Cele mai frumoase pagini de întelepciune biblică

Cele mai frumoase pagini de întelepciune biblică.pdf

Ce înțelegem prin „înțelepciunea biblică”?

Orientul antic a avut o literatură sapienţială înfloritoare, atât în Egipt, cât şi în diversele culturi din Mesopotamia, pre cum şi la Ugarit. Este o înţelepciune care transcende graniţele, mai degrabă profană, şi care se ocupă de destinul indivizilor nu pe baza reflecţiei filozofice (precum cea grecească), ci pe baza experienţei de viaţă. Îl învaţă pe om să se conformeze ordinii universului, căutând să-i ofere astfel mijloacele de a fi fericit. Cum nu întotdeauna reuşeşte, ajunge deseori la pesimism.

Această literatură a fost cunoscută de israeliţi: cel mai mare elogiu adus lui Solomon este că „era mai presus de fiii Răsăritului şi ai Egiptului“ şi decât cananeenii Etan şi fiii lui Mahol, Heman, Kalkol şi Darda (1Regi/3Regi [LXX] 4,31). Sunt amintiţi înţelepţii arabi şi edomiţi (Ieremia 49,7, Abdia 8). Iov şi prietenii lui trăiesc în Edom. Există Psalmi atribuiţi lui Etan (89/88) şi lui Heman „băştinaşul“ (88/87). Agur şi Lemuel, regele din Massa (trib din nordul Arabiei), apar ca autori de proverbe (Proverbe 30–31).

Chiar dacă găsim, în mod firesc, multe elemente comune cu lite ratura sapienţială a popoarelor învecinate, în cărţile biblice de înţelepciune totul e privit prin raportare la Dumnezeu, în lumina religiei revelate, care subîntinde modul de gândire al vechilor israe liţi. Datorită acestui fapt se evită pesimismul, chiar dacă problema suferinţei se pune constant şi acut, cu multă sinceritate.

Se afirmă de obicei că, spre deosebire de celelalte cărţi biblice, în cărţile sapienţiale nu apar marile teme ca legământul, mesianismul etc., scopul înţelepţilor fiind ca, pe baza experienţei personale, să extragă din viaţa cotidiană principii de comportare constante, plăcute lui Dumnezeu, deoarece relaţia cu Dumnezeu face parte din realitatea vieţii omului. De fapt, autorii cărţilor de înţelepciune s-au hrănit întreaga viaţă cu ceea ce s-a numit ulterior „Legea şi Profeţii“, indiferent de forma pe care o aveau în vremea lor textele respective: ele „trăiesc“ în literatura sapienţială inspirând principiile, iar uneori transpar şi în aluzii directe. De aceea, am socotit potrivit să începem cu câteva dintre textele inspiratoare.

(sursă: Humanitas - biblioteca virtuala - 57 volume sunt la biblioteca virtuală [26 martie 2020]).

Sfântul Augustin, Confesiuni (ediție bilingvă)

Sfântul Augustin, Confesiuni.pdf

„Inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în tine!”

(Augustin, Confesiuni, Cartea 1,1.4: CCL 27, 4).

  

Cartea I

Capitolul 1

Invocaţie către Dumnezeu.

Cunoaştere şi credinţă Mare eşti, Doamne, şi cu adevărat vrednic de laudă! ¹ Mare este puterea ta, iar înţelepciunea ta nu poate fi măsurată ².

Şi totuşi, un om, o neînsemnată frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească! Un om purtând asupra sa datul morţii, purtând mărturia că tu te împotriveşti celor trufaşi ³. Şi totuşi, un om, o neînsemnată frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească. Tu l-ai îndemnat să-şi afle bucuria lăudându-te pe tine, căci pentru tine ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în tine ⁴ .

Dă-mi, Doamne, putinţa de a şti şi de a înţelege dacă trebuie mai întâi să te invoc ori să te laud, să te cunosc mai întâi ori să te invoc! Dar cine te va invoca fără să te cunoască? Căci cel care nu te cunoaşte poate invoca pe altcineva în locul tău! Sau, mai degrabă, nu eşti tu invocat tocmai ca să fii cunoscut? Dar cum îl vor invoca pe cel în care nu au crezut? Sau cum vor crede fără propovăduitor? ⁵ Şi-l vor lăuda pe Domnul cei care-l caută ⁶ . Cei care-l caută îl vor găsi, iar cei care-l găsesc îl vor lăuda.

Te voi căuta, Doamne, invocându-te, şi, crezând în tine, te voi invoca! ⁷ Căci tu ne-ai fost vestit nouă. Te va invoca, Doamne, credinţa mea, aceea pe care mi-ai insuflat-o prin natura omenească a fiului tău, prin slujirea propovăduitorului tău ⁸ .

(sursă: Humanitas - biblioteca virtuala - 57 volume sunt la biblioteca virtuală [26 martie 2020]).

Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) de Isidor Chinez (2018)

 La Editura „Sapientia” a apărut recent cartea Lege, conştiinţă, păcat. Teologia morală fundamentală (II) [2018], scrisă de pr. dr. Isidor Chinez. Cartea apare în colecţia „Tratate de teologie”, în formatul 14x20 cm, are 306 pagini şi poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum şi de la celelalte librării catolice din ţara la preţul de 25 lei. 

Concepţia creştină despre om – omul considerat conform Revelaţiei – are o continuă dependenţă de Dumnezeu. Viaţa lui este darul lui Dumnezeu care în Cristos şi-a manifestat profunzimile iubirii sale, deschizându-ne calea spre comuniunea trinitară. Căutându-l pe om prin intermediul Fiului său, Dumnezeu vrea să-l facă să abandoneze căile răului. Învingerea răului: iată ce este Răscumpărarea. Domn al creaţiei, omul poate să împlinească planul divin prin cunoaştere şi iubire. Iar, în lumina acestei dependenţe, Scriptura schiţează trăsăturile esenţiale ale persoanei. Teologia morală este reflecţia despre bunătatea şi concretizarea comportamentului moral. Libertatea omului dobândeşte sensul acestei ascultări de Dumnezeu, atât în fiinţa sa, cât şi în acţiunea sa, căci au fost depăşite de coborârea vieţii divine la nivelul omului primind viaţa harului. Demnitatea subiectului uman, adică a persoanei, este dată de imaginea lui Dumnezeu care constă în relaţie şi libertate.

De aceea, parte a doua a Teologiei Morale Fundamentale tratează despre ce este legea morală, ce este conştiinţa, ce este păcatul. Care este lumea în care trăieşte omul răscumpărat?

Când omul aude vorbindu-se despre lege – legea morală – se gândeşte instinctiv la ceea ce se opune libertăţii sale, mortificând-o. Există o profundă consonanţă între partea cea mai adevărată din noi şi legea lui Dumnezeu. De fapt, Decalogul începe: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din ţara Egiptului, din casa sclaviei” (Ex 20,2). Dumnezeu ne-a chemat la libertate. Dă legea sa unui popor eliberat şi liber. Domnul se îndreaptă spre toţi cei care au fost eliberaţi de toate sclaviile. „Voi aţi fost chemaţi la libertate” (Gal 5,13), ne anunţă sfântul Paul. Prin libertate se înţelege condiţia în care o persoană poate să decidă acţiuni fără constrângeri. Astfel, legea divină, legea naturală, legea nouă a lui Cristos, legea umană sunt legi care nu distrug libertatea creştină, dar în mod profund sunt libertate, care în esenţa sa, este orientată de Duhul Sfânt spre o configuraţie progresivă a lui Cristos, ce reînnoieşte credinţa şi totul devine caritate.

În lumina conştiinţei, se manifestă demnitatea noastră spirituală. Se spune: fiecare trebuie să acţioneze conform conştiinţei sale... fă ceea ce crezi că e mai bine... urmează-ţi conştiinţa... Acest lucru este adevărat. Însă uităm adesea şi să ne întrebăm: care conştiinţă? Conştiinţa morală? Ce caracteristici trebuie să aibă conştiinţa? Cum se formează conştiinţa? La aceste întrebări şi la altele vrea să răspundă această carte. Atunci când se vorbeşte despre conştiinţă se înţelege mereu conştiinţa morală. Despre conştiinţă, Biserica ne învaţă că este acel loc privilegiat din interiorul nostru unde ne vorbeşte Dumnezeu. Conştiinţa nu este doar o fereastră către legea naturală, ci un loc în care îl putem întâlni pe Dumnezeul cel viu.

Timpul nostru este sensibil fiindcă oamenii şi lumea sunt expuşi puterilor abisale ale răului. Literatura modernă, psihologia, ştiinţele sociale şi cele despre comportament se complac în a discuta despre ademenirea oamenilor spre rău, cu speranţa că, odată cunoscute relele, devine posibilă prezentarea strategiilor de depăşire a răului. În paralel cu aceasta, se pare că conştiinţa păcatului se fărâmiţează. După cum simţul lui Dumnezeu nu poate fi total şters şi nici stins din conştiinţa noastră, nici simţul păcatului nu poate fi vreodată nimicit cu totul. Cu cât omul de azi cunoaşte mai mult răul, cu atât mai mult păcatul devine pentru el o problemă. 

A vorbi despre păcat astăzi, cu un limbaj teologic, impune o cerinţă urgentă şi nouă. Nu există morală fără păcat, pentru că spaţiul moralei este spaţiul libertăţii, adică al autodeterminării pentru bine. Păcatul nu ne reprezintă câtuşi de puţin, pentru că suntem chemaţi la libertate şi adevărul ne-a făcut liberi. Tocmai pentru că este îndreptat către noi, împotriva adevărului fiinţei noastre, păcatul este îndreptat şi către Dumnezeu; este refuzul de a răspunde la iubirea gratuită a lui Dumnezeu. Dar există anunţul iubirii milostive a lui Dumnezeu Tatăl pentru oamenii timpurilor noastre. Există şi iertare. Vestirea convertirii iubirii creştine are o importanţă deosebită în societatea actuală. Reflectarea în conştiinţa omului a păcatului şi a gravităţii sale devine posibilă numai în orizontul cunoaşterii iubirii lui Dumnezeu şi a milostivirii sale iertătoare. Este misterul milostivirii: izvor de bucurie, de seninătate şi de pace. Este condiţia mântuirii noastre.

pr. dr. Isidor Chinez 

Moralitatea actului uman: Teologia morală fundamentală [I] de Isidor Chinez

Introducere


Un curs de teologie morală fundamentală trebuie să ţină cont de reflecţia filosofică asupra eticii, de fundamentarea biblică a moralei, de cunoştinţele antropologice. Specificul acestui curs este de a stabili ce este experienţa morală trăită în credinţa creştină, în centrul său de semnificaţie, în raportul său constitutiv cu alte dimensiuni ale trăirii umane, în raportul dintre moralitatea personală – a individului – şi „ethos” – al unui grup de oameni.

Prin expresia teologie morală fundamentală înţelegem morala creştină ca fundamentată biblic, în timp ce prin expresia teologie morală generală înţelegem studiul principiilor generale ale moralei. În manualistica scolastică, acest curs corespunde tratatului De principiis. El priveşte ambele aspecte (fundamental şi general), de aceea, nu vor fi despărţite, deşi rămân distincte: vom porni, de fapt, de la fundamentare pentru a descoperi apoi înţelegerea principiilor.

Studiul teologiei morale, ca şi cel al oricărei ştiinţe, trebuie să înceapă de la delimitarea obiectului său şi a caracteristicilor sale. Teologia morală este ştiinţa despre om şi despre conduita sa, ancorată în revelaţia divină, care culminează cu întruparea Cuvântului, „îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii” (GS 22), înrădăcinată în învăţăturile sale şi în tot ceea ce a făcut să răsară în experienţa acumulată şi transmisă secole de-a rândul de oamenii care l-au cunoscut şi iubit şi continuă să-l iubească, întrucât Isus trăieşte şi dă viaţă astăzi şi mereu: „Isus Cristos, ieri şi astăzi”. De aceea, este ştiinţa supremă despre acţiunea umană, capabilă să-l conducă pe om la perfecţiunea şi la fericirea sa, atât temporală, cât şi veşnică.

Fiind o ştiinţă specială – ştiinţa credinţei –, trebuie să înaintăm ţinând cont de particularitatea sa. Pentru a dobândi această cunoaştere este de folos să considerăm raportul teologiei morale cu celelalte ştiinţe ale comportamentului uman şi dezvoltarea sa în istorie: progresele şi momentele de flexiune, provocările şi promisiunile timpului nostru sintetizate în exigenţele Conciliului al II-lea din Vatican, pentru ca ea să rămână rodnică şi vitală.

Cursul apare ca teoretic, întrucât nu caută să prezinte o serie de cazuri particulare, nici problematici specifice (aşa cum se face în cursurile de morală „specială”). Este un studiu al antropologiei revelate şi al incidenţei sale asupra actului uman, asupra concepţiei despre binele şi despre răul uman, adică despre binele şi răul moral care se găsesc în noi, în omul istoric – omul existent –, chiar de la început chemat la comuniunea cu Dumnezeu, dar căzut în păcat şi răscumpărat de Cristos.

pr. dr. Isidor Chinez

sursă: 

http://www.editurasapientia.ro/Carti/tabid/407/articleType/ArticleView/articleId/798/Moralitatea-actului-uman-Teologia-morala-fundamentala-I.aspx

Demonii - de Fiodor M. Dostoievski

 

A-l citi pe Dostoievski înseamnă să te predai unei forţe hipnotizante care îţi subjugă cugetul aruncându-l într-o zbuciumată şi întunecată lume a ideilor care devorează oameni. Chiar dacă ştii că răneşte, nu-i poţi rezista. Insuportabilul calvar al eroilor, disecţiile sufleteşti şi trăirile interioare ce taie respiraţia se transmit prin paginile cărţii la cititor şi mintea începe să vadă lumea în profunzime. Mereu am găsit revelatoare romanele lui Dostoievski şi aşa s-a insinuat semnul meu de carte în Demonii.

 

Construit ca o temniţă în care domneşte Răul în formele sale cele mai odioase, universul dostoievskian este scena pe care demonul moral Nikolai Stavroghin îşi împleteşte destinul cu cel al revolutionarului Piotr Verhovenski, ucigaş fără scrupule şi lider al unei bande de nihilişti care anticipează socialismul sângeros al secolului XX. Atras de misterul care-i incojoara pe cei doi eroi profund negativi ai romanului, cititorul descoperă treptat ticăloşiile pe care aceştia le ascund.

 

Demonul moral

 

Trecutul tulbure al lui Stavroghin şi purtarea excentrică din societate îi câştigă în scurt timp titlul de nebun dar toate îi sunt iertate prin prisma irezistibilei sale carisme. Însă el nu e nebun în sensul perceput de societate, ci trăieşte într-o lume a experimentărilor pe propriul său suflet: pare să îşi dorească suferinţa celor din jur pentru a se răni pe sine. Râsul diabolic care însoţeşte infamele sale relaţii cu femeile şi sângele de pe mâinile demonului moral care este Nikolai Stavroghin îl transformă pe eroul lui Dostoievski într-un adevărat monstru imposibil de descifrat, simbol etern al Răului.

 

Stavroghin respiră Răul. El este Răul. Spre deosebire de Raskolnikov (eroul din Crimă şi pedeapsă), Stavroghin încearcă în zadar să-şi elibereze cugetul de crimele sale,  căutarea unei ieşiri fiind zadarnică, pedeapsa supremă din parte unui scriitor care îşi târăşte personajele în păcat, dar le arată mereu calea către izbăvire. Uluitoarea spovedanie la călugărul Tihon deschide o fereastră către sufletul acestui nefericit damnat şi aruncă o lumină nouă peste întreaga poveste, împingând cititorul către o prelungă meditaţie. Şi asta nu e tot…

 

Demonii revoluţionari

 

Păstrându-şi sângele rece în momentul când apasă pe trăgaci sau când înşeală pe cei a căror încredere o câştigă ca un escroc veritabil, Piotr Verhovenski îşi pierde cumpătul doar în faţa calmului lui Stavroghin, pe care îl visează lider al Revoluţiei al cărui exponent este. E greu de spus însă care dintre cei doi este mai odios, pentru că Piotr conduce o organizaţie secretă menită să răstoarne ordinea în Rusia ţaristă prin crimă şi calomnie.

 

Manipulat de abilul Verhovenski, grupul de „revolutionari” derutaţi acţionează anticipând socialismul necruţător care îşi va  atinge apogeul prin comunism şi fascism în Europa secolului XX. Prin vocea teoreticianul Şigaliov, care explică entuziast crimele care urmează a fi comise, Dostoievski observă direcţia tragică în care se îndreaptă noua ideologie: „Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eliminate sau executate. Unui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul!”

 

Un roman uriaş

 

Un roman uriaş. Asta pot spune despre Demonii lui Dostoievski.

 

Dacă l-am înţeles în totalitate? Cu siguranţă nu, e o carte care se digeră mental foarte greu.

 

Dacă îl voi reciti peste 10 ani? Cu siguranţă voi reciti Demonii, împreună cu toată opera lui Dostoievski din care mai am de devorat microromanele şi Jurnalul de scriitor.

 

Este Dostoievski stăpânul minţii celui care-l citeşte? Fără îndoială.

 

O recomandare de final? Lăsaţi-vă stăpâniţi de un geniu şi… citiţi clasicii!

(Sursă:

http://www.vladbogos.ro/blog/2010/04/09/demonii-dostoievski/).

 

Sfințenia este mărturia sfântului „smulsă cu fierul”...

 

Sfințenia este mărturia sfântului „smulsă cu fierul” (Bernanos Georges, Oeuvres romanesques suivies de Dialogues des carmélites, Plon, Seuil, Gallimard, Paris 1961 în Bernanos G., Sous le soleil de Satan, p. 308).

 

„Sfinţenia – cea mai sublimă realitate pe care poate să o cunoască omul ajutat de har” (Bernanos G., „Interviste”, în NVCR, p. 46).

 

„Sfinţenia este o aventură, ea este chiar singura aventură. Cine a înţeles-o o dată a intrat în inima credinţei catolice, a simţit tresărind în trupul său muritor o altă spaimă decât cea a morţii, o experienţă supraumană” (Bernanos G., Essais et ecrits de combat, I, p. 40).

 

 

Georges Bernanos – Sous le soleil de Satan (1926)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2016/04/georges-bernanos-sous-le-soleil-de-satan-1926.pdf

Evanghelia de fiecare zi – Timpul Adventului și al Craciunului (de Tomas Spidlik)

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/12/evanghelia-de-fiecare-zi-timpul-adventului-si-al-craciunului-de-tomas-spidlik.pdf

Crimă și pedeapsă (de F. M. Dostoievski)

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/crima-si-pedeapsa-de-f-m-dostoievski.pdf

Cămașa lui Cristos (de Douglas Lloyd) - PDF

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/camasa-lui-cristos-de-douglas-lloyd.pdf

Douglas Lloyd

 

CĂMAŞA LUI CRISTOS

 

 Cămașa lui Cristos, romanul lui Lloyd C. Douglas a ramas de-a lungul anilor un besteller absolut, tiparit in zeci de milioane de exemplare. Este bine-cunoscuta poveste a omului care a câstigat cămașa lui Cristos la un joc de zaruri. Marcellus, un ofiter roman, câstiga la zaruri cămașa lui Cristos. În scurt timp, pornește în căutarea adevărului despre cămașa Nazarineanului – o preocupare care îl va conduce către rădăcinile și esența creștinismului și va înfățișa cititorului, în culori vii, lumea Romei antice.

 

O poveste mereu actuală, despre aventura, credința și iubire, despre năzuințele adânci ale sufletului, dar și despre mântuirea lui. De-a lungul acestei aventuri, atât Marcellus, cât și cititorul sunt siliți să-și analizeze credința și să-și evalueze standardele după care și-au trait viața.

 

Primele însemnări despre Camasa lui Cristos sunt cuprinse în Noul Testament și au fost scrise de cei patru evangheliști: Matei, Marcu, Luca și Ioan. Cea mai completa și mai convingatoare descriere îi aparține lui Ioan care menționeaza că la piciorul crucii, după ce și-au împarțit celelalte veșminte, soldații romani au tras la sorți, pentru a nu taia în bucați camașa cea fără cusătură:

 

„După ce soldații l-au răstignit pe Isus, au luat hainele lui și au făcut patru părți, fiecărui soldat o parte, și tunica. Însă tunica era fără cusătură, țesută dintr-o bucată, de sus [până jos]; așadar, au zis unii către alții: «Să nu o rupem, ci să tragem la sorți pentru ea, a cui să fie». Aceasta ca să se împlinească Scriptura: Au împărțit între ei hainele mele și pentru tunica mea au aruncat zaruri. Soldații au făcut acestea” [Ioan 19,23-24]).

 

 

O introducere

 

Andrew M. Greeley

 

Când am citit Cămașa lui Cristos, aveamvreo 14 ani și eram prin clasa a VIII-a. Cartea a avut asupra mea o influenţă hotărâtoare. Această introducere pe care o scriu la o nouă ediţie este, probabil, o modalitate de a-mi achita o datorie de mult uitată faţă de Lloyd C. Douglas.

 

Cămașa lui Cristos a fost primul roman pe care l-am citit în viaţa mea și mi-a schimbat concepţia despre religie, despre ficţiune și despre relaţia care poate exista între cele două. De-a lungul anilor, am continuat să meditez la această relaţie, mai ales după ce am început să-i devorez pe așa-numiţii romancieri catolici despre care se discuta foarte mult în Biserică pe vremea când eram tânăr: Graham Greene, Evelyn Waugh, François Mauriac, George Bernanos, Leon Bloy. În sfârșit, după patruzeci de ani, când eu însumi m-am apucat să scriu beletristică, această activitate a fost consecinţa unui proces intelectual și imaginativ care a început cu lectura romanului Cămașa lui Cristos.