse pentru binele tuturor, cu viaţa sa, cu acţiunea şi cu pana”. Alfons a scris mult, având întotdeauna în vedere nevoile concrete ale persoanelor. El nu avea numai o capacitate extraordinară de lectură, dar şi darul de a şti să elimine cele inutile şi să culeagă şi să armonizeze ceea ce provenea din adevărata înţelepciune. Sfânta Scriptură, scrierile sfinţilor şi rara capacitate de citi semnele timpurilor în gândul contemporanilor săi au făcut din Alfons un maestru incomparabil, care foarte curând a fost recunoscut ca învăţător al Bisericii.
Între cele 111 scrieri ale sale, cea care l-a făcut mai cunoscut a fost Teologia morală în patru volume. A început să o scrie pregătindu-şi lecţiile pentru clericii săi şi a perfecţionat-o prin lungile studii: a citit cu multă preocupare tot ceea ce fusese scris atât din partea rigoriştilor, cât şi a laxiştilor, dar, lăsându-se călăuzit de Duhul Sfânt, a scris propria sa morală, aceea pe care, în conştiinţă, o considera conformă cu inima lui Dumnezeu care nu a voit să-l chinuie pe omul slab şi păcătos, ci a voit să-l salveze şi să-l orienteze pe drumul sfinţeniei. Deja pe atunci a avut curajul să afirme că scopul primar al căsătoriei nu era procrearea, ci „dăruirea reciprocă a trupurilor şi legătura indisolubilă”, că copii nou-născuţi fără Botez nu puteau să sufere în viaţa de dincolo, şi că – lucru nemaiauzit în acele timpuri – libertatea religioasă este sfântă.
Episcop de Sant’Agata dei Goti
În dimineaţa de 9 martie 1762, stătea liniştit în chilia sa, când trimisul nunţiului apostolic a intrat pentru a-l anunţa că a fost ales episcop. După un prim moment de buimăceală, s-a apucat să scrie fără întârziere scrisoarea de renunţare, explicându-i papei că nu putea să accepte, deoarece era bătrân, că nu mai vedea şi nu mai auzea bine, că era pe jumătate şchiop şi nu ar fi putut vizita dieceza aşa cum o cerea datoria, şi, în sfârşit, deoarece a făcut vot „de renunţare la orice demnitate bisericească” conform cu regulile aprobate de Sfântul Scaun apostolic, nu voia să-i scandalizeze pe fiii săi în aceşti ultimi ani din viaţă.
Papa, însă, a confirmat numirea. Alfons a spus „da” şi s-a îmbolnăvit. De la Napoli a venit unul dintre cei mai buni medici ai capitalei, dar boala se înrăutăţea, şi atunci i s-a dat viaticul. Atunci a comentat cu subtilitate: „În această cameră nu s-a vorbit niciodată despre episcopat, ci numai despre paradis”. Papa, fiind pus la curent cu toate, a răspuns că, dacă murea, îi trimitea binecuvântarea sa apostolică, dar dacă se vindeca, îl voia la Roma pentru consacrare.
Nedeschizându-se paradisul, Alfons, îndată după ce s-a vindecat, a pornit la drum mai întâi spre Napoli şi apoi spre Roma, dar, spre surprinderea sa, nu l-a găsit pe papa care se dusese să se odihnească la Civitavecchia. Nu a pierdut timpul şi a plecat la Loreto. În Novenă de Crăciun scrisese: „O, căsuţă norocoasă din Nazaret, te salut şi te ador! Va veni un timp în care vei fi vizitată de mai-marii pământului: regăsindu-se pelerini în tine, nu se vor sătura să plângă de bucurie la gândul să înlăuntrul zidurilor tale şi-a trăit aproape întreaga viaţă regele… Oh, ce mirare! Să vezi un Dumnezeu care mătură, un Dumnezeu care slujeşte ca un argat…“
Întors la Roma şi întâlnindu-l pe papa, i-a cerut cu lacrimi în ochi să fie dispensat. Dar în zadar, ba chiar şi papa a voit să-l întâlnească de mai multe ori pentru a se sfătui cu el în probleme importante şi i-a mărturisit unuia dintre cardinali: „La moartea lui Liguori, vom avea un alt sfânt în Biserica lui Isus Cristos”. După trei luni, se întorcea pentru o scurtă perioadă de timp la Pagani între ai săi, care, între timp, în mod democratic şi în unanimitate, îi înaintaseră papei cererea de a-l păstra toată viaţa în misiunea de mare rector, cu facultatea de a alege un vicar general pentru conducerea congregaţiei. Cererea a fost pe placul papei care şi-a dat cu plăcere consimţământul.
La Sant’Agata dei Goti, unde cu ani în urmă predicase misiuni, a fost primit ca un sfânt. La procesiunea de intrare, canonicii şi-au dat seama că nu avea pălăria cu fundă şi au alergat să o ia de pe mormânt pe cea a predecesorului, curăţând-o în grabă de praf. În primul discurs, i-a surprins pe toţi, când a spus că nu a venit pentru a porunci, ci pentru sluji, şi a proclamat deschise misiuni în oraş: dimineaţa pentru cler şi seara pentru tot poporul.
În acea seară, în palatul episcopal, mai-marii locului i-au pus în faţă mâncărurile cele mai alese. El a poruncit personalului casei să le distribuie săracilor şi să meargă în oraş pentru a cumpăra ceva pentru cină. O altă surpriză a avut în camera sa, când a văzut un minunat pat, dăruit de canonici. Cu ajutorul redemptoristului care îl însoţea, a desfăcut patul, a pus deasupra salteaua care nu avea încă paie şi a dormit pe scânduri. Dimineaţa, după ce a vizitat casa, făcând uz de autoritatea proprie, a repartizat cele mai bune camere vicarului general şi secretarului său şi, scuzându-se, şi-a rezervat camera cea mai săracă: apoi a coborât în grădină şi, văzând-o fără copaci şi fără flori, a cerut să fie plantaţi portocali, lămâi şi mandarini, chiar dacă nu era timpul potrivit.
Noul episcop îi surprindea în fiecare zi prin simplitatea cu care îi primea pe toţi, fără distincţie de clasă şi fără anticameră. Şi-a dobândit îndată preţuirea şi respectul clerului şi, considerând că seminarul se afla într-o stare necorespunzătoare, i-a adus în palatul său pe tinerii care aveau cu adevărat intenţia să-l slujească pe Dumnezeu şi, cu bune maniere, i-a trimis pe ceilalţi acasă.
A vizitat de mai multe ori toate parohiile diecezei sale montane, la fiecare trei ani le-a propus misiuni, a avut grijă ca seminarul să dea preoţi bine pregătiţi, în timp ce clerul deja existent era mereu instruit la zi şi catehezele erau prezentate chiar şi în satele cele mai îndepărtate. S-a interesat şi de călugări şi de călugăriţe, ajutându-i pe superiori să-i demită pe cei care nu aveau vocaţie. A fondat o mănăstire de redemptoriste de care s-a îngrijit în mod deosebit. Pentru Sant’Agata dei Goti a fost, fără îndoială, perioada spirituală cea mai înfloritoare.
Munca apostolică, cu diferitele călătorii, grija pe care trebuia să o aibă pentru congregaţia sa, pentru care a rămas mereu ultimul responsabil, activitatea de scriitor, la care nu putea să renunţe, şi, în sfârşit, clima rece din oraş l-au marcat profund în starea sa de sănătate, care şi aşa era şubredă şi de mai multe ori l-a adus în pragul morţii. A scris papei renunţarea sa de mai multe ori, dar răspunsul a fost întotdeauna negativ. Clement al XIII-lea spunea: „Este suficientă umbra sa pentru a fi de folos în toată dieceza” şi, făcând referinţă la cartea Adevărul credinţei, pe care Alfons o dedicase pontifului, îi transmitea: „Te iubim foarte mult, venerabile frate, deoarece, nefiind mulţumit să fii util Bisericii tale, nu suporţi să se piardă frânturile de timp care rămân în urma obligaţiilor tale pastorale, dar le consumi pe toate în diferite munci, a căror utilitate nu este circumscrisă în hotarele diecezei tale, ci se extinde la Biserica universală”. Alfons nu a aşteptat Conciliul al II-lea din Vatican pentru a purta împreună cu Petru responsabilitatea întregii Biserici, aşa cum el însuşi a scris în Reflecţii utile adresate episcopilor.
Ultima mare încercare
Alfons a suferit mult din cauza desfiinţării iezuiţilor şi, la moartea lui Clement al IV-lea, a fost solicitat de un cardinal să scrie o scrisoare care să indice calităţile viitorului papă. Scrisoarea a fost citită în conclav, dar Pius al VI-lea nu era omul descris de Alfons. Cel puţin, a putut obţine de la el să fie eliberat de obligaţia conducerii diecezei, şi astfel, a putut să se întoarcă la Pagani între misionarii săi.
La curtea din Napoli începuseră persecuţiile chiar şi împotriva tinerei sale congregaţii. Duşmanii săi nu au reuşit s-o suprime, dar au obţinut scindarea ei: o tabără în statele pontificale şi cealaltă în Regatul Napoli. Au fost ani plini de durere, deoarece dezbinarea intrase chiar şi în rândul discipolilor săi şi el se simţea vinovat de acest lucru şi, de aceea, repeta: „Ah! Doamne, nu-i pedepsi pe cei nevinovaţi, ci pedepseşte-i pe cei vinovaţi, deoarece au distrus opera ta”.
În ultimii ani, aproape complet orb şi surd, încovoiat din cauza artritei, Alfons a experimentat chiar şi abandonul lui Dumnezeu. Îndreptat spre crucifix, repeta: „Doamne, nu mă trimite în iad, pentru că în iad nu pot iubi”. Plătea astfel reunificarea congregaţiei şi a răspândirii ei mai întâi în Europa, prin lucrarea, mai presus de toate, a austriacului Clement Hofbauer, care tocmai în acei ani intra în rândul redemptoriştilor, şi apoi în toată lumea.
Alfons se stingea din viaţă în seara zilei de 1 august 1787, pe când se trăgea de Îngerul Domnului. Avea aproape 91 de ani. Beatificat în 1816, declarat sfânt în 1839, şi învăţător al Bisericii în 1871, a fost dat de papa Pacelli ca patron al tuturor confesorilor şi moraliştilor. În faţa acestei recunoaşteri, cine ştie dacă în cer nu a continuat să zâmbească, foarte fericit să vadă că pe pământ, în locul răcelii ianseniste, ardea focul iubirii pe care el a aprins-o în atâtea inimi?
Note:
[1] G. de Luca, S. Alfonso il mio maestro, pag. 131. Cit. în: T. Rey-Mermet, Il santo del secolo dei lumi, Alfonso de Liguori, Città Nuova Ed., Roma 1983, pag. 825.
[2] T. Rey-Mermet, Il santo del secolo dei lumi, Alfonso de Liguori, Città Nuova Ed., Roma 1983, pag. 54. Toate celelalte citate sunt luate din această operă.
[3] „Doctor in utroque jure, summo cum honore maximisque laudibus et admiratione”. Era cel mai mare elogiu pe care universitatea putea să-l dea unui nou doctor.
[1] G. de Luca, S. Alfonso il mio maestro, pag. 131. Cit. în: T. Rey-Mermet, Il santo del secolo dei lumi, Alfonso de Liguori, Città Nuova Ed., Roma 1983, pag. 825.
[2] T. Rey-Mermet, Il santo del secolo dei lumi, Alfonso de Liguori, Città Nuova Ed., Roma 1983, pag. 54. Toate celelalte citate sunt luate din această operă.
[3] „Doctor in utroque jure, summo cum honore maximisque laudibus et admiratione”. Era cel mai mare elogiu pe care universitatea putea să-l dea unui nou doctor.
(Pepe Enrico, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Editura Sapientia, Iași, 361-371; trad. pr. Ioan Bişog).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu