Răbdarea este prelungirea iubirii și a milostivirii lui Dumnezeu
Lecturi biblice: Înţelepciune 12,13.16-19; Romani 8,26-27; Evanghelia Matei 13,24-43 sau forma prescurtată Evanghelia Matei 13,24-30; lecturi biblice
Omilie
Astăzi Cuvântul Domnului este milostivirea lui Dumnezeu, care nu-i pedepsește imediat pe cei vinovați, ci le oferă întotdeauna ocazie de reflecție și penitență. Prima lectură demonstrează dispoziția iertătoare cu care Dumnezeu guvernează întreaga creație: „Îţi arăţi puterea faţă de cel care nu crede […] şi-i dojeneşti pe cei care cunosc îndrăzneala. Tu eşti stăpânitorul puterii, ne judeci cu blândeţe şi ne guvernezi cu multă îngăduinţă” (Înț 12,17-18). Evanghelia după Matei relatează parabola neghinei și a grâului, unde separarea celor două plante are loc doar la seceriș, simbolizând judecata lui Dumnezeu, care este pronunțată nu în timpul istoriei, ci la sfârșitul ei: „Lăsaţi să crească împreună până la seceriş! În timpul secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul meu!»” (Mt 13,30). A doua lectură prezintă lucrarea Duhului care vine în ajutorul slăbiciunii umane, întărindu-i pe credincioși în rugăciune: „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26). Răbdarea este prelungirea iubirii și a milostivirii lui Dumnezeu!
În lectura întâia (Înț 12,13.16-19), autorul Cărții Înțelepciunii, din care este extras acest text, era un evreu elenistic sau de cultură greacă din Alexandria, din Egipt[1] care a căutat să răspundă evreilor săi care erau să-și piardă speranță în „încetineala” lui Dumnezeu în evenimentele istoriei. Răspunsul: Domnul este un Dumnezeu unic, dar are grijă de toate: „Nu este alt Dumnezeu în afară de tine, care te îngrijeşti de toţi ca să arăţi că nu ai judecat în mod nedrept. […] Tu eşti stăpânitorul puterii, ne judeci cu blândeţe şi ne guvernezi cu multă îngăduinţă” (v. 13.18). Adică Dumnezeu nu ne călăuzește istoria în mod capricios; puterea sa nu este o forță oarbă; e o energie controlată de o înțelepciune care este iubire. Dumnezeu își manifestă atotputernicia dându-i chipul toleranței și moderației: „l-ai învăţat pe poporul tău […] că cel drept trebuie să fie iubitor de oameni şi-i faci pe fiii tăi să spere că le dai convertire de păcate” (v. 19). Dreptatea este spre mântuire, nu spre răzbunare. Dacă Dumnezeu întârzie să intervină este pentru a ne lăsa timp de convertire. El nu disperă niciodată de om, pentru că știe că l-a creat bun. Ce lecție de toleranță și de respect față de ceilalți! Trebuie să-i acceptăm așa cum sunt, diferiți de noi: „puterea ta este începutul dreptăţii şi, fiind stăpânitor peste toate, te face să fii indulgent cu toţi” (v. 16). Puterea lui Dumnezeu se manifestă în exercitarea dreptății și a milostivirii sale. Domnul iartă pe toată lumea pentru că el este cu adevărat puternic.
În a doua lectură (Rom 8,26-27) tema este suspinul Duhului Sfânt, după cel al creației și umanității. Duhul suspină – afirmă Paul – cu suspine inesprimanile: „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre, pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (v. 26). Suferința Duhului care suspină nu poate fi „asimilată” cu suferința naturii și a omului. Geamătul Duhului este suspinul celui care se face solidar cu chinul unui om agitat și sfâșiat, care bâjbâie să găsească sensul vieții sale și al universului. Duhul mijlocește, se face interpret cu necesitățile confuze ale omului și le exprimă cu cuvinte potrivite înaintea lui Dumnezeu. Duhul exercită una dintre cele mai sublime sondând inima omului, recunoscându-i cele mai intime și adevărate nevoi și apoi prezentându-le Celui care știe și poate face toate lucrurile. Duhul vine în întâmpinarea aspirațiilor profunde ale ființei umane găsind sens în cuvântul său și în tăcerea sa, în drumul și în odihna sa, în viața și în moartea sa: „Doamne, tu mă observi de aproape şi mă cunoşti; ştii când mă aşez şi când mă scol; pătrunzi de departe gândurile mele; fie că umblu, fie că stau culcat, nimic nu-ţi scapă; toate cărările mele îţi sunt cunoscute” (Ps 139,1-3). Suferim și nu știm să ne rugăm. Apostolul Paul spune că Isus este în noi și împreună cu Duhul Sfânt își continuă rugăciunea către Tatăl. Duhul însuși mijlocește insistent pentru noi. Să-i permitem Duhului să înflorească în noi; atunci roadele rugăciunii vor fi aduse de Duhul Sfânt.
În Evanghelia după Matei (Mt 13,24-43) se citește parabola neghinei ce permite să continuăm reflecția despre Dumnezeu care iubește viața. De fapt, parabola spune despre un plan ascuns în înțelepciunea lui Dumnezeu, nu în ființelor umane. Misterul conținut în parabola neghinei? În primul rând, vorbește despre scandalul răului care încolțește, alături de bine, tocmai acolo unde Domnul a semănat Cuvântul. Este primul punct important. Nu trebuie să întoarcem spatele scandalului. În lume, ca și în Biserică, sunt buruenile care cresc alături de dreptate. Orgoliul, setea de putere, prezumția, gândurile impure sau nesincere... își au „casa” chiar în mijlocul lanului de grâu; cresc misterios oriunde crește omul. Parabola are în vedere situația comunității creștine timpurii, pe care a identificat-o drept o comunitate de „puri”, „nestricați”, „curați”. În Evanghelie după Matei, biserica apare ca o comunitate mixtă, unde se amestecă grâul și neghina, unde cei mici sunt disprețuiți și scandalizați (cf. Mt 18), unde cursa pentru primele locuri reflectă erorile fariseice (cf. Mt 23), unde mărturisirea credinței nu este urmată de fapte (cf. Mt 7,21-23). Matei subliniază în întreaga evanghelie că biserica nu este o comunitate de „perfecți”... iar istoria secolelor următoare a confirmat acest lucru. „Vrei să mergem ca să o smulgem?” (v. 28). Este neghina care sălășluiesc în inima omului. Oamenii sunt nerăbdători. Parabola arată că Dumnezeu nu se bazează pe oameni pentru a învinge infidelitatea lumii și a Bisericii. Judecata a fost lăsată în seama singurului care poate judeca. Acum este timpul pentru milostivire și chemarea la convertire. E un discurs riscant, care ar putea susține nedreptatea și ipocrizia, dar nu este cazul: a înfrunta realitatea fără minciuni și să recunoști răul, să-l smulgi din rădăcini. Răul există înaintea omului și în afara lui. Isus îl demască pe Satana și îl denunță ca semănător al neghinei. Neghina, în loc să compromită recolta, îi aduce beneficii: face să crească grâul mai înalt. Este a paria pe iubire și pe puterea care există în iubire. Dumnezeu este milostiv cu toți oamenii. Punctul central al parabolei este dialogul dintre stăpân și slujitorii săi: „Nu, ca nu cumva, smulgând neghina să scoateţi din rădăcină şi grâul. Lăsaţi să crească împreună până la seceriş! În timpul secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul meu!” (v. 29-30). Nerăbdarea slujitorilor și răbdarea stăpânului ce acceptă și vrea ca cei buni și cei răi să convețuiască împreună. Răbdarea este prelungirea iubirii și a milostivirii lui Dumnezeu!
[1]
Termenul „elenism” [inventat de germanul Johann
Gustav Droysen în secolul al XIX-lea] indică
trăsăturile culturale tipice perioadei care a urmat morții lui Alexandru cel
Mare, regele Macedoniei (336-323 î.C.). Elenismul începe în 323 î.C. și se
încheie în 31 î.C. cu bătălia de la Actium, care marchează cucerirea Egiptului
de către romani. Într-un sens larg este influența culturii grecești asupra
lumii romane, ce se extinde până în timpul lui Justinian odată cu închiderea
Academiei Platonice în anul 529 d.C. când
această școală a fost definitiv închisă, marcând sfârșitul istoriei filosofiei
antice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu