Adevărul necesită renunțări și sacrificii
Lecturi biblice: Ieremia 20,7-9; Romani 12,1-2; Evanghelia Matei 16,21-27; lecturi biblice
Omilie
Liturgia Cuvântului este definirea statutul omului lui Dumnezeu, al profetului și, mai ales, al creștinului. Profetul Ieremia și Isus semnalează două momente ale istoriei umane de umilință, dezamăgiri și insuccese, dar animate de aceeași credință de nezdruncinat. Mărturisirea lui Ieremia: „m-ai sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus; m-ai prins cu putere şi ai fost mai puternic” (Ier 20,7), care a fost comparată cu prima veste a patimilor, pe care Domnul o adresează discipolilor, imediat după mărturisirea lui Petru: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (Mt 16,24). Rezistența profetului și a lui Petru sunt scandaloase în fața unei misiuni încredințate de Dumnezeu invitaților săi: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!” (Mt 16,22). Scandalul îi copleșește pe cei care se găsesc confruntați cu o imagine a lui Dumnezeu complet diferită și contemplată în mod obișnuit. Convertirea la adevăratul Dumnezeu este calea creștinului spre întrebarea pe care trebuie să ne-o punem nu „dacă noi credem”, ci „în care Dumnezeu credem”. Viața, așa cum subliniază apostolul Paul, se consumă într-o „jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu”, care nu cere nimic pentru sine, ci așteaptă împlinirea proiectului Domnului, căci credința nu face viața și durerea mai acceptabile, ci deschide omul spre perspectiva în care poate găsi justificare sau mântuirea. Calea adevărului necesită renunțări și sacrificii!
În prima lectură, profetul Ieremia (Ier 20,7-9) este în fața lui Dumnezeu ca protest împotriva Domnului ce a profitat de lipsa de experiență, căci l-a chemat la o vârstă la care acesta nu putea realiza pe deplin consecințele cu care se va confrunta: „Ah, Doamne Dumnezeule, iată, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt un copil!” (Ier 1,6)[1]. Ieremia a trăit între anii 650 și 587 î.C.: este distrugerea Ierusalimului (587 î.C.) sub Nabucodonosor, regele Babilonului (605-562 î.C.). Sunt patru decenii dramatice din istoria Israelului. Chemarea sa de a deveni profet este descrisă în termeni de neuitat: „m-ai sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus; m-ai prins cu putere şi ai fost mai puternic; […] am devenit de batjocură toată ziua, toţi râd de mine” (v. 7). Profetul se simte înșelat de Dumnezeu, care, prin misiunea sa, l-a făcut un proscris din societate. Cuvântul lui Dumnezeu a devenit pentru el un motiv de batjocură. Vrea să devină rebel, dar își dă seama de inutilitatea agitației sale: „Ne-am spus: «Nu-mi voi mai aminti de el şi nu voi mai vorbi în numele lui». Dar în inima mea era ca un foc aprins, închis în oasele mele: am obosit purtându-l şi nu mai pot” (v. 9). Predicând judecata împotriva poporului, el provoacă o reacție negativă împotriva sa; pe de altă parte, dacă rămâne tăcut, este atras de cuvântul lui Dumnezeu, care arde ca un foc aprins, ce nu poate fi înăbușit, menit să evidențieze irezistibilitatea cuvântului Domnului. Ieremia devene instrumentul lui Dumnezeu, căci este purtătorul său de cuvânt: e proclamarea voinței sale. Până acum a vorbit doar de distrugere și nenorocire, devenind de râsul tuturor. Văzând neînțelegerea, disprețul, ura și persecuția, îl întreabă pe Dumnezeu: „pentru ce, Doamne, m-ai sedus?” Ieremia se întoarce la „martiriul” său zilnic, consunându-se pentru acel cuvânt care arde. Secretul resemnării, l-a descoperit în focul mistuitor pe care Dumnezeu l-a aprins în adâncul ființei sale. Ieremia seamnă, irigă, pentru ca alții să culeagă rodul, căci așa sunt căile Domnului!
În lectura a doua (Rom 12,1-2), odată îndreptățiți și sfințiți, credincioșii pot face o jertfă plăcută lui Dumnezeu din întreaga viață: „vă îndemn deci, fraţilor […] să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual” (v. 1). Viața morală este efectul lucrării de răscumpărare: „vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu” (v. 1) și această viață este efectul lucrării de răscumpărare, subliniind constant gratuitatea justificării și a milostivirii divine pentru toți oamenii. Îndemnul lui Paul către credincioșii din Roma e ca să răspundă coerent la ele. Argumentul apostolului nu are scopul doar de a convinge, ci și de a provoca un răspuns din partea întregii ființe – spirit, inteligență, voință: acțiunile unui creștin nu pot fi decât un răspuns generos la generozitatea lui Dumnezeu. E morala creștină, adică modul de a trăi ca și creștini în lume: a te oferi pe tine însuți lui Dumnezeu. Nu mai este vorba de a oferi lui Dumnezeu victime animale, străine nouă. Isus s-a dăruit total lui Dumnezeu Tatăl. Creștinul trebuie să-l imite, jertfindu-se lui Dumnezeu cu propriul trup. Această este o ofertă sacrificală a omului liber, căci îi face plăcere lui Dumnezeu și o acceptă. Este un cult spiritual, adică în Duhul Sfânt și constă în a fi creștini în lume, a acționa ca și credincioși și, prin urmare, în a nu ne conforma mentalității timpului și a ne angaja ca creștini în lumea în care trăim. Pentru creștin, morala sau etica începe cu viața eclezială, întrucât aparține unei comunități formate în jurul apostolilor. A trăi înseamnă a ne transforma continuu prin reînnoirea propriei mentalități: în latină, Ecclesia semper renovanda, adică „Biserica trebuie să se convertească mereu”. A trăi ca creștini înseamnă a discerne și a face voința lui Dumnezeu, lăsându-ne călăuziți de Duh.
În Evanghelia după Matei (Mt 16,21-27) este o cotitură decisivă în anunțarea patimii lui Isus. Există trei anunțuri în evangheliile sinoptice [Matei, Marcu și Luca]: aceasta este prima. De ceva vreme, Domnul era conștient de eșecul slujirii; profețiile „slujitorului suferind” îi ocupă mintea: trebuia să sufere mult. Verbul „a trebuit” indică voința lui Dumnezeu, căci Isus este gata să o împlinească, ca „slujitor” și ca „Fiu” al Tatălui. Pentru a trăi, trebuie să mori. Petru a început să protesteze. De fiecare dată când Isus face o alegere decisivă, întâlnește un obstacol. La începutul vieții sale publice, a ales calea umilinței, dar a trebuit să-l respingă pe adversarul său: „Pleacă, Satană! (Mt 4,10; cf. Mt 4,1-10). Acum, acceptă să ia drumul spre Calvar, dar este tras de Petru și luat deoparte: „Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe, spunând: «Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată»” (v. 22). Isus reacționează cu forță: „Mergi în urma mea, Satană! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (v. 23). Adică, ești un potrivnic, deoarece te lași întunecat de mentalitatea umană și respingi proiectul Domnului: nu gândești la Dumnezeu. Isus le-a spus discipolilor săi: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” (v. 24). Iată sfaturile Domnului: să mă urmeze... pe mine! E evanghelia renunțării: să-și ia crucea și să mă urmeze! Trebuie să ai curaj să intri în întunericul credinței, fascinat de o iubire necondiționată care este Isus. Așa cum îl iubim pe Dumnezeu, creștinul știe că trebuie să accepte să piardă totul. Orice iubire adevărată are gust de moarte, miros de lemnul crucii. Iubirea nu trebuie separată de suferință, iar suferința nu trebuie niciodată separată de glorie, căci Dumnezeu este drept și el dă mărirea: este gloria Tatălui cu îngerii săi!
Adevărul necesită renunțări și sacrificii!
[1] „Copil” este sinonim cu „nepriceput”. Nu se poate vorbi de minor sau major, întrucât legea mozaică presupunea că un copil evreu devine major, responsabil de faptele proprii, de la vârsta de 12 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu