Hrănindu-te din „Cuvânt”, alimentezi mulți oameni
Lecturi biblice: Isaia 55,10-11; Romani 8,18-23; Evanghelia Matei 13,1-23; lecturi biblice
Omilie
Liturgia de astăzi se desfășoară în jurul temei Cuvântului lui Dumnezeu și a eficacității sau valorii sale în funcție de condițiile în care este proclamat și ascultat. Prima lectură se folosește de imaginea apei, care cade pentru a fertiliza pământul: „așa cum ploaia şi zăpada coboară din ceruri […] să ude pământul şi să-l facă să rodească” (Is 55,10). Astfel este descrisă misterul cuvântului: „va fi cuvântul meu care a ieşit din gura mea: nu se va întoarce la mine în mod zadarnic” (Is 55,11). Evanghelia după Matei completează învățătura despre Cuvântul Domnului cu parabola semănătorului, care aruncă sămânța pe diferite soluri – „de-a lungul drumului”, „pe un loc pietros”, „între spini” sau „în pământ bun” (cf. Mt 13,4-8). A doua lectură descrie întreaga creație așteptând realizarea rodului semănăturii cuvântului: „creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19), deoarece „creaţia, va fi eliberată de sclavia stricăciunii spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,21). E răsplata finală de la Domnul!
În lectura întâia (Is 55,10-11), profetul Isaia [mai precis Deutero-Isaia] oferă o invitație de a avea credință în lucrarea lui Dumnezeu, ce acționează prin cuvântul său: „aşa cum ploaia şi zăpada coboară din ceruri şi nu se întorc acolo fără să ude pământul şi să-l facă să rodească, […] la fel va fi cuvântul meu care a ieşit din gura mea: nu se va întoarce la mine în zadar, fără să dea ceea ce îmi place” (v. 10.11). Oamenii nu „produc” ploaie și zăpadă; ele cad pe pământ independent de eforturile umane, producând hrană și păstrarea sămânței pentru o nouă semănătură. Cuvântul lui Dumnezeu este creativ și eficient: „La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Pământul era neorânduit şi pustiu, şi întuneric era deasupra abisului, şi duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor” (Gen 1,1-2). Ploaia și zăpada nu aduc imediat rezultate; ele vor veni, chiar dacă timpul este lung. Cuvântul Domnului este întotdeauna roditor; conținutul său este plin de sens și realitate, pătruns de forță și dinamism. E „cântecul cuvântului roditor” – spune cardinalul Ravasi. Astfel se încheie Cartea Mângâierilor (cap. 40-55): este pace, frumusețea prezenței lui Dumnezeu și e impregnată de încredere în victoria dreptății Domnului și a promisiunilor sale. Cuvântul lui Dumnezeu este un „dar” dat celor aleși: îi învăluie cu splendoarea vieții ce devine „viață dăruită”. Sub semnul ploii, întrezărim misterul „Cuvântului Întrupat”, care este Isus Cristos: prin el, au făcut toate (cf. In 1,1-18). De aceea, Charles de Foucauld spunea: „Isus este Domnul imposibilului”. Este energia și actualitatea Cuvântului Domnului!
În lectura a doua (Rom 8,18-23), apostolul Paul așteaptă împlinirea mîntuirii. Și noi, posedăm „primiția” Duhului, care suspină așteptând cu dorință și neliniște arătarea ca „fii” și răscumpărarea trupurilor noastre: „creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (v. 19). Întreaga persoană trebuie să vină la lumină. Iubirea și slujirea aproapelui nostru contribuie la transfigurarea trupurilor noastre așteptând adoptarea ca „fii” în Fiul. Chiar și acum trebuie să lăsăm ca lumina lui Dumnezeu să ne transfigureze trupurile: „căci creaţia a fost supusă zădărniciei, nu de bunăvoie, ci din cauza aceluia care a supus-o, cu speranţa că şi ea, creaţia, va fi eliberată de sclavia stricăciunii spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (v. 20-21). Există solidaritate între oameni și universul creat. Un poet englez se exprimă astfel: „Dacă atingi o floare, stelele tremură!” Situația actuală a umanității și a universului este provizorie. Este timp de așteptare: umanitatea este supusă suferinței, natura este coruptă din cauza lui Adam. Aspectul este dureros. În această situație, credinciosul nu este abandonat în sine: are ajutor divin. Exprimându-și convingerea despre „suferințele” pe care le experimentează creștinii, apostolul este călăuzit de ce a spus, de realitatea dureroasă a existenței pământești, de care Dumnezeu i-a răscumpărat în Cristos. Aceste suferințe sunt „spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu”, la care creștinii speră să participe când Isus se va întoarce pe pământ. Știm bine acest lucru, spune sfântul Paul: această transfigurare este cât se poate de sigură. Creația se pregătește pentru o lume nouă: „dar nu numai ea, ci şi noi, cei care avem ca prim dar al lui Dumnezeu Duhul, şi noi suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea şi răscumpărarea trupului nostru” (v. 23). Este speranța ei, în Domnul!
Isus ne revelează „împărăția lui Dumnezeu” prin limbajul parabolelor. Parabola semănătorului evidențiază inițiativa lui Dumnezeu de a semăna cu generozitate peste tot pământul, chiar și acolo unde sămânța nu va produce nimic. Omul poate să refuze sau să accepte „Cuvântul” semănat. Nu trebuie să credem că Dumnezeu l-a rezervat unei elite de inițiați; dimpotrivă, el deplânge lipsa de credință a poporului care a refuzat convertirea. Cu toate acestea, „Cuvântul” va aduce rodul! Evanghelia după Matei (Mt 13,1-23) este parabola semănătorului. Domnul își invită discipolii să accepte cu încredere cuvântul său care anunță venirea „împărăției lui Dumnezeu”, care nu poate fi redusă la definiții, ce poate fi exprimată doar în simboluri și parabole, care nu o limitează, ci favorizează infinit înălțimea și adâncimea parabolei. Personajul principal este semănătorul – Isus. Parabola este o profeție a „împărăției lui Dumnezeu” și o privire asupra viitorului Bisericii. Există trei etape diferite ale nereușitei în acțiune. În primul rând, se găsește în realitate Cel Rău care semănă neghină printre grâu: „a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a plecat” (Mt 13,25) și merge până acolo încât fură „Cuvântul” din inima omului. Domnul ne face să ne rugăm: „nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de Cel Rău” (Mt 6,13). Apoi, sunt oameni care ascultă Cuvântul și-l primesc cu bucurie, dar nu au rădăcini: sunt nestatornici și se scandalizează, adică își pierd credința. Alții se lasă copleșiți de grijile lumii și de iluziile bogăției: sunt spinii care sufocă „Cuvântul”. Dar este un pământul bun: e acela care are credință și acesta aduce rod. Tripla nereușită a semănătorului este depășită de un randament final de trei ori mai mare: „acesta aduce rod şi face care o sută, care şaizeci, care treizeci” (v. 23). Rodul este admirabil, în ciuda solului sărac și a pierderilor deplorabile, a respingerii omului sau a entuziasmului trecător… Domnul nu se descurajează niciodată. Toate obstacolele, muncile apostolice par zădărnicite; dar, peste previziunile pesimiste, apare certitudinea divină că va fi recoltă și că recolta va fi măreață. Parabola semănătorului vorbește despre reușită: De aceea, Dumnezeu continuă să semene în noi, pentru că știe că există locuri în noi unde „Cuvântul” său poate rodi – randamentul este excelent: face o sută sau şaizeci sau treizeci.
Este bucurie să descoperi că hrănindu-te din „Cuvânt”, „alimentezi” mulți oameni!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu